Cezar Ivănescu- “Jalnic e atunci cînd un autor încearcă să publice mai mult decît poate scrie”

Cu cîţiva ani înainte de a trece în eternitate, poetul Cezar Ivănescu, în trecere prin Piatra Neamţ, ne-a acordat un interviu. O parte din această discuţie cu marele poet a fost publicată atunci în ziarul nostru. Răspunsul la una dintre întrebări – cea referitoare la mărimea cantitativă a operei unui scriitor – îl publicăm acum. Poetul Cezar Ivănescu s-a născut pe 6 august 1941, la Bîrlad. S-a afirmat ca poet, dramaturg, traducător şi director al Editurii Junimea Iaşi. De-a lungul vieţii a publicat mai multe volume de poezie (Rod, Rod III, Rod IV, Muzeon, La Baaad, Fragmente de Muzeon, Rosarium, Doina, Sutrele muţeniei, Poeme etc) şi proză documentară (Pentru Marin Preda, Timpul asasinilor), a tradus numeroase cărţi, toate apreciate la nivel naţional. A decedat în aprilie 2008, la Bucureşti.

Nicolae Sava: Ce părere aveti despre cantitatea operei unui scriitor? Scriitorul trebuie să publice mult, în cantitate mai mode­rată, sau doar atunci cînd simte că trebuie? Ce părere aveti despre cei care scriu puţin? Aţi debutat în 1968. După 30 de ani, aveţi, comparativ cu alţi poeţi români, chiar din generaţia dumneavoastră, puţine cărti. Bine, dumneavoastră v-aţi impus chiar de la prima carte. Totuşi, un scriitor care se respectă cîte cărţi trebuie să publice?

Cezar Ivănescu: Un scriitor care se respectă trebuie să publice atîtea cărţi cîte simte el că poate tipări. Noi, în literatura română, avem cazul lui Iorga, care publica uneori si cîte zece titluri anual, cărţi chiar. Nu mai spun de nenumăratele broşuri. Avem cazul lui Mircea Eliade, care, în tinereţe, obligat – şi el a mărturisit-o cu sinceritate la bătrîneţe, în jurnale -,deci, obligat de faptul că venise din India, că făcea o carieră universitară, se căsătorise şi trebuia să fie responsabil pentru supravieţuirea familiei, a tipărit mai multe cărţi decît ar fi fost normal pentru un tînăr la nici 30 de ani împliniţi. Dar apoi au venit şi alte momente în viata literaturii cînd un scriitor a debutat, de exemplu, simultan cu patru cărţi. Mă refer la Sadoveanu. Ei au simţit că acesta este modul lor de exprimare. Noi, acum nu mai putem discrimina, pentru că opera lor este o operă monumentală. Desigur că foarte mult din opera lor, acum, nu mai rezistă la o nouă judecată estetică. Dar ăla a fost modul lor natural de manifestare. Jalea însă este cînd un autor, care nu poate fi prolific şi deci care nu poate să scrie mult, încearcă să tipărească mult. Atunci va scrie infernal de prost. Dar fiecare, de obicei, îşi cam ştie, cum să spun, cum să-şi calculeze relaţia asta între proiectul literar pe care şi-l face el despre sine ca autor şi modul în care se manifestă public. Opinia mea dintotdeauna, pentru că am avut nişte modele pe care le-am urmat în viaţă şi niste buni sfătuitori – modelul a fost Eminescu, iar bunul sfătuitor a fost Marin Preda – a fost să ai o măsură şi aici. Totdeauna am avut grijă ca să nu încerc să tipăresc niste cărţi scrise recent. Acuma, după revoluţie, este prima oară cînd încerc să tipăresc o carte în acelaşi an în care am scris-o. E o carte despre Marin Preda. Chiar aşa se cheamă, Pentru Marin Preda. Am scris-o la începutul anului şi e în curs de apariţie. Dar nici asta nu este o carte, cum să spun, concepută anul acesta. Este o carte concepută după moartea lui Preda şi gîndită ani şi ani de zile, iar acum doar am desăvîrşit-o. Cred că un autor trebuie să-şi cunoască foarte bine modul în care se poate exprima public şi să aibă tot timpul grijă să aibă o rezervă de manuscrise, de cărţi, gîndite, pregătite pentru tipar, şi să aştepte momentul în care ele se rotunjesc aproape de la sine. Sau momentul de revelaţie a lui, de maximă inspiraţie, cînd le poate întocmi şi le da o formă definitivă pentru a fi tipărite. Nu trebuie în nici un caz să încerce să tipărească imediat ceea ce a scris. În cartea respectivă, Despre Marian Preda, deci care e în curs de apariţie, spre finalul cărţii  – pentru că se leagă foarte bine cu întrebarea ta – vorbesc despre senzaţia mea foarte ciudată pe care am avut-o la Mogoşoaia, în 1979, senzaţie legată de faptul că dacă Preda ar fi avut puterea, asa cum convenisem iniţial amîndoi, să ţină în sertar Cel mai iubit dintre pămînteni, s-o lase să mai zacă cîţiva ani de zile, să o reia apoi la o nouă lectură, la o rescriere eventual, poate că ar mai fi trăit. Simţeam că între el şi carte se stabilise un fel de relaţie alchimică aproape. Adică, în momentul în care cartea va fi terminată simţeam că se termină şi viaţa lui Preda. Probabil că, dacă ar fi avut puterea să o ţină în sertar, cum s-a întîmplat cu Moromeţii, de exemplu, soarta lui era alta. Dar nu a avut această putere şi asupra lui, într-un mod diabolic, asa cum s-a întîmplat şi în momentul morţii lui,  a acţionat presiunea asta a vieţii li­terare. Adică, literaţii din jurul lui, cei cu pu­tere asupra lui, au avut un rol nefast în finalul existenţei lui Preda. Era şi un moment special atunci, pentru că Eugen Barbu era dezonorat prin scandalul cu plagiatul. Toţi făceau presiuni extraordinare asupra lui Preda să tipărească această carte, ca să cîstige disputa literară de o viaţă pe care a avut-o cu Barbu. A tipărit-o şi, cum se ştie, a urmat finalul tragic. Deci, există o relaţie organică între autor şi cărţile lui. Dacă el are senzorii aceia sensibili şi simte cam cum trebuie să-şi echilibreze această relaţie este cu atît mai bine pentru autor. Dacă nu, îşi dezechilibrează această relaţie şi se stabileşte o relaţie falsă între puterea lui de creaţie şi numărul cărţilor tipărite. E o ecuaţie, desigur, foarte secretă şi profundă.

de Nicolae SAVA  ziarulceahlaul.ro

Reclame