Adrian Alui Gheorghe- “Am ştiut dintotdeauna că destinul meu va fi unul literar”

Opera scriitorului Adrian Alui Gheorghe este subiectul disertaţiei, care va fi susţinută public în data de 27 iunie, la Universitatea Bucureşti, de către un tînăr scriitor şi traducător, Andrei Alecsa, care îşi definitivează astfel masteratul în traducerea şi promovarea literaturii române pentru spaţiul anglofon, sub coordonarea doamnei Lidia Vianu. Întreaga lucrare de susţinere a masteratului este, de altfel, dedicată operei lui Adrian Alui Gheorghe, tînărul masterand propunînd un profil complet al autorului nemţean: traducerea în limba engleză şi stilizarea unui grupaj consistent de versuri, realizarea unui profil critic pentru promovarea în limba engleză, realizarea unui dialog amplu, în traducere, care să surprindă evoluţia şi arta poetică a autorului.  Vă propunem cîteva pasaje din acest dialog care va apărea într-o publicaţie în limba engleză.

– Scrisul văzut ca un act catharctic, scrisul văzut ca un act christic – de împărtăşire a unui prea plin de substanţă spirituală, scrisul ca mod de alimentare a hybrisului, scrisul ca un soi de album de fotografii prin care încercăm să îngheţăm momentele de inefabil ale existenţei. V-aş ruga să plasaţi propriul dumnea­voastră crez artistic/estetic între aceste coordonate!

– O să-l îngîn aici pe Sf. Augustin care, la întrebarea ce este timpul, spunea că dacă nu mă întrebi, ştiu, dar dacă mă întrebi nu ştiu…! Cînd scriu nu mă situez de o parte sau de alta, sînt acolo. Unde e situată fiinţa noastră în universul artei? Dacă nu mă întrebi, ştiu, dacă mă întrebi, nu ştiu…! Chatarsisul şi christicul coexistă în fiecare text, mai ales în cele inspirate. Dar mai bine poate spune despre unde se situează un autor, la care dintre cele două poluri, cititorul, care are perspectiva din afară. Din interior orizontul pentru autor este unul lunecos, difuz, al aparenţelor. Şi dacă poezia e rugăciune, rugăciunea nu exprimă, ci este. Metafizica ne ajută să vedem clipa ca parte a eternităţii şi să nu fim disperaţi pentru asta. Uneori cred că scrisul e totul, apoi am cîte o lehamite totală. Poezia, ca organ al metafizicului, îmi dă conştiinţa limitelor între care trăim.

– Zicala “nimic nu e nou sub soare” e universal valabilă, ea atinge, inevitabil, şi lite­ratura! Poate cea mai mare provocare pentru un scriitor e aceea de a săpa un canion de originalitate prin literatura lumii, din care e totuşi nevoit să îşi tragă seva! Care au fost operele care v-au ajutat să vă formaţi simţul estetic?

– Aş amenda această zisă, că nimic nu e nou sub soare…! Cu fiecare om care se naşte cu conştiinţa vieţii şi a sinelui tot universul o ia de-a buşilea spre un nou orizont. De altfel, universul are sens pentru că omul îi dă un sens. Opera lui Dumnezeu, universul ca unitate de măsură a divinităţii, ar fi fost incompletă dacă nu ar fi existat şi această fiinţă purtătoare de conştiinţă, care este omul. Am putea vorbi altă dată despre asta, e un subiect tentant. Dar să mă întorc la întrebare… Căutarea originalităţii? Firescul fiecărui artist este doza sa de originalitate. Nu poţi fi original din calcul în artă, se vede imediat improvizaţia. Poate că spun o banalitate, dar care e verificată în timp: omul e stilul, stilul e originalitatea. Arghezi nu ar fi putut fi Blaga, cum Vasile Voiculescu nu ar fi putut fi Nichita Stănescu. Desigur, originalitatea în artă este o sumă de contaminări, la vremea noastră nu mai poţi face literatură dacă nu eşti la curent cu nivelul la care a ajuns sintaxa poetică, dacă nu eşti în dialog cu literatura care ţi-a premers.

– Şi acum cîte ceva despre poezia semnată Adrian Alui Gheorghe! Citindu-vă opera, am observat o încercare de recuperare a romantismului, o încercare de combatere a iminenţei morţii în cheia romantismului! Cum aţi reuşit să vă îmbrăcaţi poezia într-o aură romantică, fără a cădea în păcatul unui romantism desuet?

– Nu cred că există poet care să poată ocoli decisiv romantismul. Există în fiecare om o sete de absolut combinată cu o frică de absolut. Poezia, arta în general, e o pipăire a ideii de absolut. Probabil că am rămas cu această aspiraţie de la alungarea din paradis. Paradisul e o idee, iar omul fizic aspiră spre idee, în această relaţie stă arta. Fiecare fragment artistic, fie pictură, fie muzică, fie literatură sau chiar matematică, este o frîntură din întruchiparea paradisului. Romantismul, hai să luăm varianta Albert Beguin (L’âme romantique et le reve), este asociat nostalgiei fără obiect, unei himerice plonjări într-un spaţiu mortificat în care viu este doar autorul. Visul este, în aceeaşi concepţie, locul intersectării fiinţei individuale cu universul. Ce artist nu visează la această intersectare? Romantismul în poezia de azi e mai mult o chestiune de intensitate a rostirii, decît de o recuzită specifică.

– Revenind încetul cu încetul spre lumesc, cum arată omul Adrian Alui Gheorghe? Ce pasiuni are? Ce înseamnă pentru dumneavoastră familia şi prietenii? E loc, în lumea literară, de duşmani? Sau e doar rivalitate?

–  Destinul e o chestiune de imaginaţie. Am ştiut dintotdeauna că destinul meu va fi unul literar. Nu mi-am putut imagina alt destin, că dacă mi-aş fi imaginat, aş fi reuşit. America a fost imaginată mai întîi de Columb, după care ea s-a făcut realitate. Pasiuni? Tot ce-i omenesc. Familia? Orizontul de fiecare zi. Prietenii? Provocarea destinului. Duşmanii? Eu şi limitele mele…

articol de Nicolae SAVA  ziarulceahlaul.ro

Reclame