Jurnalul Reginei Maria (1925) (I)

 Una dintre semnificatiile anului 1925 – nu aleatorie si nici conventională, numaidecît – a fost aceea că a marcat limita finală a primului sfert al secolului XX. Iar dintre particularitătile proprii sfîrsitului acelui an, cea mai nelinistitoare a fost aceea care evidentia declansarea unei crize dinastice, ale cărei repercusiuni vor influenta, într-o manieră mai mult decît agravantă, viata politică si chiar evolutia de ansamblu a României. Primul dintre simptomele alarmante ale complicatiilor cu care se va confrunta România în anii care vor urma era învederat de recrudescenta sănătătii Regelui Ferdinand, care va pune tara într-o situatie neasteptată si deosebit de complicată. O asemenea amenintare se putea tansforma într-o adevărată dramă în cazul în care Principele Carol ar fi dat curs intentiei sale de a renunta la ipostaza de mostenitor al Tronului României. Din nefericire, înainte de a se încheia anul avut în vedere, aceste primejdii au ajuns a fi percepute ca două realităti dureroase, cu consecinte greu de apreciat si deosebit de problematice ori chiar imposibil de solutionat.

Ziua de început a anului ce încheia cei cinci lustri în care lumea s-a confruntat cu un război ca acela izbucnit în vara anului 1914 nu lăsa a se întrevedea impasul trist si primejdios cu care se va confrunta această tară. Încrezătoare în viitorul României, Regina Maria însemna în jurnalul ei că prima zi a noului an a început si a decurs cu respectarea întocmai a datinelor si a uzantelor devenite o traditie natională. „Procesiunea solemnă cu escortă si calească cu ferestre” s-a desfăsurat ca de obicei. „Carol si Sitta ne urmau în cea de a doua calească […]. După Te Deum, receptie la Mitropolie. Discursuri. Guvernul, clerul, armata. Sampanie si urări de bine”. Nici un semn special nu lăsa a se întrevedea vreun eveniment neprevăzut, în măsură să influenteze evolutia firească a tării. Totusi, circumspectă ca întotdeauna, Regina se întreba, cu o premonitie specifică regalitătii: „1925, cum va fi? Bun sau rău?”. Fără a-si răspunde cu o supozitie la îndemînă, ea accepta că, „oricum, trebuie să-l trăim, indiferent cum va fi!”.

Si, parcă pentru a-si demonstra siesi o asemenea recerintă, care era de fapt un privilegiu dinastic, însemna în jurnalul său, în ziua de 16 aprilie 1925, că „plec în această seară în turneul meu de Pasti, printre tărani si mormintele soldatilor”, pentru a revedea unele localităti care-i aminteau de zilele războiului – Cotofănesti, Onesti, Mărăsesti –, devenite între timp simboluri ale sacrificiilor românesti.

Română: Bustul Reginei Maria la intrarea în Ca...

Română: Bustul Reginei Maria la intrarea în Catedrala Arhiepiscopală „Sfânta Treime”, Ansamblul Reîntregirii Neamului, Alba Iulia (Photo credit: Wikipedia)

Preocuparea căreia Regina îi acorda o atentie deosebită era aceea privitoare la modalitatea derulării realitătilor politice ale tării sale, realităti care traversau o conjunctură periculoasă pentru viitorul României. Lumea politică era în asteptare si asa cum era de presupus a se întîmpla în asemenea situatii, se puneau la cale fel de fel de scenarii. Stabilitatea reîntronată cu greu după război ajunsese a fi amenintată cu duritate de o serie de evenimente apărute în ultimul timp. Viitorul politic al României devenise dintr-o dată sumbru, iar cauzele unei asemenea perspective descurajante erau deosebit de complicate si dificil de prevăzut. Aflată în sfera decizională a acestui context, Regina Maria a încercat să identifice solutiile cele mai potrivite si la îndemînă, măcar pentru depăsirea temporară a unei crize iminente si, mai ales, complicată.

Deocamdată, asa cum constata la 17 mai 1925, era îngrijorată de viitorul apropiat, notînd că, dincolo de linistea aparentă, „sînt însă, în perspectivă, neplăceri. Maiestatea Sa fiind mai bine, diferitele partide dornice să răstoarne guvernul îsi ridică capetele si vor încerca să facă tot ce pot mai rău înainte de închiderea Parlamentului, pentru a preveni votarea unor anumite legi”. Constient de pericolul neorînduielilor care amenintau ordinea internă, Barbu Stirbey îi mărturisea Reginei, în ziua de 18 mai, că „vom avea o perioadă grea din punct de vedere politic”. La începutul toamnei, Regina ajunsese a se teme, asa cum mărturisea de altfel, că „ne asteaptă vremuri grele”. Cu două zile înainte de sfîrsitul lunii septembrie, examinînd, împreună cu Barbu Stirbey, „situatia politică si vremurile periculoase pe care le trăim”, Regina se arăta profund surprinsă de faptul că „în toate părtile bolsevismul pare să facă pasi uriasi si majoritatea tărilor par a deveni extrem de slabe în fata acestui pericol de moarte. Am privit lucrurile în fată si am luat în calcul ce s-ar putea face în acest caz”. Nu era prima dată cînd ea se arăta mai mult decît îngrijorată de această primejdie, neluată în seamă de Europa acelei vremi. Iar atunci cînd, totusi, i se acorda o atentie particulară, noua ideologie era privită de cele mai multe ori cu o îngăduintă vinovată si chiar încurajatoare, adeseori. În mod surprinzător, desi manifesta fată de Rusia sentimente deosebite, explicabile dacă nu uităm legăturile sale de sînge cu familia taristă, Regina a sesizat înaintea multor altor capete încoronate ale Europei acelui timp imensa amenintare pe care o reprezenta bolsevismul rusesc, privit cu o inexplicabilă indiferentă de lumea vestică a bătrînului continent.

În toamnă, cînd viata politică întra de regulă în febra unor noi începuturi, după obisnuita vacantă de vară, Regina se arăta deosebit de preocupată de cursul de moment al acelui context politic. La 5 noiembrie, de pildă, întîlnindu-i, întîmplător, la Sinaia, pe Gueorghe Gh. Mîrzescu, Al. Constantinescu, Goga si Argetoianu, ea s-a comportat cu fiecare cu o prudentă calculată, pentru a evita orice iritări seditioase. „Am vorbit cu multe persoane – se confesa jurnalului ei –, dar am avut griă să-mi împart atentiile în mod egal între diferitele partide politice. În acest moment critic fiecare asteaptă să vadă dacă se va manifesta vreo favoare specială fată de o parte sau alta”.

Română: Arcul de Triumf din București - medali...

Română: Arcul de Triumf din București – medalion regina Maria (Photo credit: Wikipedia)

La 5 decembrie 1925, cînd circumstantele politice traversau o conjunctură ce se complica amenintător, Regina l-a primit la Cotrceni pe Al. Averescu, „foarte amabil si agreabil, care a venit, nota ea, să discute confidential cu mine”, convins fiind că partidul care îi va succeda pe liberali va fi acela „pe care tronul se va putea bizui în ultimă instantă”. „El, Averescu, stie bine că dacă regele alege Partidul National, partidul său, Partidul Poporului, este terminat si va fi distrus, întrucît partizanii lui se vor dispersa si fie vor trece la liberali sau la ceilalti, el însă va renunta la politică înainte de a se întîmpla acest lucru, pentru că rămîne în politică doar cît timp este util. El a văzut cît de greu este în politică să fii cu mîinele curate si, dacă […] nu mai poate fi folositor, va fi bucuros să cadă în uitare si să se odihnească”. Apelînd, ca si altădată, la argumentul sigurantei linistii interne, generalul sugera a se institui „o guvernare a ordinei”, deoarece „vremurile sînt grele, ba chiar periculoase, pentru că bolsevicii încearcă cu disperare să distrugă tările din juruil lor”. Depăsind limita unei sugestii uzuale, Averescu îsi permitea să propună o revenire a sa la guvern, după patru ani de opozitie, explicînd că „regele si cu mine putem conta pe el si ei, «pentru că», desi în mod oficial sînt inamici cu liberalii, sînt în întelegere cu acestia, în linii esentiale, pentru a-si continua activitatea. El si Brătianu, desi se detestă reciproc, încă discută împreună”. Profitînd de complicatiile evidentiate de ultimele evolutii interne, atît în sfera vietii politice, cît si a aceleia monarhice, generalul a încercat a-si însusi ipostaza de solutie sine qua non, singura la care se mai putea apela atunci.

Desi continua să afirme că politica de partid si combinatiile personale nu o interesau, Regina nu-si putea refuza implicarea permanentă, chiar si nu inertială, în aranjamentele din sfera realitătilor politice. La 14 aprilie 1925, nota că „i-am avut pe Brătieni la dejun. Doresc foarte mult să-i apropii pe Carol si Brătianu care, hotărît, […] nu se plac unul pe altul”. „Ceilalti […] întotdeauna caută să-l convingă că Brătianu îl conduce în totalitate pe tatăl său si că se foloseste de el în mod interesat pentru glorificarea partidului liberal. Carol s-a exprimat de mai multe ori fără nici o precautie în legătură cu aceasta, lucru care i-a fost relatat lui Brătianu si de aici «răceala» perfectă, combinată cu o antipatie reciprocă. Eu consider absurdă si dăunătoare această animozitate si voi face tot ce-mi stă în putere să-i fac să se înteleagă”.

Română: Pierre Bellet (1865-1924) - Regina Maria.

Română: Pierre Bellet (1865-1924) – Regina Maria. (Photo credit: Wikipedia)

Rezerva lui Brătianu fată de Principele mostenitor nu era una de dată recentă si nici de ordin strict personal. Liderul liberal îl cunostea foarte bine pe fiul cel mai mare al Reginei, al cărui comportament îl dezamăgise, nu o dată, si care lăsase a s întelege că era capabil să repete, oricînd, vechi gesturi surprinzătoare, străine de statutul său oficial si potrivnice tării. Peste un timp, Ion I.C. Brătianu s-a întretinut din nou cu Regina, invitat fiind, în ziua de 2 octombrie 1925, la un dejun la care participa si Tancred Constantinescu. „În final, a venit la mine Brătianu si am avut îndelungi convorbiri serioase. Am devenit prieteni buni la sfîrsitul îndelungatei si adesea nu prea usoarei noastre cariere. Am discutat toate problemele, chiar si aceea care-mi sfîsie inima în acest moment, «car j’ai beaucoup de chagrin»”. „Problema” care o coplesea pe Regină în acel moment, nu una de dată recentă chiar, era aventura amoroasă, devenită un scandal public, între Carol si Elena Lupescu, o femeie fatală – căreia România îi era indiferentă –, aceea care va provoca nesfîrsite complicatii pentru familia regală si surprinzătoare denigrări la adresa tării în care se nascuse. Abia după această defulare mereu amînată, cei doi interlocutori au găsit de cuviintă a se referi la chestiunile care îi priveau, ca Suverană si prim-ministru al aceleiasi tări. „Am ajuns, totodată, se mărturisea Regina, la un moment crucial, în care sîntem confruntati cu dificultăti politice. Liberalii se dau la o parte si noi trebuie să decidem cine să-i înlocuiască. Am discutat despre toate acestea. Ei contează totdeauna pe mine, dar au cam obosit, oricum cel putin asa simt, din cauza acestei supărări noi care a venit peste mine, si, pentru moment, nu stiu cum să procedez cu ea”. În mod sigur, Brătianu privea „aventura” carlistă ca pe un pericol imediat si nu sensibil doar pentru guvernul în functiune, ci mai ales pentru evolutia politică de ansamblu a României viitoare. Dar demersul guvernamental al liberalilor nu s-a încheiat imediat si nici ca urmare a acestui fapt.

Împovărată de asemenea gînduri sumbre, Regina se confesa, sase zile mai tîrziu, însemnînd că „am petrecut după-amiaza singură. Mă simt deprimată. Mă necăjesc din cauza lui Carol si asta îmi frînge inima, încît nu mai am nici o poftă de viată si mă îmbolnăvesc de «chagrin»”. Îsi pusese sperante mari în fiul care urma a deveni rege si acum se simtea complet dezarmată în fata unei circumstante incontrolabile. „M-am luptat atît de mult pentru Carol, i-am dat atît de mult din tăria mea, am suferit deja atît de mult pentru el, încît acum parcă s-ar redeschide o rană veche. […] Va trebui sa încep totul din nou?” (subl. ns.). Urmărită de această perspectivă, l-a primit din nou pe Brătianu, la 12 decembrie, pentru a-l consulta si a înfrunta, împreună, o dureroasă deziluzie. „Am ajuns, consemna ea, în stadiul în care putem, ca doi bătrîni muncitori întelepti, să ne spunem aproape orice unul altuia. Si mă gîndesc la ziua tineretii mele turbulente cînd, considerînd că-mi ard degetele, jucîndu-mă cu focul, el mi-a spus «Est ce que vous voulez devenir Reine?». Si acum nu sînt numai regină, ci si coloana vertebrală a întregului concern, cea fermă, cea care munceste din greu, pacificatoarea, cea care nu-si pierde capul si nu-i lasă nici pe altii să o facă. Cea la care vin toti, iar în tineretea mea eram socotită, nu fără o oarecare dreptate: călăuzitoarea! Noi am avut o îndelungată convorbire despre situatia politică si problema mai tristă a lui Carol”. Dar defectiunea Principelui Carol nu devenise încă o realitate.

Queen Mary of Romania

Queen Mary of Romania (Photo credit: Wikipedia)

O altă persoană la care apela Regina Maria în momentele încîlcite ale vietii politice românesti era Barbu Stirbey. Consultat în această directie, la 5 ianuarie 1925, el se arăta „cam îngrijorat în privinta politicii noastre interne si socoteste, consemna Regina, că Maiestatea Sa este foarte neprotejat de la disparitia lui Misu, întrucît nu are pe nimeni cu care să discte problemele”. Peste trei zile, cei doi reluau acelasi subiect si, nota Regina, „am plănuit cum să tinem lucrurile în frîu, cum să evităm dificultătile politice. Am disctat despre cine ar putea fi pus în locul lui Misu”.

Apăsată de aceleasi întrebări, Regina l-a primit la 6 aprilie pe Al. Averescu, acela care, desi alunecase departe de ascensiunea din 1919, reprezenta încă un nume aflat în actualitatea combinatiilor politice ale zilei. Întîlnindu-l, consemna că generalul „a fost linistit si drăgut. N-am discutat politică. Ca toti ceilalti, a fost foarte îngrijorat pentru rege. Toti si-au dat seama cît este el de necesar tării si ce dezastru ar fi dacă ar dispărea. O schimbare acum ar fi o mare nenorocire pentru tară si cu Maiestatea Sa dispar si eu, pentru că dacă el se duce eu nu voi mai fi nimic, vreau să spun că nu va fi nici un bine pentru tară si mai ales as detesta să devin un punct central în jurul căruia s-ar aduna, <ne>multumirile. Să mă ferească Dumnezeu de o asemenea soartă si, în plus, eu sînt încă destul de tînără pentru a fi de folos încă 10 ani, ceea ce cred că ar fi suficient” (subl. ns.). Iată că pe lîngă tristetile momentului, recunoscute fără rezerve, Regina observa încă una, care o privea în mod personal. Ea era constientă că modificările realitătilor politice determinate de disparitia Regelui o vor îndepărta sau izola de statutul său de pînă atunci, care, pe lîngă diferite responsabilităti problemetice, îi conferea si unele privilegii onorante.

Queen Mary of Romania

Queen Mary of Romania (Photo credit: Wikipedia)

La 17 mai 1925, „Averescu a cerut, însemna Regina, să mă vadă si intentionez să-l primesc mîine. Audiente cu opozitia. Este una din «crucile» mele anuale”. O zi mai tîrziu, adăuga că „a venit […] să mă vadă Averescu, un foarte prietenos si modest Averescu, care venise să-mi multumească pentru că-l încurajasem să se apropie de Carol. Acest lucru s-a făcut prin Goga. Oricum, el a fost bucuros, deoarece Carol însusi se manifestase cu tărie a fi de partea Partidului National si, mai degrabă, în detrimentul celorlalti care se simteau jigniti si de el. Eu nu vreau – atrăgea ea atentia – ca nici un partid să fie desconsiderat de Printul Mostenitor. Nu am de gînd să le permit plăcerea de a fi ofensati si de a avea aversiune unii fată de altii. Este modul în care exprim acest lucru. Carol este viitorul, sau cel putin sper să fie, si el trebuie să fie la timp pus în contact cu cei cu care va trebui să lucreze mai tîrziu. Voi face tot ce-mi stă în putintă să-l tin aproape de ei toti, dacă pot. Nu este usor cu Carol, deoarece el este atît de rigid, cît si încăpătînat, neclintit în opiniile sale, si actionează după bunul lui plac” (subl. ns.).

Peste aproape o lună, adică la 13 iunie 1925, Al. Averescu era invitat de Regină la un dejun la care mai participau Gheorghe Mărdărescu, ministru de Război, Principele Carol si Patriarhul României. Notatia care avea în vedere această întîlnire se rezuma la o observatie surprinzătoare în aparentă, dar care demonstra faptul că Regina nu o considera o discutie oarecare. Urmărindu-l cu atentie pe Averescu, ea constata că „arată docil si blînd, dar mîinile sale sînt ca niste gheare de vultur”. Pare greu previzibilă o asemenea remarcă, dar să ne amintim că si I.G. Duca, participînd la dezbaterile parlamentare ale epocii, îl urmărea cu atentie pe general, fascinat îndeosebi de mîinele sale, cu „evolutiile, foarte interesantele evolutii ale acestor două îngrijorătoare mîini. Surprindeam, rînd pe rînd, miscări străpungătoare de pasăre de pradă si miscări linistite de sfătoasă bunătate”.

Octavian Goga s-a bucurat si el de privilegiul de a fi fost invitat de Regină la un dejun care a avut loc la 12 aprilie 1925, ocazie cu care s-a ajuns la „o îndelungată convorbire […]. El voia să discute politică, observa Suverana, asa că l-am lăsat să o facă. A spus că vrea să îmi ceară sfatul. L-am lăsat să vorbească. Îmi place Goga, mărturisea ea, si mi-a plăcut întotdeauna. Este inteligent, un poet adevărat si are reale conceptii nationaliste. Este însă ambitios, vrea puterea pentru el si doreste să o obtină. Fireste că-l vede pe Averescu succesorul lui Brătianu în locul nationalistilor cu Maniu, Iorga, Argetoianu. Ei vor să stie ce gîndesc eu. El a venit, după cum îmi dau bine seama, să <<tatoneze terenul>>, să vadă ce cred eu despre ei […]. Goga vede corect lucrurile, el, <care> este atît […] simpatic, cît si inteligent, a demonstrat întotdeauna pînă acum, si nu în mod pasiv, că este loial tronului, dar visul de putere se ridică în fata lui si, fiind poet, el îl vede chiar mai frumos si mai măret decît îl vede un politician. […] Am simtit că este ceva în interiorul său, ceea ce mi se întîmplă rareori cu oamenii politici, este acea legătură poetică dintre noi. Discursul său este plăcut, îl simt cald în loc de rece si indiferent. Am vorbit si despre Carol. I-am arătat cît este de important să să găseascămijloacele de a fi, din nou, pe drumul lui […] El este viitorul. […] Încercati să-l iubiti în pofida comportamentului său dificil, nu-l lăsati să intre pe mîna altora” (subl. ns.).

Continuîndu-si întrevederile de tatonare cu principalele personalităti politice ale vremii, Regina l-a primit în ziua de 1 mai pe N. Iorga, „care este acum, preciza ea, împreună cu Maniu si Argetoianu, si-si imaginează că-i poate tine pe amîndoi în frîu. El se consideră, observa diarista, a fi co-sef cu Maniu, dar el, Iorga, cel principal. El crede că-i conduce pe amîndoi cu tactul si cu priceperea lui extraordinară. Cînd stii ce copil mare este, în pofida fantasticei sale eruditii, nu poti decît să zîmbesti, dar, pe de altă parte, doar cu jumătate de gură dacă te gîndesti că are pretentia de a conduce destinele tării”. La 22 septembrie s-a întîlnit la un ceai cu Al. Constantinescu, ministrul Agriculturii si Domeniilor, însotit de generalul Henri M. Berthelot si de alte cîteva personalităti politice.

Seria acestor sondaje obisnuite, devenite de mult o practică necesară, a început în ianuarie 1925, cu generalul Al. Mărgineanu, care „se ocupă cu constructia de la Mărăsesti”, deci „face ceva” pentru tară. „Îi ajut, preciza Regina, pe toti cei care lucrează pentru a nu se uita groaznicul nostru război. Se face prea putin, recunostea ea, în amintirea marii noastre lupte si a celor care si-au sacrificat viata”.

La 12 mai 1925, referindu-se la moartea lui Al. Marghiloman, survenită în urmă cu două zile, Regina considera că „pierderea lui va fi foarte mult resimtită”. În ziua următoare, cînd ilustrul om politic a fost înmormîntat, ea a revenit asupra personajului, schitîndu-i un impresionant portret, care nu se confunda cu cele creionate anterior de diversi ziaristi sau factori politici ai zilei. „Cu el dispare, observa ea, un anume gen de om, un gen de om agreabil, distins si, as putea spune, condescendent. Un perfect personaj amabil, «homme du monde», întotdeauna plăcut, afabil, generos, ospitalier, deschis. […] Bun causeur, bun vorbitor, se pare că a fost un excelent «orator» în Parlament, dar, ca politician, «il n’avait pas de flair», era un visător si făcea nenumărate greseli, ca atare a fost în cele din urmă dat la o parte, mai ales pentru că în marele război a fost de partea Germaniei. Noi am fost întotdeauna prieteni, cu exceptia perioadei în care a fost în slujba noastră cînd România trata cu Germania, […] dar chiar si atunci manierele sale perfecte au făcut ca acest lucru să fie mai «sustenabil» decît ar fi putut fi cu altcineva”.

Este păcat că aceste însemnări, care ne propun unul dintre cele mai frumoase si autentice crochiuri portretistice ale lui Marghiloman, nu au fost cunoscute mai înainte, pentru a se preîntîmpina astfel deformările epocii comuniste si chiar cele ale zilelor noastre, provocate, adeseori, de supozitii trecătoare si de evidentele lipsuri informationale.

                 Gheorghe I. FLORESCU convorbiri-literare

Reclame