Liviu Dascălu- poezie

all blues

ploaia se aude ca o muzică
oraşul e plin de camionagii taciturni beţi
care conduc până la uitare de sine
 pisicile lor îi ascultă
privind halucinate de acasă
noaptea pe care o aduc singurătatea şi tristeţea lor
(pisicile scot limba –
bucăţi de hârtie care trec uneori pe sub uşi)
soţiile lor

nişte umbre în aşteptare
nici măcar
nu-şi mai privesc televizoarele
arzând opac în întunericul camerelor lor
şi doar cântă
aşteptându-şi soţii osteniţi de viaţă înjurături
iar celelalte femei
cântă aspru si trist
ca nişte bărbaţi

Întâmpinare

Pe Liviu l-am întâlnit, întâmplător, pe Net, atras fiind de titlul unui text de-al său, postat pe site-ul reteaualiterara.ning.com, poem intitulat poetul vasilescu la balamuc. Neştiind exact despre ce era vorba şi, mai mult, bănuind vreun atac bezmetic la adresa prietenului meu Lucian Vasilescu, am deschis pagina respectivă. Textul găsit acolo m-a şi liniştit – în privinţa lui Lucian –, dar, mai ales, mi-a incitat curiozitatea vizavi de autor, căruia, după un oarecare timp de căutări, i-am descoperit şi un blog personal, conţinând mai multe producţii literare. Aşa am ajuns fascinat de poetul vasilescu – personaj al mai multor texte purtând semnătura lui Liviu Dascălu –, aşa m-am hotărât şi am reuşit să iau legătura cu el, pe mail, convingându-l că ar cam fi cazul să se ia în serios şi să se concentreze pentru un debut editorial. Fiindcă, „părintele” poetului vasilescu este un spirit extrem de nesigur pe uneltele lui literare, un tânăr scriitor aflat încă în zodia căutărilor şi care scrie poezie numai cu piatra de moară în spinare, un om aproape lipsit de certitudini (şi, mai cu seamă, de cea a talentului său) – probabil, şi ca o consecinţă a studiilor filosofice pe care le-a parcurs şi, în cadrul cărora, alegerea temei lucrării de doctorat spune, iată, destul de mult. Nu-mi rămâne decât să-i urez un călduros bun venit în literatura română.

bla bla

şedeam în pat uitându-mă la un film cu clint eastwood
acoperit până la bărbie cu o pătură deşi
nu era frig
doar că am mâinile îngheţate
(ca ale unei femei –
îmi trece prin minte
privindu-l pe clint aprinzându-şi cu un chibrit
ţigara şi privind
prin fumul învăluitor albastru).

într-o poezie
chiar îi spuneam unei tipe
de care eram îndrăgostit
după al nu ştiu câtelea mail la care nu-mi răspundea
că voi fi mereu cu ea în momentele de singurătate
momentele cu nimic altceva decât singurătate bla bla

clint eastwood priveşte departe prin fumul ţigării
şi prin femeia frumoasă din faţa lui
mai încolo va fi ceva mai brutal
va stâlci nasuri va rupe guri
afară e tot mai noapte sub
pătură îmi înăbuş un frison
şi e atât de bine să fii singur singur
şi disperat în noaptea asta
în care găuri negre se varsă în alte găuri negre –

şi clint îşi fumează ţigara până la capăt
fără să clipească


alt timp

imediat după ce te-ai trezit
după un somn de amiază
încearcă să te mişti cât mai puţin
ca o muscă pe marginea unei ceşti albe

vei auzi ţipete de copii
lumina va cădea ca şi atunci
un camion va trece cu greu strada
(e o zi din copilărie
din anii optzeci)
dar atenţie
te mişti cât mai puţin
nu faci niciun pas pe buza ceştii albe
lumina va fi tot atât de albă
iar dacă ţipetele copiilor vor fi tot mai îndepărtate
ascultă cu încredere zgomotele oraşului

un oraş în care poţi să te mişti
cu inima plină de iubire

de cartier (un poem al poetului vasilescu)

mergeam odată pe stradă
părul îmi flutura în vânt
vântul acela
mirosind a gunoaie
de bucureşti
eram pe una din străzile de la periferie
băieţii de cartier îşi pasau unul altuia chiştoacele amare de ţigări
şi mă urmăreau cu privirea aia
însetată de poezie
cu pupila mărită de drog
mergeau în spatele meu

imitându-mi pasul de mare pasăre stângace
pe uscat
după nesfârşitele-i valuri de libertate
în larg, deasupra mării
mă urmăreau cu pasul sacadat
râzând în hohote
şi totuşi
eu îi iubeam
erau fraţii mei
tristeţea lor era şi a mea
ei erau mai autentici ca mine
în frica lor de moarte
(poate că mie nu-mi era frică
decât că n-o să fiu un mare poet)
şi tot mergând aşa
pas de defilare
printre amărăciunile lumii mele de cartier
am văzut un om aprinzând un chibrit şi dându-şi foc.
se pare că erau ore de când ameninţa că o va face
era deja înconjurat de oamenii de la tv
de la jurnalul de la ora cinci
de sticleţi
de oameni de bine
era şi marius ianuş acolo
cu faţa lui de puşcăriaş
scria un poem, amărâtul naibii
se uita la ţicnitul care ardea şi scria un poem
mie îmi venea să urlu
nimănui nu-i trecea prin minte să arunce o haină peste tâmpitu ăla
mi-am scos-o pe a mea
iar hienele de la televiziune nu au ratat momentul
acum eram peste el
mirosea greţos
a carne arsă, a fum
în câteva zeci de secunde eram dat la o parte
iar rănitul era luat de brancardieri
şi eu îl vedeam doar pe ianuş scriind
cu privirea aia rătăcită a lui, scriind poemul
şi ţin minte că i-aş fi înfipt creionul ăla-n jugulară
l-aş fi făcut să-şi răcnească poemul
în gura mare
să îl audă lumea şi să crape de ruşine.

mă simţeam ca un prost cu haina aia arsă
ţin minte că am rătăcit apoi
prin cartier
până dimineaţa
fără să-mi mai fie frică.

Liviu Dascălu s-a născut în Bârlad, la 16 septembrie 1977. A absolvit Filosofia la Iaşi – facultatea în 2001, masteratul în 2003. Din 2003, este profesor de filosofie în Baia Mare, unde şi locuieşte, din 1989. Din 2010 lucrează la o teză de doctorat despre Wittgenstein, avându-l coordonator pe prof. univ. dr. Mircea Flonta.
În 1994, la 17 ani, debutează publicistic, cu texte literare, în Graiul Maramureşului, după care devine o prezenţă activă pe diverse site-uri literare din ţară. Debutul online s-a petrecut în revista egophobia, cu poemul „cuţitul meu obosit”.
De câteva luni, este redactor-şef al Editurii Philobia, pentru care a şi tradus câteva cărţi de Pierre Jovanovic şi „Cronicile din San Francisco” de Armistead Maupin (în curs de apariţie).

Paul Vinicius  romlit.ro

Reclame