Vladimir Rusnac- poezie

Un izvor

În tot ce  facem este un izvor
Care ne ţine visul viu în viaţă,
O  rază de lumină-n dimineaţă
În sufletul înflăcărat de zbor.

Ni-i mersul greu, dar vom ieşi
din ceaţă,
Să respirăm mai   sigur,  mai  uşor,
În tot ce  facem, este un izvor
Care ne ţine  visul viu în viaţă.

Ascultă-ţi  glasul de  semănător
Al  gândurilor bune  şi   învaţă
A firii noastre  veşnică povaţă:
Nimica nu răsare-ntâmplător,

În tot ce  facem este un izvor.

UN  FIR
DE   IARBĂ

Şi-acolo  sus,   pe  vârf  de   stâncă,
Unde  e piatră peste piatră,
Mai  este  viaţă, creşte  încă
Un fir de  iarbă, cu-a  lui soartă.

Că-aici  trăieşte  e-o minune,
O  taină fără dezlegare…
El nici  în piatră nu  apune,
E  firea lui nemuritoare.

PE-ACEST PĂMÂNT
Pe-acest pământ, cu zbucium
greu sub cer,
Ceva  se  schimbă, e un adevăr,
Mai blândă-i  parcă
raza-n dimineţi,
În crânguri  — tot mai
gureşi  cântăreţi.

Pe  străzi – mulţimi  de
oameni  zâmbitori,
Se  scot gunoaiele  de printre  flori,
Mai   la  răcoare,   rând pe   rând,
sunt puşi
Şi  criminali  şi  spărgători  de uşi…

Sunt legile mai  drepte  de-ajutor,
Ca vâna sfântă de adânc izvor,
Se roagă Domnului orice creştin,
Dar răul nu devine mai puţin.

LĂCOMIA CEA HAINĂ
Zilnic ne  furăm pământul,
Cel  furat de-atâtea ori,
Îi săpăm de viu mormântul,
Suntem  fii  risipitori.

Nu-i mai auzim oftatul,
Scoatem pielea de  pe  el,
Necuraţi ca Necuratul,
Milă nu  avem defel.

Peste  rana-i  sângerândă
Îi  turnăm beton şi  fier,
Iar la crunta lui  osândă
Toţi  sunt orbi  sub naltul cer.

Cât  o  să mai rabde bietul
Lăcomia cea haină?
I-a rămas numai  scheletul,
Oase  fără de ţărână.

Creatorule Părinte
Şi Stăpân al veşniciei,
Luminează-a noastră minte,
Să dăm iarăşi viaţă gliei.

MAI  CÂNŢI,
PRIVIGHETOARE?…

Mai  cânţi, privighetoare,
cântarea bucuriei,
Când satele  flămânde la groapă
îşi duc morţii,
Când, părăsiţi, copiii
aşteaptă-n preajma porţii
Măicuţele să vină din lumea argăţiei?

De-atât amar de vreme sub
tăvălugul sorţii
Strivite-s fără milă strădaniile  gliei,
Mai cânţi, privighetoare,
cântarea bucuriei,
Când satele flămânde la groapă îşi
duc morţii?

Se macină credinţa şi piatra temeliei,
Pustiul îşi arată pe astă vatră colţii,
De cele ce se-ntâmplă străină-i
veghea bolţii…
Când susur nu mai   are
izvorul veşniciei

Mai cânţi, privighetoare,
cântarea bucuriei?

PLOUA FRUMOS
Ploua peste un lan de grâu,
Ploua frumos, ploua domol,
Şi stropii dulci, cu suflet viu,
Intrau să rodnicească-n sol.

Dar s-a iscat deodată-un vânt
Din miazănoapte – răsărit,
Vuind în cer şi  pe pământ,
Şi basmul ploii  s-a sfârşit.

Când nepoftitul vânt s-a dus
Pe drumul său, probabil lung,
O rază caldă-a fost  de-ajuns
Să râdă grâul ca un prunc.

VUIEŞTE  MAREA  LÂNGĂ TINE
Vuieşte marea lângă tine,
Vuieşte fără încetare,
De parcă ar dori să zboare,
Dar s-o îndrume n-are cine.

Din necuprinsa-i depărtare
Cu valuri de pietriş ea vine;
Vuieşte marea lângă tine,
Vuieşte  fără încetare.

Aruncă din adânc lavine
De  ape  inspăimântătoare
Pe ţărmul legănat de  soare,
Voind, cu ură, să-l dezbine.

Vuieşte marea lângă tine…

RĂMÂNE-O URMĂ UNDEVA
Când toată viaţa e un rug,
În care ard cei vii, cei morţi,
Al timpului năvalnic plug
Răstoarnă stânci, răstoarnă sorţi.

Rămâne-o urmă undeva,
Ca rădăcina unui  pom,
Că a trudit  aici cândva
O  slugă-a Domnului, un om.

Rămâne-un nume de botez
Ce-a luminat acest meleag,
Un dor, o dragoste, un crez
Din lungul anilor şirag…

La crucea amintirii dragi,
Vegheate de lumini cereşti,
Ne  închinăm, ca nişte magi,
Lăsând noi urme omeneşti.

A FACE RELE
A face rele e o meserie,
De  unii practicată viaţa-ntreagă,
Cum o deprind, le e atât de dragă
Că nu mai vor o altă bucurie.

Îţi  pun mari  piedici, iar cu
mutra bleagă
Îţi  pregătesc o altă mârşăvie,
A face  rele e o meserie,
De unii practicată viaţa-ntreagă.

Această muncă are şi regie,
Oriunde, orişicând din plin
să meargă.
Din suferinţă fericirea să-şi  aleagă,
Nu e cruţat nici  frate, nici soţie.

A face rele e o meserie.

TU ŞI MAREA
Tu şi marea, două doruri,
Două suflete măreţe,
Luminate de ecouri
Din nestinsa tinereţe.

Tu şi marea, faţă-n faţă,
Gânduri multe, gânduri bune …
Una-i ea la suprafaţă,
Dar adâncul ei  ce spune?

ACEASTĂ SFÂNTĂ ZI
Această sfântă zi cu  daruri
mari cereşti
O vom trăi numaidecât aici cândva,
Grădina sufletului se va lumina
Ca-n noaptea Învierii
frunţile-omeneşti.

Corabia speranţelor aduce-va
Prea mult doriţii zori de aur în fereşti,
Această sfântă zi cu daruri
mari cereşti
O vom trăi  numaidecât aici cândva.

O,  vântule prielnic, aşteptat ce eşti,
Milostiveşte-te de noi, Măria ta,
Ajută – ne, fă să ajungem a afla
În timpul vieţii noastre
scurte pământeşti

Această sfântă zi cu daruri
mari cereşti.

 URLETUL LUPILOR
Că lupii urlă şi  rânjesc la cer,
O fac mai mult în iarnă, când e ger,
Şi gândul ce cu mintea îl cuprinzi
E doar acesta: sunt foarte flămânzi.

Ştiind că-n fire au şi ei un rol,
Îţi pare rău că li-i stomacul gol,
Dar, spre mirare, azi ni-e dat – oricui –
Să auzim cum urlă lupi sătui.

AVEAM UN VIS
Aveam un vis, ca pomul, plin
de floare,
Şi rodu-i aşteptam, cu nerăbdare,
Deşi cunosc a firii  lege bine:
Se-mplină rodul  timpul când îi vine.  .
De mult, de mult e floarea scuturată,
Nu dă în rod speranţa spulberată;
Cad brumele… Se  desfrunzeşte visul,
Iar frunzele i  le înghite-abisul.

GERUL ŞI NUCUL
De ce eşti, gerule, atât de nemilos,
Că arzi podoaba nucului în toamnă,
Din suferinţa-i grea ai careva folos
Sau focul urii rău să fii  te-ndeamnă?

Prea mulţumit, tu jubilezi ca
un păgân,
Văzându-l dezgolit crezi c-o să
moară,
Dar nu poţi fi pe visurile lui stăpân,
El va-nfrunzi, zâmbind, în primăvară.

ARTISTUL
Artistul nu-i numai  artist,
El este om, ca fiecare,
Mai vesel poate sau mai trist,
Cu umbra proprie  sub soare.

Nu-i cereţi, domnilor copii,
Si fie-artist şi-n dimineaţă,
Precum  îl ştim în nopţi târzii,
Doar are, ca noi toţi, o viaţă.

NEDREPTATE
Am colindat atâtea locuri sfinte,
Acasă şi sub ceruri depărtate,
Dorind să ştiu, şi înţeleg, Preasfinte,
De ce-ai făcut  amara nedreptate?

Ai dat la unii  raiul de pe lume,
Pe care nici nu-l merită, Stăpâne,
Iar nouă — nici  s-avem un nume,
De nimeni  rupt, precum se
rupe-o pâine.

LA PLECAREA UNUI BĂTRÂN  ŢĂRAN
Lumânările  îl plâng, tăcute,
Luminându-i chipul – o icoană,
Zugrăvită de vâltori trecute
În a vieţii nemiloasă goană.

Împăcat, cuminte, îşi aşteaptă
Împlinită ultima dorinţă,
Ducerea de-aicea-n lumea dreaptă,
Unde nu-s nici chin, nici umilinţă.

El de-acum mai mult n-o să alerge
Zi şi noapte pentru-a creşte pâine,
I-au trimis odihna, după lege,
Gerurile, peste toţi stăpâne.

Nu mai are nici o datorie,
Sfânta-i umbră, ca o răstignire.
Mâinile-i, pe piept, în veşnicie
Nu duc bob din ce-i  agonisire.

CU VOIA DOMNULUI
Am evitat de-atâtea ori căderea,
Urmându-mi drumul greu spre
vârf de stânci.
Prăpastia cu nopţile-i adânci
Urla grozav, să-mi stingă-n
piept puterea.

M-ameninţa râzând:  “O să te frângi!”
Dar o credinţă-mi lumina vederea
Şi-am evitat de-atâtea ori căderea,
Urmându-mi drumul greu spre
vârf de stânci.
Cu patimă-aştepta să-mi crape fierea
Şi frica să mă prindă, să-mi
dea brânci
În hăul care geme de năpârci.
N-a fost să fie ca să-i  fac plăcerea,

Cu voia Domnului am biruit căderea.

FRUMOŞI COPACI…
Frumoşi copaci din dealul viei,
Cu frunza ce-o lăsaţi  să plece,
Vă simt fiorul bucuriei
Acestei  toamne care trece.

În ochii voştri, în lumină,
E-atâta calm şi  frumuseţe,
Chiar presimţind că o să vină
Şi clipa umbrei de  tristeţe.

Eu de la voi, copaci pe creste,
Când sună-a altor zile goarnă,
Învăţ, sub bolţile celeste,
Intrarea liniştită-n iarnă.

literaturasiarta.md

Reclame