Românce care ne fac cinste- Regina Maria

Regina Maria [Alexandra Victoria de Saxa-Coburg Gotha], Principesă de Marea Britanie şi Irlanda, regină a României (1914–1927) (n. 29 octombrie 1875, Eastwell Park, Kent, Anglia – d. 18 iulie 1938, Sinaia). Regina Maria, a doua regină a României, soţia regelui Ferdinand I (1914–1927), scriitoare. A fost prima fiică a lui Alfred de Saxa-Coburg şi Gotha, duce de Edinburgh, al doilea fiu al reginei Victoria a Marii Britanii, şi a Mariei Alexandrovna, fiica ţarului Alexandru II. S-a născut într-o perioadă în care Anglia cunoştea apogeul evoluţiei sale în plan politico-economic şi cultural, într-o familie alături de care a avut şansa de a călători şi de a se simţi acasă pretutindeni. Astfel, pe lângă ţara sa natală, Anglia, şi Rusia, „prinţesa infantă” a învăţat să cunoască Malta (tatăl său fusese numit comandantul flotei Regatului Britanic din Marea Mediterană), apoi Coburg şi Gotha, posesiuni germane pe care părintele său avea să le moştenească, sau România, ţara sa de suflet. Personalitatea acesteia s-a dovedit a fi fost o îmbinare reuşită de zestre orientală şi simţ civic occidental. La 29 decembrie 1892 s-a căsătorit cu moştenitorul Coroanei României, Ferdinand de Hohenzollern (1865–1927). Oficierea căsătoriei s-a făcut la Sigmaringen, după cele două rituri, catolic şi anglican. După nici două luni (4 februarie 1893) s-au instalat în România. Perioada de până la moartea regelui Carol I (10 octombrie 1914) a fost dominată de tensiuni, datorate în principal incompatibilităţii dintre vederile liberale ale noii principese şi stilul autoritar de guvernare al primului rege al României. Cuplului Ferdinand – Maria li s-au născut 6 copii: Carol (1893–1953, viitorul monarh al României), ­Elisabeta (1894–1956, viitoare regină a Greciei), ­Maria (1900–1961, viitoare regină a Iugoslaviei), Nicolae (1903–1978, membru al Regenţei), ­Ileana (1909–1991, arhiducesă de Austria) şi Mircea (1913–1916, decedat la numai 3 ani). A devenit regină într-un moment critic al istoriei naţionale, care marchează debutul Primului Război Mondial (1914–1918), când dilema cercurilor politice era evidentă. Regina Maria va susţine politica promovată de către Ferdinand pentru dezvoltarea României, căutând soluţii diplomatice viabile în vremuri de criză. Dispariţia regelui Carol I de pe scena politică i-a permis noii regine să reînnoiască vechile legături ce decurgeau din statutul naşterii sale. În ceea ce priveşte desfăşurarea Primului Război Mondial, Regina Maria s-a implicat activ în acordarea de asistenţă medicală răniţilor de pe front, văduvelor rămase acasă şi infirmilor, în ciuda faptului că ea însăşi suferise o grea pierdere, cel de-al treilea fiu al său, principele Mircea, decedând în urma îmbolnăvirii de febră tifoidă (2 noiembrie 1916). S-au continuat astfel practicile iniţiate de regina Elisabeta din timpul Războiului de Independenţă (1877–1878). Pe lângă prezenţa activă a reginei în spitalele militare, aceasta a redactat articole de presă în scopul încurajării soldaţilor români, a elogiat România într-o lucrare care avea să vadă lumina tiparului sub numele de Ţara pe care o iubesc, a făcut propagandă pentru justeţea alianţei României cu Antanta. Spre deosebire însă de predecesoarea sa, Regina s-a remarcat îndeosebi în viaţa politică românească, reuşind să-şi asume sau să influenţeze actul de guvernare. Astfel, ca „membru de vază” al Delegaţiei României la Congresul de Pace de la Paris (1919–1920) s-a întâlnit cu primul-ministru francez Georges Clemenceau (ostil cauzei româneşti), cu preşedintele american Woodrow Wilson (11 aprilie 1919, Paris) şi a vizitat în mai multe rânduri Marea Britanie. În acest context, s-a afirmat necesitatea ca România să-şi poată împlini obiectivele, prin recunoaşterea de către Marile Puteri a eforturilor sale de război la masa tratativelor de pace. „Dacă suntem sortiţi să murim – declara ea – cel puţin să afle aliaţii noştri că nu am murit ca nişte neghiobi, ci ca nişte eroi conştienţi, ştiind că am fost vânduţi şi trădaţi…”. În epocă s-a vorbit despre relaţiile ei cu Ionel Brătianu şi Barbu Ştirbey, graţie cărora a reuşit să deţină un control nemijlocit asupra jocurilor politice. La sfârşitul anului 1926,Regina Maria a întreprins o vizită în SUA, unde a intrat în contact cu politicieni (de un interes sporit s-a bucurat vizita acesteia la Casa Albă), oameni de afaceri, oameni de teatru şi litere. Relaţia privilegiată pe care a cultivat-o cu Sam Hill, un personaj extrem de complex al timpului, deopotrivă om de afaceri, soldat, călător şi om de cultură, a făcut ca Muzeul Maryhill din statul Washington să găzduiască o colecţie impresionantă de bunuri personale ale reginei României. Moartea regelui Ferdinand I (1927) nu a împiedicat-o să-şi reafirme interesul pentru evoluţiile interne şi internaţionale. Situaţia particulară în care se găsea România (primatul Regenţei pe fondul renunţării principelui moştenitor Carol la Coroana României) i-a permis controlul actului politic, exercitând o vizibilă influenţă asupra deciziilor regenţilor. Revenirea în ţară a lui Carol şi alegerea sa ca rege (8 iunie 1930), apoi implicarea sa în dezorganizarea partidelor politice şi a celorlalte instituţii garante ale democraţiei şi pluralismului determină diminuarea treptată a influenţei reginei. Izolarea sa în viaţa politică a nemulţumit-o profund, motiv pentru care a părăsit Capitala, retrăgându-se la Balcic (Cadrilater) şi la castelul Bran. Regina Maria a căutat, prin intermediul mecenatului cultural, să continue tradiţia începută de regina ­Elisabeta, sprijinind tinerii talentaţi sau diverse personalităţi consacrate, aflate în dificultăţi financiare. A construit Palatul de la Balcic şi o biserică bizantină, „Stella Maris”, care i-a adăpostit inima până la retrocedarea Cadrilaterului. La 8 septembrie 1940, caseta cu inima Reginei Maria este adusă în România de aghiotantul Eugen Zwiedinek şi depusă la castelul Bran. Trupul i-a fost înmormântat în biserica Mănăstirii Curtea de Argeş. A reuşit să-şi căsătorească fiicele în familii regale încă active în perioada interbelică, două dintre ele ajungând regine, fapt ce i-a atras titlul de „soacră a Balcanilor”. Cea mai cunoscută dintre scrierile sale,Povestea vieţii mele (3 vol., 1934–1936), înregistrează traiectoria sa biografică. Dintre celelalte producţii literare se pot menţiona: Cartea de basme a Reginei Maria (1923), Înainte şi după război (1925), Stella Maris (1933). Din 1 mai 1915 a devenit membru de onoare al Academiei Române. Admirată în epocă, prezentă în paginile cotidienelor, Regina Maria s-a folosit de propria-i charismă în vederea slujirii intereselor naţionale ale poporului său.

Fişa se regăseşte în Enciclopedia personalităţilor feminine din România, coord. George Marcu, cuvânt înainte acad. Marius Sala, lucrare publicată de Editura Meronia, Bucureşti, 2012.

George Marcureteaualiterara