Ben Todică- Între două lumi (V)

Primul meu teatru adevărat

În 1966 profesorul meu de desen Ion Călin de la Şcoala Generală din Ciudanoviţa m-a introdus în lumea teatrului dându-mi primul meu rol în „Moş Ion Roată şi Unirea”. A urmat apoi rolul lui Gâtlan Zaharia în „Amintiri din Copilărie” de Ion Creangă. Pe atunci eram un ghiduş de 15 ani căruia îi plăcea să stârnească râsul. Piesa având mare succes, Călin se grăbeşte s-o prezinte şi publicului Oraviţean prin echipa Teatrului Vechi „Mihai Eminescu”. Cu o seară înainte de premieră, nemulţumit fiind de dinamica actorului ce-l juca pe Gâtlan, Călin hotărăşte să mă aducă la Oraviţa.

 Teatrul Vechi „Mihai Eminescu”! Vă imaginaţi ce bucurie pe capul meu să păşesc pe urmele lăsate de marele nostru poet naţional şi ale trupei Pascaly şi să fac parte din grupul de teatru Oraviţean. În timpul jocului priveam în cabina sufleorului şi mi-l imaginam pe Eminescu ajutându-ne cu dialogul. Iar din culise, micuţ şi zâmbăreţ ca un pufuleţ şi cu un suflet şugubăţ, ne privea Călin – file din poveste. Era primul meu teatru. Era un teatru ca-n filme. După spectacol, domnul Chiriţescu i-a şoptit profesorului meu: „E talentat.”

 La 19 ani pe coridoarele liceului de matematică din Oraviţa, unde eram elev la seral, domnul profesor Ion Ţăranu mă anunţă că după cursuri sunt invitat la teatru unde mi s-a oferit rolul lui Tiron din „Comedie cu Olteni” a lui Gheorghe Vlad, rol pe care în Bucureşti îl juca Ştefan Bănică, de la care, cu o ocazie la Sinaia după spectacol, am cerut un autograf la care el cu un mişto îndurerat mi-a spus să mă grăbesc cu ceva de scris pînă nu se înbulzesc şi alţii – lumea nesinchisindu-se din moft. La repezeală i-am dat o fotografie de buletin, singura la îndemână, pe spatele căreia a scris: „Pentru Benoni, Cu drag Ştefan Bănică!”, o am şi azi în Australia. Regizoarea Geta Vlad, soţia autorului, m-a privit, m-a intervievat scurt şi a căzut de acord. Era un caz de urgenţă. Nu ştiu pe cine înlocuiam şi de ce, iar pentru mine nu era important că pe afişul original în direcţia lui Tiron, în loc de print, era lipit pe o fâşie îngustă, scris de mână, numele Todică Benoni.

În aşteptările mele din culise şi garderobele actorilor unde în preambul ne machia tocmai soţul regizoarei, domnul Vlad, am încercat să îmi imaginez reacţiile lui Eminescu la contactul cu arhitectura încăperilor, cu ambianţa dimprejur şi de afară, cu castanii şi măgrinii* înfloriţi şi în felul acesta să mă apropii de el. Teatrul este un loc sacru unde pentru prima dată am fost îmbăiat în emoţiile muzelor mele, este „prima manifestare”, cum scria Nicolae Murgu în Jocul din “Confluenţe”, „spirituală, de anvergură, a

 

 ________

 

denumire populară a salcâmului în Banat

 

copilăriei omenirii,” m-a facut să mă simt special. Muzele m-au luat în braţe ca pe un frăţior mai mic,      m-au îmbrobodit şi s-au tăvălit cu mine pe scena succesului.

 

La bienala teatrală „Ion Luca Caragiale” din Oţelu Roşu echipa noastră s-a întrecut cu alte echipe din ţară dându-mi astfel posibilitatea să gust din euforia succesului, să gust din energia mulţimii, să trăiesc actul creaţiei existenţei umane şi al ritualului divin – iubirea. Iubirea de a da.

 Pe vremea aceea eram îndrăgostit de o fată cu ochii verzi din Ciclova Română, nu i-am spus-o niciodată, şi ajunşi cu spectacolul acolo am încercat din primul rând unde stătea să o ridic în braţele mele şi s-o plutesc ca pe un puf de păpădie acia lângă mine pe scenă, în trupul partenerei mele Trina. Eminescu trăia prin intensitatea versurilor sale:

 

 „…Căci te iubesc, copilă, ca zeul nemurirea,

Ca preotul altarul, ca spaima un azil ;

Ca sceptrul mâna blândă, ca vulturul mărirea,

Ca visul pe-un copil…”.

 

Şi cum o sorbeam din ochi s-a făcut dintr-o dată linişte. Am uitat ce urmează. Sala îngheţase. Toţi mă priveau. Mă uit în cabina sufleorului după ajutor. Îi vedeam doar conturul luminat din spate ca un luceafăr şi îmi făcea semne şoptindu-mi: Du-te la ea jos. Ce mai aştepţi. Am coborât cu sfială uşor alunecând de pe scenă. Ochii ei sclipeau.O priveam adeseori trecând pe lângă bazinul de înot cu pieptul gol şi sânii dezveliţi, obrajii rumeniţi şi muşchii legănaţi de-a lungul pulpelor tăind reflecţia spectrală a soarelui ce-mi spălau genele printre gleznele-i fragede de pe oglinda apei. Doar ochii ei lipseau.

 Cu această piesă teatrul vechi din Oraviţa a câştigat locul trei pe ţară.

 

 

 O “bucăţică” de ŢARĂ

 

Odată cu sosirea lui Nae în Australia a sosit şi “o bucată” din pământul natal. Mirosea şi radia a Românie. Acest mesager al veştilor a evadat din ţară, pe calea undelor, ca să ni se alăture nouă, în Diaspora. Bucuria că noi am reuşit l-a ţinut entuziasmat săptămână de săptămână şi an de an, mângâindu-ne cu speranţe, evenimente şi surprize istorice.

 Dăruirea sufletească şi spirituală a acestui pasionat luptător prin arta vorbirii, pentru adevăr şi dreptate, pentru libertatea expresiei şi a drepturilor civile, prin umor şi acurateţe informativă, l-au făcut, pe corespondentul postului de radio în limba română al staţiei 3ZZZ 92.3FM din Melbourne–Australia, unul dintre cei mai îndrăgiţi mesageri ai cuvântului românesc. Fiind mai întodeauna introdus cu superlative ca: multîndrăgitul, multtalentatul sau  multaşteptatul nostru colaborator, segmentele sale  devenind una din piesele de rezistenţă ale acestei emisiuni.

 

După şase ani de permanentă colaborare jurnalistică, comunitatea română din Melbourne cu a ei generozitate şi credinţă a pus mână de la mână şi a făcut tot posibilul ca să-i aibă pe Nicolae Georgescu şi pe soţia sa Cornelia, aici în mijlocul lor.

În timpul celor trei luni de vizită, decembrie 1998 –  februarie 1999, Nae a fost invitat în mijlocul grupurilor diferitelor asociaţii şi organizaţii româneşti oferindu-i-se prilejul să guste din continuarea şi uneori fusionarea culturii şi a tradiţiilor româneşti, despre care el spunea într-un interviu prezentat de Radioteleviziunea Comunitară Română a canalului 31 din Melbourne că: “chiar şi aici la 30.000 de kilometri distanţă românii nu sunt altfel decât românii de acasă, că sentimentul de frate, de rudă apropiată, de faptul că toţi simţim la fel, nu s-a pierdut”.

Nae a fost copleşit cu invitaţii să viziteze familii de români şi locuri turistice, fiecare încercând să-i mulţumească cu aceaşi pasiune sau monedă ca să zicem aşa, cu care el ne-a astâmpărat setea de a afla veşti din ţară şi de a avea senzaţia, prin intermediul cyber-spaţiului imaginar, că suntem acasă.

 La plecarea de pe aeroportul Tullamarine din Melbourne cu lacrimi în ochi ne-a spus:

 “Aş vrea ca fiecare român din ţară să vină aici şi să vadă cu ochii lui – munceşti, dar şi ai.  Albastrul cerului şi pe românii-australieni n-am să-i uit niciodată. “

 Nae va rămâne în continuare multaşteptatul şi multîndrăgitul nostru corespondent din Bucureşti.

 

BEN TODICA Melbourne Feb. 1999.                                     

 

 

Reclame