Emilian Galaicu-Păun: Uneori, şi un poet singur poate ţine loc de generaţie

Mihai Vakulovski: Servus, Emil. Încep astfel pentru că v-am auzit spunînd că sînteţi pe jumătate ardelean. Asta în legătură cu faptul că sînteţi redactor pentru Basarabia al revistei Vatra (Tg. Mureş) şi aţi publicat o carte (Cel bătut îl duce pe cel nebătut) la Cluj, sau…?

Emilian Galaicu-Păun: Sunt „ardelean” prin adopţiune, odată cu angajarea mea la Vatra, deşi în familie exista o legendă conform căreia străbuneii mei pe linie maternă (Păunii) ar fi venit din Transilvania. Dar adevăratul „certificat” de ardelean mi l-a semnat Al. Cistelecan: într-o cronică la Levitaţii deasupra hăului el spune: „în sufletul ortodox al luiEmilian Galaicu-Păun zace un protestant şi chiar în expresionismul crucificării el exploatează mai curînd o tradiţie catolică decît una bizantină”. Ergo: sunt un fel de greco-catolic („unit”) basarabean lăsat… la Vatra…

M.V.: Iată că s-ar putea afla cum a apărut „post-numele” din paşaport.

E.G.P.: În numele meu s-au „unit” două neamuri, prin mama şi tata, Galaicii şi Păunii. Ar fi fost păcat să-l uit pe vreunul.

M.V.: Şi, fiindcă v-aţi amintit de Al. Cistelecan, ce rol are pentru dumneavoastră critica literară?

E.G.P.: Nu mi-au plăcut niciodată scriitorii „mărginiţi”. Un poet (prozator) trebuie să ştie a analiza o carte (proprie sau străină) „din interior” spre „exterior”. Este privilegiul artistului, o astfel de analiză. Fiindcă marea majoritate a cititorilor o vor analiza din „exterior” spre „interior”. Poetul (prozatorul) însă creşte odată cu ea, o „poartă” dacă vrei.
Întotdeauna am încercat să citesc cutare sau cutare autor într-o ediţie critică. Astfel, critica a fost ca un fel de umbră a operei, umbra demonstrînd că opera nu e… o fantomă. În ce mă priveşte, scriu cronică (eseu, studii) pentru a-mi „materializa” jumătatea raţională a fiinţei mele, prezentă de altfel şi în beletristica mea. Cît despre alţii, doar puţini (Al. Cistelecan, Ion Pop, Marin Mincu, Aurel Pantea, I. Muşlea) au reuşit să mă citească „din interior”.

M.V.: Da, sînteţi un autor polivalent. Nu v-aţi ambiţionat niciodată (aţi început cu poezie) să vă exprimaţi (în literatură) doar printr-un gen literar (liric, să zicem). Ce vă aduce nou scrierea prozei sau a criticii şi teoriei literare în comparaţie cu scrierea poeziei?

E.G.P.: Ca o glumă: sunt condamnat să fiu polivalent prin… numele meu dublu! În realitate, nu cred că există nişte frontiere bine trasate între genuri (mai ales acum, în plin post… post ce?). Literatura e un corp unitar, cu funcţii foarte diferite şi, în cazul unui scriitor adevărat, bine definite. Scriu critică la fel cum mi-aş lua temperatura, atunci cînd sunt „bolnav” de-o carte (a mea sau a altcuiva); scriu proză din dorinţa de-a fi în spaţiu şi timp (cei 10 km zilnici recomandaţi de C. Noica îi fac adeseori la masa de scris, muncind la o frază); poezia e respiraţie. Tocmai am încheiat o proză, Scriere la patru mîini (vezi Vatra, nr. 5, ’99), în care vorbesc inclusiv de senzaţiile mele în procesul scrierii. Într-un cuvînt: fac gesturi! Mă tem de înţepenire…

M.V.: Cum, cu ce, cînd scrie Emilian Galaicu-Păun? şi ce senzaţii/trăiri are (atunci)?

E.G.P.: Scriu acasă, unde „îmi miroase a mine” (sunt un scriitor olfactiv!); între 4 pereţi de cărţi. Nu am ore preferenţiale (cîndva lucram doar nopţile), fiindcă de obicei trebuie să-mi fac timp (ce expresie!) pentru scris. Scriu cu tot corpul, altfel spus orice indispoziţie sau bucurie se transmite bietei hîrtii care le rabdă pe toate. Am ajuns la un fel de intimitate cu mine însumi datorită… jurnalului: niciodată nu încep un poem înainte de a nota ceva (orice!) în jurnal. Îmi fac poftă de scris… pentru a avea apoi textul!

M.V.: Îmi amintesc, aţi debutat în literatură cu trei puncte. La propriu: aşa începe primul poem din prima dvs. carte: cu trei puncte…

E.G.P.: E adevărat, am păşit cu stîngul, „ajutat” şi de redactorul cărţii mele de debut. Era 1985, adică 1984 plus unu. Totuşi nu am inclus în carte nici un poem cu Lenin, Patrie sovietică, Partid, etc… „Lumina proprie” a fost crisalida din care abia urma a se naşte fluturele… sau omida. Judecînd după un titlu – Levitaţii deasupra hăului – s-a născut fluture! De altfel, nu-mi pare rău de acel debut. Cred că fiecare autor are şi o carte slabă. Eu o am în trecut. M-am şi spălat pe mîini de ea….

M.V.: Pe cele patru mîini. Autografele dvs. sînt o iscălitură (lungă) care porneşte de la piciorul stîng (ar trebui să închei fiecare întrebare cu 3 puncte)…

E.G.P.: Autograful porneşte cu o spirală comprimată care, la un moment dat, se destinde. A propos, scrierea (la 2, 4, 8, 16… mîini) m-a întors, după o scurtă „legătură” cu Yorica mea, la scrisul de mînă!
M.V.: Fiecare carte a dvs. de poezie (în afară de Lumina proprie) e scrisă ca ultima dvs. carte de poezie, parcă vă rescrieţi propriile cărţi.

E.G.P.: Ai o intuiţie formidabilă. Scriu o singură carte de poeme – i-am găsit şi titlul; nu va avea mai mult de 100 de texte -; s-ar putea s-o închei în cîţiva ani (Deocamdată, am încheiat un „deceniu” al acestei cărţi – în 1989 apărea Abece-Dor, în 1999 – Yin Time.). N-are rost să trăieşti cu ecoul, de aceea prefer repetiţiei tăcerea. Dacă vrei, critica şi proza sunt „proviziile” mele literare pentru perioada cînd nu voi mai scrie poezie.

M.V.: Credeţi că ultima dv. carte va fi scrisă cu mult înainte de moarte?

E.G.P.: Ultima carte o scriu (aproape) în fiecare zi. E vorba de jurnalul meu care creşte ca pe drojdii. În rest, sper să n-am timp pentru a face anticameră… la Dumnezeu. E bine să mori pe la mijlocul unei cărţi, ca un personaj oarecare…

M.V.: Şi dacă am ajuns aici, cum ar vrea să moară personajul EmilianGalaicu-Păun?

E.G.P.: Frumos sau deloc! Vezi şi F.(…)M. din Contrafort, numărul din oct.’98.

M.V.: Sînteţi considerat unul dintre 80-iştii de bază, deşi, se ştie, generaţia ’80 s-a format în grup.

E.G.P.: În absenţa unui grup la Chişinău, cei cîţiva 80-işti de seamă din Basarabia au fost fiecare… sieşi generaţie. Am conştiinţa apartenenţei la mişcarea de idei a 80-iştilor din România; scriu pentru revistele 80-iste, dar aici, în Chişinău, mă simt singur. Cum nişte singuratici sunt şi Teo Chiriac, Vasile Gârneţ sau… zi-i pe nume…

M.V.: Nu-mi vine pe limbă… Întrebarea de mai sus se referea la 80-iştii din România, desigur. Credeţi că există în Basarabia o generaţie ’80?

E.G.P. Există cu certitudine nişte poeţi buni care, începînd cu „Timpul probabil” al lui N. Popa (1983), încearcă să scrie o altfel de poezie, proză (mai puţin), critică. Nu ştiu dacă s-au constituit într-o generaţie (e un decalaj prea mare între „vîrfuri” şi „emuli”), ştiu însă că fără ei nu se poate vorbi despre literatura română din Basarabia. Dar uneori şi un poet singur poate ţine loc de generaţie!

M.V.: A existat vreodată vreun grup literar cert în Basarabia (bineînţeles, în afară de cele din barul de la parterul Uniunii Scriitorilor)?

E.G.P.: Mă tem că au existat numai grupuri de interese. Şi, dacă trecem Prutul, vedem că în România postbelică au existat doar oniricii, ca grupare constituită, şi „Şcoala de la Tîrgovişte” (ultima, mai ales în scrierile critice). Totalitarismul n-a prea tolerat bisericuţe autocefale; democraţia nu a reuşit să propună un model vital de mişcare literară. Există mai degrabă un fel de solidaritate intelectuală transgeneraţionistă între nişte spirite elective. Astfel, 80-iştii (atît cît sînt) basarabeni se simt solidari cu „optzeciştii” (ca vîrstă) Vasilache, Busuioc, regretatul V. Leviţchi…

M.V.: Ultimii – fireşte absenţi din „Portret de grup (o altă imagine a poeziei basarabene)”. Ce părere aveţi despre antologia lui Eugen Lungu?

E.G.P.: Există o variantă „austeră” a antologiei, incluzînd vreo 10 autori, şi una „generoasă” (peste 30 de autori antologaţi). Prima însuma relieful „muntos”, a doua „văile”. Ca „ardelean”, fie şi prin adopţiune, sigur că am pledat pentru „munţi”. De tipărit, însă, s-a tipărit o „hartă geografică” destul de fidelă a poeziei de aici, cu piscurile şi prăpăstiile ei. Totuşi, „Portretul de grup” a „cotizat” apoi pentru o antologie apărută la Paris, precum şi pentru cele 2-3 antologii importante din România ultimilor ani, O mie şi una de poezii româneşti de L. Ulici, Antologia poeziei româneşti culte de F. Şindrilaru, Poezia română actuală de M. Mincu, Antologia poeziei române de la origini pînă azi ş.a. E puţin? E mult? E atît cît e!

M.V.: Cifra 30 mă ia prin surprindere. Nu cred că Lungu şi-ar fi pus numele pe o astfel de carte.

E.G.P.: Adevărul e că E. Lungu ar fi vrut să ne punem şi noi, N. Popa şi subsemnatul, numele pe coperta cărţii. Cît priveşte poeţii antologaţi, ei bine, s-a negociat fiecare nume. Unii autori nici nu ştiu cît îi datorează lui N. Popa, cel mai generos din noi trei. Trist e că majoritatea ultimilor incluşi n-au confirmat.

M.V.: Şi, – despre 80-işti. Cum (şi cînd) aţi aflat de „Cenaclul de Luni”, care e, de fapt, nucleul propriu-zis al generaţiei?

E.G.P.: Prin ’85-’86 citisem la biblioteca „N. Crupscaia” din Chişinău Poeme de amor. A fost un şoc! În spatele autorului se simţea o generaţie întreagă, polifonică, neliniştită, ca un dragon c-o sută de capete. Pînă la urmă s-a dovedit că nu-s chiar 100, dar cel puţin 10 de primă mărime sunt în mod cert. Apoi la Moscova, între 1987-’90, i-am citit pe „toţi” (e un fel de-a zice), pentru a-mi forma cu timpul o bibliotecă de cărţi de recitire. Autorii lor: Ion Mureşan, N. Danilov, M. Cărtărescu, A. Muşina, A. Pantea, L.I. Stoiciu, F. Iaru ş.a.

Există, după părerea mea, cel puţin trei nuclee: bucureştean (mult prea mediatizat pentru a-i mai numi aici), clujeano-braşovean (Mureşan, Crăciun, Muşina, Al. Vlad ş.a.) şi ieşean (Danilov, Vasiliu ş.a.). Din „ciocnirea” acestora s-au născut cele mai importante texte. Care? Care vor fi scrise… de nouăzecişti, poate…

M.V.: Atunci, cînd de-abia aflaserăţi de aceşti scriitori români, cu cine aţi fi vrut să vă cunoaşteţi personal şi pe cine aţi fi vrut să nu-l întîlniţi niciodată? Ce relaţii aveţi acum cu colegii de generaţie din România?

E.G.P.: Pînă în 1990 nici nu puteam visa că voi vedea un scriitor român în carne şi oase la el acasă, în România. Era important că-i citisem pe foarte mulţi, voiam să mă înscriu – prin ceea ce făceam (aveam scrise, de la un cap la altul, Levitaţiile) – printre ei. În mai ’90 l-am cunoscut pe N. Danilov cu care am rămas prieteni „pă viaţă”. Apoi au venit ardelenii. Eram acasă, în sfîrşit! Dintre marile decepţii umane l-aş numi pe A. Păunescu. În vara lui ’90 l-am cunoscut la Chişinău. Mai bine plecam pe Marte! Acum, la cca 10 ani de la căderea cortinei de fier, ştiu că-mi pot alege prietenii (sau să fiu ales, mă rog…). Anume ei îmi dau un spor de fiinţă.

M.V.: Cum credeţi, prin ce s-au impus 80-iştii ca generaţie, ca grup?

E.G.P.: Prin faptul că au fost de la bun început condamnaţi să se constituie în grup. Să ne amintim de acele antologii colective, Aer cu diamante sau Desant, adevărate „morminte frăţeşti”, de la începutul anilor ’80. Împreună au escaladat baricadele cenzurii, împreună au fost navetiştii care au dus ideologia generaţionistă în interiorul ţării. Observă cîţi 80-işti buni trăiesc în mici oraşe provinciale uitate de Dumnezeu şi de… criticii literari. Marea şansă, însă, a fost N. Manolescu, mentorul lunediştilor. El e ceea ce a fost pentru perioada interbelică un E. Lovinescu, cred. De talentul fiecărui poet nu mai spun nimic – mi-am uitat cîntarul „talent” acasă…

M.V.: Cum vă pare antologia lui Alexandru Muşina? Ce (pe cine) aţi adăuga şi invers, cine n-ar încăpea în antologia generaţiei’80 întocmită de dvs.?

E.G.P.: Antologia lui A. Muşina are meritul incontestabil al „primului apel”. Că lipsesc mulţi (M. Cârneci, A. Zanca, E. Hurezeanu ş.a.), că sunt şi unii nechemaţi (i-am pedepsit prin a le uita numele), mă interesează mai puţin. Antologia trăieşte prin cel puţin 15 (din 30) autori. Ceilalţi fac umbră. Dar şi umbra e parte din noi.

M.V.: Din ce cauză n-au urmat şi alte antologii ’80, doar chiar şi prin prefaţă (dar nu numai) autorul face o provocare, aruncă o mănuşă?

E.G.P.: Cine dintre optzecişti s-ar încumeta să ridice mănuşa aruncată de A. Muşina? Mă tem că doar A. Muşina! Astfel că n-ai decît să-i readresezi întrebarea.

M.V.: Ce sînt pentru dvs. „luptele” mai mult sau mai puţin literare în care adesea aţi fost implicat? Oare n-aţi ajuns la critica literară de la această mîncărime hîrtioasă a „pumnilor intelectuali”?

E.G.P.: Nu ştiu dacă lupta cu morile de vînt se numeşte luptă. Am pierdut ceva timp cu morile (roşii!) de vînt de la noi, fără vreun folos real pentru literatură. Fiindcă la noi nu s-a discutat literatură! Cineva şi-a apărat postamentele de beton armat, cineva a zis că în artă (ca şi în moarte) toţi sunt supuşii aceloraşi implacabile legi. Nu c-aş regreta „certurile” mele cu monştrii sacri, dar, obiectiv vorbind, ele s-au dovedit a fi sterile. Uneori cred că doar latina – limbă moartă, nu-i aşa? – ar fi în stare să redea toată vechimea unor autori pretinşi moderni…

M.V.: Aţi avut multe neplăceri „sociale” din cauza literaturii pe care aţi scris-o şi a statutului de scriitor român din (în) – sau în (din) – Basarabia! Vreţi să vă amintiţi vreun caz mai ciudat? Vreunul mai puţin distractiv?

E.G.P.: A fi „poet” e deja o mare neplăcere. În timpuri de restrişte – o dublă neplăcere. Într-o ţărişoară guvernată (şi) de poeţi (nu mai puţin de 5 parlamentari ai R. Moldova sunt membri ai Uniunii Scriitorilor) – colac peste pupăză! Restul e destin, adică literatură.

*

Emilian Galaicu-Păun s-a născut la 22 iunie 1964  în satul Unchiteşti, comuna Cuhureştii de Sus din judeţul Soroca, într-o familie de intelectuali. în 1986 a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii din Chişinău, iar în 1989 – doctorantura de pe lângă Institutul de Literatură „Maxim Gorki” din Moscova. în prezent este redactor pentru Republica Moldova al revistei Vatra din Târgu-Mureş. A publicat următoarele cărţi:

  • Lumina proprie, Editura Literatura Artistică, Chișinău, 1986
  • Abece-Dor, Editura Literatura Artistică, Chișinău, 1989
  • Levitații deasupra hăului, Editura Hyperion, Chișinău, 1991
  • Cel bătut îl duce pe cel nebătut, Editura Dacia, Cluj, 1994
  • Gesturi. Trilogia nimicului, Editura Cartier, Chișinău, 1996
  • Yin Time, Editura Vinea, București, 1999
  • Poezia de după poezie. Ultimul deceniu, Editura Cartier, Chișinău, 1999
  • Gestuar, Editura Axa, Botoșani, 2002
  • Arme grăitoare, Editura Cartier, Chișinău, 2009
  • Țesut viu. 10/10, roman, Editura Cartier, Chisinău, 2011

Versuri semnate de Emilian Galaicu-Păun figurează în antologiile: Portret de grup (O altă imagine a poeziei basarabene), Chişinău, Ed. ARC, 1995; O mie şi una de poezii româneşti, Bucureşti, Ed. DU Style, 1997; Antologia poeziei româneşti culte, Bucureşti, Ed. Teora, 1998.
Texte ale sale au fost traduse în franceză, engleză, italiană, germană, suedeză, turcă, sârbă, rusă.

de Mihai Vakulovski romlit.ro

Reclame