Victor Brauner și spectacolul Europei

Victor Brauner (n. 15 iunie 1903, Piatra Neamț – d. 12 martie 1966, Paris) a fost un pictor și poet suprarealist evreu, originar din România. Victor Brauner a fost fiu al unui fabricant de cherestea din Piatra Neamț și frate al folcloristului Harry Brauner, respectiv cumnat (târziu) al folcloristei și artistei plastice Lena Constante.

Victor Brauner şi însoţitorii. Dacă nu mai e cazul să revin asupra argumentelor, deja cunoscute, care-l plasează pe Victor Brauner printre protagoniştii de frunte ai avangardei istorice universale, totuşi cred că trebuie explicat termenul „însoţitor(i)” în contextul nostru. Fără a eluda sensul propriu (şi, în anumite momente din biografia artistului, el apare firesc prin vecinătăţi, întâlniri, angajamente, conjuncturi şi conjecturi, prietenii etc.), aria înţelesurilor se lărgeşte şi capătă nuanţe noi când discutăm despre „însoţitor(i)” din perspectivă culturală, artistică, spirituală sau chiar ezoterică (Victor Brauner ne obligă şi la asta – a se vedea “însoţitorul” Oscar Dominguez, cel trimis ca să-i scoată ochiul stâng!). De aceea, însoţitorii pot fi prezenţi sau absenţi fizic, pot fi aproape sau departe, pot fi reprezentaţi prin „urme”, atitudini şi idei, ori de toate acestea laolaltă. De pildă, aderenţa la aşa-numitul „spirit avangardist” al epocii şi folosirea unui anumit limbaj provoacă asocieri şi „însoţiri”. Cum, de asemenea, au fost numeroase şi frecvente „despărţirile” între avangardişti / suprarealişti, pentru fel de fel de motive, nu totdeauna artistice. Iată, deşi A. Breton îl exclude, formal, din rândul suprarealiştilor în 1948 (după episodul bine ştiut, cu învinovăţirea nefondată a lui R. Echaurren- Matta pentru sinuciderea lui Arshile Gorky), iar el însuşi declară, mai târziu, că „tablourile mele nu se înscriu în nici o clasificare” şi „nu se poate spune că aş fi un pictor suprarealist” (1965), toate referinţele ulterioare îl fixează pe Victor Brauner în tabloul mişcării respective. Aşadar, pe de altă parte, se poate spune că însoţirea este o chestiune opţională până la un moment dat, după care subiectul nu mai controlează fenomenul. Însă am preferat ca, în expoziţia de faţă, să restrângem proiecţia vastă a însoţirilor brauneriene la câţiva artişti (nici ei toţi) care au interferat, direct sau indirect, cu perioada de tinereţe şi de formare a pictorului nostru.

Astfel, pe lângă faptul că etalarea celor două desene ale austriacului Egon Schiele („Portret de femeie” şi „Portret de fată”, ambele din 1918, anul morţii autorului) reprezintă un eveniment în sine, ele provin dintr-un mediu şi o atmosferă care l-au marcat profund (deşi empiric, intuitiv) pe copilul Victor Brauner, aflat la Viena în 1912, cu familia: tocmai atunci avuseseră loc procesul şi condamnarea lui Egon Schiele, pentru că tratase prea explicit temele erotice, iar ziarele şi vitrinele galeriilor erau pline cu reproduceri sau originale de-ale sale. Mai târziu, cel puţin două consecinţe ale şocului înregistrat de memoria afectivă a copilului vor putea fi identificate în creaţia lui Victor Brauner: recurenţa „autoportretului mutilat ” (explicată ca predestinare) şi frecventarea simbolisticii sexuale (explicată psihanalitic). Apoi, includerea în expoziţie a lui Arthur Segal („Autoportret”, 1910) şi a lui Jules Pascin (cu două desene) trimite la două modele de carieră ale pictorilor evrei, născuţi sau trecuţi prin România – unul de succes şi altul eşuat în plan existenţial -, care vor fi fost discutate în casa Brauner, în vremea disputelor legate de viitorul lui Victor. Aşa cum desenele corozive ale lui George Grosz au constituit, desigur, „matricea” compoziţiilor grafice cu Hitler realizate de artistul nostru. În plus, Arthur Segal a fost şi el prezent, alături de Victor Brauner, în expoziţia Contimporanul din 1924.

O categorie mai largă de însoţitori îşi justifică prezenţa în expoziţie atât prin interferenţele biografice directe, cum am spus, cât şi prin opţiunea comună pentru avangardă. Pe Marcel Iancu (v. „Peisaj de iarnă cu case”, 1930, studiul de portet al poetului Jacques Costin şi desenele din 1945) îl cunoaşte devreme, în 1923, când frecventează episodic gruparea „Insula”, înfiinţată de B. Fundoianu. Ulterior se reîntâlnesc la Contimporanul, Punct şi unu. Legătura lui Victor Brauner cu M.H. Maxy (v. „Piaţă”, 1920; „Autoportret”, 1925; „Voronca şi muza”, 1928 ş.c.l.) se consolidează în redacţia revistei 75 HP (atunci amândoi erau constructivişti!) şi continuă la Integral, unde pragmaticul Maxy organizează un „Atelier” (1925) menit să producă decoraţiuni interioare, mobilă, covoare, dar şi decoruri şi costume pentru teatru şi film. Aici îl cunoaşte pe Corneliu Mihăilescu (v. „Călăreţul”, 1933-1934 şi „Personaje fantastice”, 1934) şi lucrează împreună. Gustul pentru spectacol, pe care Victor Brauner l-a avut toată viaţa, ţine de „spiritul avangardist”, desigur, dar abilitatea unor inovaţii şi capacitatea de a lucra cu / pe orice fel de materiale s-ar putea să provină din experienţa „Atelierului”. În sfârşit, secvenţa româno-franceză. La începutul verii anului 1930, când Jules Perahim (atunci S. Perahim şi „algist”) şi Jacques Herold (atunci B. Herold) descind împreună în redacţia revistei unu, Victor Brauner e deja la Paris, în călătorie cu prima lui soţie, Margit. În consecinţă, îl va cunoaşte întâi pe Jacques Herold (v. mai ales „Portretul lui Alain Joufroy”, 1970, prieten cu Victor Brauner şi autor al unor cărţi despre el) în capitala franceză – unde acesta va sosi în luna iulie – şi-l va „boteza” cu numele de artist, celebru azi (în acte era „Blumer, Herold”). Se vor împrieteni definitiv. Mai târziu, la ultima lui întoarcere în România (1935-1938), Victor Brauner îl va cunoaşte şi pe Jules Perahim (v. „Portret de fată”, 1930 ş.c.l.), în special vizitându-i expoziţia din aprilie 1936. După aceea, Victor Brauner pleacă în Franţa (1938), iar Jules Perahim se adânceşte în „aventura” lui stângistă. Se vor revedea fugitiv la Paris, în 1948, când Perahim ajunge acolo ca reprezentant al realismului socialist. Dar când se stabileşte şi el în Franţa (1969), Victor Brauner deja părăsise această lume (1966). După cum se vede, în etapa românească antebelică (pe care o reflectă expoziţia, cu excepţia cazurilor Arthur Segal, Egon Schiele, Jules Pascin, apoi, Jacques Herold), Victor Brauner şi însoţitorii au parcurs un drum paralel al formării, trecând de la un moment la altul, de la un limbaj plastic la altul (impresionism, constructivism, suprarealism). Dacă vom găsi detalii comune în creaţia lor, acestea sunt mai puţin influenţe reciproce şi mai curând dominantele din imaginarul artistic inovator al vremii. E de observat, de asemenea, că lipsesc „performanţele” reprezentative pentru notorietatea numelor înşirate mai sus. Cele care există, puţine, nu ne-au stat la îndemână fiind angajate în alte expoziţii de avangardă din ţară şi din străinătate (şi e foarte bine că circulă!); cele mai multe, însă, au fost realizate în perioada de maturizare şi de stabilizare a manierei acestor artişti. Adică după al doilea Război Mondial. Această expoziţie are, însă, o mare încărcătură documentară şi aşa trebuie „citită”. Iar însoţitorii – ca martori şi ca „oglinzi” – contează mai cu seamă în timpul drumului / căutării (deşi ei nu dispar pe „platoul” desăvârşirii şi al celebrităţii). Iar colecţionarii care ne-au oferit lucrările pentru expoziţie sunt, la rândul lor, însoţitori ai artiştilor. Poate cei mai fideli, în special când e vorba despre avangardă şi despre „valori în mişcare”… Victor Brauner (n. 1903, Piatra-Neamţ – m. 1966, Paris) Studii la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti (întrerupte) şi în ateliere particulare. În 1924 are prima expoziţie personală (sala „Mozart”) şi lansează (împreună cu Il. Voronca) manifestul „Pictopoezia”. Colaborează la revistele 75 HP, Punct, Integral, unu, Meridian, Pinguin şi ilustrează cărţile scriitorilor prieteni. În 1932 aderă la grupul suprarealist, iar în 1934 are prima personală la Paris. Călătoreşte de trei ori în Franţa, unde decide să rămână în 1938. În timpul celui de-al doilea Război Mondial se refugiază în Pirinei, unde reinventează pictura în ceară. Din 1945 lucrează la Paris, având aici numeroase expoziţii personale în diverse galerii (totodată participând şi la colectivele internaţionale de avangardă). Postum, în 1972, MNAM îi găzduieşte prima retrospectivă (datorită donaţiei soţiei sale Jacqueline Brauner). George Grosz (n. 1893, Berlin – m. 1959, Berlin) Studiază la Academia de Artă din Dresda (1909-1911) şi la Şcoala de Arte şi Meserii din Berlin (1912-1914). Combatant în primul Război Mondial, fapt care-l împinge spre o viziune virulentă critică socială în desenele sale. A participat la mişcarea Dada, iar apoi devine unul dintre reprezentanţii direcţiei “Neue Sachlichkeit“ (1920). A fost adesea trimis în judecată pentru “obscenitatea“ desenelor sale. În 1933 pleacâ în S.U.A., ca profesor la Art Students League din New York. În 1946 şi-a publicat autobiografia sub titlul A Little Yes and a Big No. Revine la Berlin în 1959 şi emite celebra concluzie: “Visul american s-a dovedit a fi un balon de săpun! “. Jacques Hérold (n. 1910, Piatra-Neamţ – m. 1987, Paris) Obţine o bursă la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti (1927- 1929). În 1930 publică primele desene în unu. În luna iulie a aceluiaşi an pleacă la Paris, unde îi cunoaşte pe C. Brâncuşi, V. Brauner, B. Fondane, A. Breton, Y. Tanguy, A. Adamov. În 1934 intră în grupul suprarealist, colaborează la revista Documents 34 şi abordează tema cristalelor în pictură. În 1938 se împrieteneşte cu mai mulţi psihiatri, între care şi J. Lacan. Călătoreşte pe urmele Marchizului de Sade (1942). Războiul îl petrece refugiat în Sud. Obţine consacrarea prin succesul pe care i-l aduce participarea la marea Expoziţie Internaţională a Suprarealismului (1947, Galeria „Maeght”). În 1957 publică Le Maltraité de peinture. Prima personală monografică la Abaţia din Royaumont (1972). Participă la Bienala de la Veneţia (1986). Marcel Iancu (n. 1895, Bucureşti – m. 1984, Ein Hod, Israel) Studii de arhitectură la Zurich. Participă la iniţierea mişcării „DADA” (1916), împreună cu Tristan Tzara şi Hans Arp. Colaborează cu Ion Vinea la Contimporanul (1924-1936) şi e prezent în mai multe expoziţii ale grupărilor de avangardă. Totodată realizează proiectele unor clădiri construite în Bucureşti. În 1941 se stabileşte în Palestina (Israel), unde iniţiază „satul artiştilor” din Ein Hod (1953), aici lucrând reliefuri policrome şi picturi în ulei ajunse în colecţii muzeale şi particulare din toată lumea. M(ax) H(erman) Maxy (n. 1895, Brăila – m. 1971, Bucureşti) Studii la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti (1913-1916, cu F. Storck şi C. Ressu) şi la Berlin (1922-1923, cu A. Segal). Expune la Galeriile „Der Sturm”. E prezent în expoziţia Contimporanul de la Bucureşti (1924) şi înfiinţează aici Academia de Artă Modernă şi Decorativă (care devine Studioul de Artă Decorativă din 1928). Colaborează la revistele Contimporanul, 75 HP, unu şi Puntea de fildeş. Lucrează, la Paris, decoruri şi costume pentru teatru (1926).

În intervalul 1930-1938 e prezent în numeroase expoziţii. Din 1941 este directorul Teatrului „Baraşeum”, unde face scenografie. După război, în 1949, devine directorul Muzeului de Artă al României şi profesor la Institutul „N. Grigorescu” din Bucureşti. Corneliu Mihăilescu (n. 1887, Bucureşti – m. 1965, Bucureşti) Face studii de drept, litere şi filosofie, dar le preferă Academia de Arte Frumoase din Bucureşti (1908-1912). Îşi continuă instrucţia artistică la Florenţa. Întâlnirea cu M. Iancu şi T. Tzara de la Zurich îl apropie de avangardă. Din 1924 se afiliază grupului constructivist şi colaborează la Contimporanul şi Integral. În 1931 parcurge un experiment cu substanţe halucinogene, sub supravegherea dr. Gh. Marinescu, din care rezultă o serie de picturi cu atribute cromatice originale. Din 1935 se retrage în casa de la Cernica, trece printr-o fază fantastică pentru a regăsi ulterior realismul, dar treptat renunţă la pictură. Jules Pascin (n. 1885, Vidin, Bulgaria – m. 1930, Paris) După o scurtă trecere prin Bucureşti (cu familia), urmează studii de artă la Berlin, Munchen şi Viena. Se instalează la Paris în 1905, în cercul de artişti din jurul lui M. Chagall, Ch. Soutine şi A. Modigliani. În timpul primului Război Mondial locuieşte şi lucrează la New York (1914-1920). Apoi revine la Paris, unde se afirmă ca un foarte talentat portretist şi desenator (e poreclit „Prinţul din Montparnasse”). În culmea succesului, chiar în ziua în care urma să i se deschidă o mare expoziţie personală, se sinucide în atelierul său. Jules Perahim (n. 1914, Bucureşti – m. 2008, Paris) Face studii de pictură cu N. Vermont, după care se apropie de avangardă, colaborând la revistele unu şi Alge. Apropiindu-se de cercurile stângii artistice, începe să publice „grafică militantă” în unele ziare româneşti interbelice. Urmărit de Siguranţă, se refugiază în URSS în 1940, acolo ajungând în lagăre din Georgia şi Armenia. Revine în ţară în 1944 şi devine un exponent de vârf al prolecultismului. Însă, din anii 50 începe să se depărteze de „arta angajată”, lucrând coperţi şi grafică de carte, schiţe de decor şi artă monumentală. Din 1969 se instalează în Franţa, unde îşi redescoperă înclinaţia suprarealistă, diversificată după o călătorie în Tanzania, Kenya şi Zambia (1972). Egon Schiele (n. 1890, Tulln – m. 1918, Viena) Studiază la Academia de Arte din Viena (1906-1909). Sub influenţa lui G. Klimt, aderă la mişcarea Sezession. În 1909 (are doar nouăsprezece ani!) expune la Kunstschau alături de H. Matisse, E. Munch, P. Bonnard şi O. Kokoschka ş.a. În 1911 se mută la Krumlov (în sudul Cehiei) şi apoi la Neulengbach (lângă Viena), împreună cu prietena sa Wally (Valérie Neuzil), căreia îi face o serie de portrete marcate de un puternic erotism. Revine la Viena în 1912, dar circulaţia „desenelor (sale) interzise” îi aduce o condamnare la 24 de săptămâni de recluziune. În acelaşi an expune alături de artiştii grupului „Der Blaue Reiter” (Munchen), în 1913 la a 43-a expoziţie a „Secesiunii vieneze” (Hamburg, Stuttgart, Dresda, Berlin) şi în 1914 la expoziţia „Secesiunea internaţională” (Roma, Bruxelles, Paris). Se căsătoreşte cu Edith Harms (pe care, de asemenea, o portretizează) şi îşi satisface instrucţia militară la Praga (1916). Revista Die Aktion îi dedică un număr special. În toamna lui 1918 se molipseşte de gripă spaniolă de la Edith şi moare. Arthur Segal (1875, Iaşi – 1944, Londra) Studiază la academiile din Berlin şi Munchen, apoi la Paris şi Roma. Are prima expoziţie personală la Bucureşti în 1910, cu evidente tendinţe impresioniste. În preajma primului Război Mondial se mută la Munchen şi colaborează la revista Die Aktion. Ulterior locuieşte în Elveţia, unde participă la manifestările dadaiste de la Cabaretul „Voltaire”. E prezent la marea expoziţie Contimporanul (1924). În 1925 pleacă la Dessau („Neue Bauhaus”), după care se instalează definitiv la Londra (1937) unde înfiinţează o şcoală de „pictură terapeutică” apreciată chiar de S. Freud. 

autor Emil Nicolae neamt.djc.ro

Reclame