Constantin Chiriac (I) : „Poezia a fost întotdeauna temelia a tot ce am făcut“

Într-o lume românească ciudată, pusă pe căpătuială, mediocră și alergică la ceea ce înseamnă inițiativă cuturală veritabilă, prezența în peisaj a lui Constantin Chiriac, directorul Teatrului Național „Radu Stanca” din Sibiu, este aproape exotică. Despre ce se află în spatele acestui exotism, dar și despre multe alte aspecte din biografia unui destin remarcabil – în interviul de mai jos. 

Domnule Constantin Chiriac, puțini știu, cred, că v-ați născut în Moldova și ați terminat liceul „Costache Negruzzi“ din Iași. Credeți că, în general vorbind, originea cuiva își pune amprenta asupra carierei respectivului? A lăsat „dulcele târgcolinar anumite date de fond în structura dvs. influențând decisiv felul de a fi și de a gândi?

M-am născut, într-adevăr, pe malul Prutului, la Prisăcani, dintr-o familie specială, o familie, cum am spus şi în alte interviuri, cât un parlament. Tata a avut şaptesprezece fraţi, mama şaisprezece. Două familii patriarhale, foarte puternice şi deosebite. Uitându-mă la arborele genealogic, Chiriac este o familie care vine din negura timpului, cu rădăcini greceşti, româneşti şi cu alte influenţe de „sângiuri“, vorba marelui poet Cezar Ivănescu. Prin anii 1700, la Iaşi, unul dintre cei mai importanţi profesori de matematică era un profesor numit Chiriac. Am verişori, nepoţi, strănepoţi în toată lumea, din Australia până în Canada. Din partea mamei, bunica a fost cea care m-a influenţat decisiv în perioada copilăriei. Ne-am născut cu avere, apoi am fost deposedaţi de ea pe când eu aveam trei ani. Bunica din partea mamei, care a avut şaisprezece copii cu doi bărbaţi – unul care a murit în război şi unul care a murit înecat – a crescut cei şaisprezece copii. Şi aici este o situaţie de „sângiuri“: sânge slav, evreiesc şi sânge românesc, bineînţeles. În vara în care ne-au luat totul, am fost trimis la bunica şi datorită ei am învăţat să citesc, să scriu la vârsta de trei ani. Ea îmi spunea poveşti seara şi eu urmăream cu degetul pe povestire; nu mică le-a fost mirarea părinţilor, rudelor, când, de hramul Bisericii Sfinții Mihail şi Gavril, revenind acasă, le-am spus nenumărate poezii. Au fost primii bani pe care i-am câştigat, recitând poezie. Apoi am spus Crezul la Biserică. Aceia au fost cei mai curaţi bani pe care i-am câştigat vreodată! A urmat perioada liceului. Am prins inundaţiile cumplite care au avut loc între anii 1972-1978. De altminteri, an de an, Jijia ieşea din matcă şi umplea tot câmpul. Era dezastruos să vezi oamenii cum muncesc o vară şi cum vine apoi apa şi inundă totul. Ca să ajung la liceu am trecut de sute de ori prin apă, cu hainele în mâini, ca să nu le ud. La Liceul „Costache Negruzzi“ am ajuns pentru că în clasa a VII-a câştigasem deja olimpiade la nivel naţional, la matematici, română, fizică etc. Aveam o memorie cu totul ieşită din comun. Poezia care m-a alinat atunci, la trei ani, a devenit un obicei, o „stare de sănătate”. Am fost premiant peste tot. Mi s-a întâmplat odată să iau premiul II pentru că eram de nestăpânit, mi s-a scăzut nota la purtare şi premiul I nu a fost acordat. Eram atât de plin de viaţă şi de energie încât una dintre surorile tatălui meu, o învăţătoare foarte bună, a propus scăderea notei la purtare. Nu reuşea nimeni să pună întrebări în clasă pentru că mă ridicam în picioare strigând „Spun eu, spun eu!“. În clasa a VII-a, profesoara mea de matematici a insistat, ştiind că voi merge la un liceu de profil, să nu mă mai ridic din bancă şi să nu mai răspund la întrebări nesolicitat. Nu am ascultat-o, m-a chemat la ea şi, privindu-mă în ochi, m-a întrebat: „Te-am rugat să nu te mai ridici din bancă?“. Şi i-am spus „Da“, iar ea a întrebat din nou: „Şi de ce nu m-ai ascultat?“, „Penru că ştiam răspunsul.“ Şi atunci mi-a tras o palmă de m-a lipit de pereţi. Am rămas uimit: era frumoasă şi foarte feminină… nu părea atât de puternică! M-a adunat de pe jos şi m-a întrebat: „Ţi-e ruşine?“ şi i-am spus morocănos „Da.“ Şi atunci am primit pe partea cealaltă o palmă şi mai sănătoasă, de-am văzut stele verzi. După ce mi-am revenit, mi-a spus: „Foarte rău! E prostia ta; ai făcut-o, asumă-ţi-o!“. A fost una dintre lecţiile importante pe care le-am primit înainte de a pleca la Liceul „Costache Negruzzi“ din Iaşi. Am plecat din clasa a VIII-a şi am navigat prin poezia matematicii şi rigoarea filosofiei. Am făcut parte din fanfara liceului, există încă acel costum extrem de frumos pe care îl purtam; era, pe atunci, un liceu de băieţi; locuiam cu toţii la internat, făceam sport… Ce mai, un liceu exemplar!

 

Se acorda vreun interes teatrului?

Sigur! Am înfiinţat acolo o trupă de teatru. Jucam într-un amfiteatru ce rivaliza cu un teatru de oraş mic. Aveam mulţi colegi care erau fanii a ceea ce făceam noi. Imaginaţi-vă că atunci, în ’77, repetam la Aşteptându-l pe Godot. Nu vorbesc de ota 0 la purtare şi de tot felul de alte piese. Ei bine, probabil că „dulcele târg al Ieşilor“ de atunci a fost pentru mine Paradisul pierdut pe care îl invocă Noica de atâtea ori, când vorbeşte despre Răşinari. Încă era o perioadă de linişte, criza nu apăruse. Copoul era aproape, teii înfloreau, ne îndrăgosteam de colege de la liceul de fete, era o perioadă minunată şi, vorba lui Creangă, eu eram frumos ca soarele şi şturlubatic ca vântul în tulburarea sa… Iaşul a fost leagănul adolescenţei după care am tânjit multă vreme cu nostalgie, a fost perioada când mă luam cu oricine la întrecere. La sport, dar şi la învăţătură… Faptul că puteam merge la orice olimpiadă, la matematică, la română, chimie, geografie era un lucru extraordinar. Nopţile petrecute în cămin erau pline cu dezbateri pe diverse teme, pe care, mai târziu, din păcate, nici în zona academică nu le-am găsit atât de bine organizate şi atât de pătimaş susţinute.

„În acelaşi timp, am învăţat să creez nenumărate întâmplări artistice în totfelul de fabrici, uzine. Am spus poezie pe strunguri, pe maşini de cusut, oriunde”

Cum se vede Iașul de la Sibiu? Mă refer, deopotrivă, la orașul în sine, dar și la Iașul teatral.

Am ales Sibiul cu capul, nu cu inima. Când am absolvit facultatea, ca şef de promoţie, puteam să aleg Iaşul. Nu l-am ales de frică. Terminând Liceul „Negruzzi” cu rezultate atât de bune, şi având atâtea rude acolo, eram convins că aş fi fost considerat genial seară de seară chiar dacă eram prost. Mă temeam că, vrând-nevrând, voi eşua prin cârciumi. Şi atunci am ales cu mintea Sibiul… Sibiul pe care nu îl ştiam deloc, nu îl văzusem niciodată, dar care avea pe atunci un mare regizor, unul dintre cei mai mari regizori pe care i-am cunoscut vreodată şi, credeţi-mă, am cunoscut mulţi regizori celebri. Vorbesc de Iulian Vişa, care, deşi tânăr, reuşise să facă o echipă foarte serioasă şi avea deja o excelentă reputaţie internaţională. Când am ajuns la Sibiu, am găsit aici două teatre destul de importante. Cel puţin secţia germană era foarte puternică, avea peste treizeci de actori. Şi la secţia română erau actori foarte buni. Am venit în echipă împreună cu o regizoare şi un actor, iar actorii Virgil Flonda şi Şerban Ionescu, care-şi terminaseră stagiatura la Petroşani, s-au angajat, la rândul lor, la Sibiu. Sosiseră şi trei actori importanţi la secţia germană, ei fiind de altfel ultima generaţie de actori şcoliţi în limba germană. Astfel, dintr-o dată, teatrul din Sibiu se primenea cu vreo nouă tineri, ceea ce, să recunoaştem, însemna foarte mult. S-a produs o stare de emulaţie şi, brusc, pe perioada a vreo patru ani, Sibiul a devenit cel mai important teatru din România. Apoi, Iulian a plecat din ţară şi treptat au apărut toate problemele pe care le ştim cu toţii: în primul rând, autofinanţarea. Apoi, turneele interminabile… Am avut perioade în care jucam şi 400 de spectacole pe an, mai mult de un spectacol pe zi. A fost o perioadă foarte frumoasă, pentru că Sibiul a fost, este şi va fi un oraş foarte civilizat, un oraş bogat şi cu o importantă tradiţie culturală, pe care, din păcate, nu o mai găseşti nicăieri altundeva. Încă din perioada de dinainte de ’89 am început să speculez această încrucişare de drumuri culturale pe care o reprezintă Sibiul şi bogăţia, tradiţia de care urbea dispune. Am profitat de mişcarea de jazz care exista la Sibiu, Festivalul de jazz fiind cel important festival din România şi unul dintre cele mai importante din Europa.

Ca actor, cum a început aventura?

Poezia a fost întotdeauna temelia a tot ceea ce am făcut. Imediat ce am terminat Institutul, am mers la „Gala Tânărului Actor“, ţinută pe atunci la Costineşti. Am făcut-o timp de vreo şapte ani; mă supărasem pentru că nu mi-au dat din primul an marele premiu la care eram îndreptăţit. M-am adresat domnului Valentin Silvestru, preşedintele juriului: „Am 21 de ani. Până la 35 de ani voi veni an de an“. M-am ţinut de cuvânt. Am participat şapte ani la rând, luând toate premiile, însă în al şaptelea an nu m-au mai primit în secţiunea „Concurs”, ci în cea de „Recitaluri extraordinare”, alături de domnii Gheorghe Cozorici şi Ion Caramitru. Era un lucru extraordinar pentru un actor tânăr. Să ai privilegiul să intri alături de cei mai mari rostitori de poezie pe care i-a avut ţara!

Am avut parte de multe întâmplări teatrale pe parcursul celor aproape douăzeci de ani până la Revoluţie. Era perioada în care am jucat foarte mult. Împreună cu Virgil Flonda, marele meu prieten, am jucat în mii şi mii de spectacole. Am cunoscut în amănunt ţara, pentru că aveam turnee în fiecare orăşel ce deţinea o Casă de cultură, o sală, o scenă. A fost o perioadă minunată, profitabilă, am cunoscut foarte mulţi oameni şi am învăţat ce înseamnă publicul. În acelaşi timp, am învăţat să creez nenumărate întâmplări artistice în tot felul de fabrici, uzine. Am spus poezie pe strunguri, pe maşini de cusut, oriunde. Am cunoscut marii poeţi ai României, personalităţi de tot felul, am mers la toate festivalurile, am susţinut sute şi sute de recitaluri.

Dacia literară, nr. 3-4, 2012

«Dacia Literară»

«Dacia Literară» (Photo credit: Wikipedia)

 

Reclame