Radu Florescu- Fascinația marginii

Am scris cu altă ocazie despre discretia lui Radu Florescu si despre marginea în care, poetic vorbind, locuieste, o locuire deliberată, întemeiată pe convingerea că este acesta singurul mijloc de a se înscrie în adevăr. Poate că n-am insistat îndeajuns atunci asupra felului în care lumea poeziei sale, articulate tocmai pe coordonatele marginii, refuză exhibarea, spectaculosul, histrionismul, mărturie a unui adevăr care-si este siesi suficient si nu slujeste nimic altceva. Fără îndoială, o anume teatralitate stă la temelia acestei poezii (si ea înseamnă, în fond, constiintă de sine), dar este o teatralitate a negativitătii, a retragerii în sine. Pe această recesivitate se instituie si unitatea de ton a liricii lui Radu Florescu: cu fiecare volum, poetul slefuieste un singur poem (si, în realitate, un anume mod de a fi în lume), asa încît, dacă as cita din mai vechile comentarii, nimic n-ar fi în contradictie cu poemele din ultimul volum, Probă de viată (Editura Conta, 2008).

Vorbeam cîndva, de exemplu, despre „poemele trupului”; moartea si bucuriile simple, spuneam, se identifică cu o trăire aproape senzorială a singurătătii, dusă uneori pînă la un fel de misticism primar. Si continuam: Trupul poetului, continut în marele corp cosmic, lipsit de constiintă, păgîn chiar, este, într-un fel, tocmai constiinta lui mai adîncă, puntea de contact cu lumea de dincolo. El, trupul, trăieste voluptatea mortii care naste viziuni coplesite nu de spaime, precum creierul absorbit de real, ci de melancolii solare: „ce fericire mi-am spus/ să poti trăi fără spaimă în preajma trupului/ din mijlocul apei a răsărit peste noapte un colt/ de pămînt. am înteles asta si am văzut pe luciul/ apei moartea privind în adînc”.
De asemenea, invocam peisajul cosmaresc, bîntuit de cataclisme interioare: „satrapia mon amour” e „o tară în est luminată de tigvele noastre”, „din cer cad mierle înghetate”, „adie la marginea cerului brazdele negre”. Mi se părea atunci că toate acestea sînt semnele unui eu care, asemenea celui din poeziile expresionistilor, evită să se comunice direct, apelînd, în schimb, la semne care vorbesc si despre o interferentă cu cosmicul, si despre propria-i inconsistentă. Sînt cîteva chestiuni care merită nuantate (o voi si face), dar, în fond, e relevantă tocmai relatia dintre trup si materialitatea grea a lumii. De altfel, conchideam la un moment dat: Poezia lui Radu Florescu este una a materiei, a pămîntului si apelor, a vegetatiei excesive care poartă emblema putrefactiei. De aici abundenta negrului, culoarea care îi luminează lui Radu Florescu drumul poetic. O apă neagră curge maiestuos, o boală neagră ne scrie, un cuvînt negru îi creste poetului în trup, cerul e o lacrimă neagră, în fine, plouă si din caldarîm cresc flori negre. Mi se păreau toate acestea imagini care puneau în prim plan forta expresionistă, uneori amintindu-ni-l pe Trakl, a viziunilor si experienta scrisului devenită si ea obiect al crizei, parte a lumii materiale.
De altfel, precizam cu altă ocazie: Scrisul, femeia, muntele devin, toate, mărturii ale declinului unui sine care trăieste la umbra echilibrului dintre bucurie si teamă. Jurnale-le, cum se numesc cîteva dintre poemele lui Radu Florescu, făceau din peisaje, fantasmatice toate, desi cu rădăcini în concret, embleme ale unui timp agonic; discursul propriu-zis e mărturia unei fiinte care supravietuieste într-o disperare pe care as numi-o tolerantă, pentru că e cumva iluminată.
Prin urmare, o poezie a fiintei, nu a identitătii concrete. Tocmai de aceea, precizam că, refuzînd tentatiile biografismului cotidian, Radu Florescu se hrăneste din biografic si din existentă. Dar biograficul înseamnă în acest caz înaintarea în lumi agonice; cît despre existentă, ea nu are altă consistentă decît a neantului, a proximitătii mortii care, singură, construieste un sens. Strigătul, iată datul originar al acestei poezii, un leit-motiv care include si disperarea („lovind cu bratele cu pumnii/ aerul putred din jur”), si tulburea fascinatie („spaimele mele luminează ca fulgerul/ o imensă pasăre nocturnă îmi cotrobăie sîngele cald”), ba chiar risipirea sinelui („am mare nevoie de mine/ un cer în plus/ o noapte în plus/ o stea măcinată pe ape acoperă o lume de cuvinte” sau „în numele tău frumusetea călătorea prin neant/ […]/ cu o zi mai putin mă privesc în/ fereastră/ nici urmă de mine”).
De fapt, continuam să spun, problematica aceasta a risipirii sinelui este cu adevărat miezul unei întregi poetici. Nu gesturile disperate fac obiectul ei, ci privirea care citeste sigiliul unei lumi al cărei principiu întemeietor e chiar moartea. Că Dumnezeu lipseste, că prezentă nu-i decît materia („între mine si cer/ realitatea îsi flutură zimtii”), că poezia e perpetuare a agoniei („viata acestui poem păcăleste moartea/  ascunsă cu grijă în aerul pe care-l respir”), că iubita-moarte e un principiu devorator si anihilant („se strecoară în mine umbra ta/ rontăindu-mi încet irisul pleoapa/ genele lungi/ aruncînd peste mine/ strălucirea întunericului”), ei bine, toate acestea capătă valoarea unor iluminări. Nu e vorba de revelatii, pentru că poetul preferă angajării lucide tumultul si melancolia. Or, moartea se arată de fiecare dată sub forma unor măsti care se articulează prin complementarităti. Tot ceea ce pare miracol este, de fapt, ornamentatie a neantului; la fel cum tot ceea ce se arată ca risipire nu-i decît ipostază a vietii.
Aici, în această ecuatie, se înscrie lirismul lui Radu Florescu – care nu este nici nihilist, nici anarhic. O cumintenie, consecinta proximitătii muntelui care protejează si deopotrivă ucide, înscrie agonia din poezia lui Radu Florescu într-o tensiune solară. Peste orice angoasă rămîne puterea de a admira, de a citi semnele unei împliniri secrete. De aceea, disperarea nu e niciodată demonică. Cît despre moarte, în retorica aceasta a salvării, ea chiar devine un spatiu protector, asa cum risipirea trupului întemeiază. Între „totul în jur pare a fi un miracol” sau „oriunde privesc/ văd un deal rosu plin cu miresme” si „miezul mortii se cuibăreste încet în carnea poemului/ […]/ pe termen lung sînt casa voastră din munti/ sînt apa dulce din căni” nu există diferente de semnificatie. Si asta pentru că tulburarea din care se naste poezia lui Radu Florescu e deopotrivă semn al amărăciunii si al împlinirii. Strigătul face ca disperarea să pară euforie: „nu-i timp nu-i timp nu-i timp/ de dragul zilelor noastre fericiti sîntem”.
În realitate, cum se întîmplă si cu cele cîteva peisaje fantasmatice care ar merita o analiza mai aprofundată (un cer înrosit, un copac crescut în mijlocul camerei, un rîu negru), ele sînt dovada prezentei agonicului în lume. Orice explozie vizual-euforică are drept consecintă o instituire a mortii: „ne bucuram dar numai atunci moartea/ intra în carne si primea adăpost”. Dacă termitele rontăie clarul lunii, dacă mici gîngănii rontăie partea de sus a inimii, dacă cerul va rontăi peretii casei, toate acestea fac dovada unei materii care se risipeste în privelisti uimitoare. Mirarea e în fond prima cauză a tulburării. Iată un poem: „îmi amintesc forfota/ apei pe cerul albastru/ cînd încercam să trec prin fanta deschisă./ trupul meu străveziu/ atins de frumusetea unei călătorii/ prin viata cealaltă”. În fond, desăvîrsirea în melancolie e consecinta fascinatiei în fata neantului.
Si după ce spuneam toate acestea, continuam retinînd secvente izolate, versuri puternice despre care credeam că nu te pot lăsa indiferent. A le cita separat, afirmam, este, de fapt, o eroare: ele intră firesc în tesătura unor mici poeme. Iată Călătoria III: „sub un acoperis de tablă sub un cer de stele/ trec mari nori negri./ văd în întuneric cele pajisti în floare./ mai văd trecînd pe fratele meu străveziu/ fără de inimă./ trupul stă ascuns în ierburile grase. Îmi repet mici/ lucruri/ despre vietuitoarele acelea verzui cu dintisori negri./ fratele meu se apropie si-mi arată locul inimii:/ un rîu negru”. Îmblînzite, macabrul, terifiantul devin un teritoriu locuibil. Ca si moartea. Echivalenta aceasta între moarte si viată si transferul de semne dinspre una spre cealaltă constituie deopotrivă sursa disperării si a bucuriei. Un poem intitulat Zi după zi începe prin a releva o înseninare panteistă („privesti înainte dar niciodată nu vezi/ întunericul din fata ochilor/ esti prea fericit să observi/ lumina apoasă scurgîndu-se din înaltul cerului”) pentru a sfîrsi la antipod („cu ochii tăi vezi totul si plîngi”).
În fine, concluzia la care ajungeam, vorbind despre Rău de pămînt (volum din 2004), ultimul înaintea aparitiei de-acum, era următoarea: stînd într-o margine, Radu Florescu priveste spre miezul fiintei. Tulburat, descoperă că miezul fiintei e chiar neantul. De aici călătoriile si terapiile sale. De fapt, este exact concluzia la care as fi ajuns referindu-mă la volumul Probă de viată, fără să fi citit nimic altceva. Marginea, care presupune anonimatul, înseamnă o împlinire în negativ, o atingere a deplinătătii fiintei. Citim într-un loc: „aici moartea nu-l mai poate atinge pe om/ aici soarele tremură/ mirosind a copil”. Altundeva: „flori proaspete vinde femeia din colt primăvara/ cînd bucuros trec pe străzi/ în hainele mele/ strălucitoare ca moartea”. A căuta marginea înseamnă, asadar, a explora sinele ca si cum ai explora lumea, sau, în sens invers, a explora lumea ca si cum ai explora sinele. Tocmai de aceea unul dintre motivele frecvente ale poeziei lui Radu Florescu este acela al peregrinării, al călătoriei, al drumului. Că marginea e finalmente moartea, tărîm care se nutreste din aura glorificării, dintr-un imaginar în care fastuosul si terifiantul se confundă, acest fapt face ca sinele să se înscrie în cosmicitate. Iar casa din munti să capete dimensiunea unui semn solar. Iată ultimul poem al volumului: „uneori plecatul la cer nu e la îndemîna oricui./ ascunzisuri noi răsar la capătul noptii/ mirosind a stînjenei si a urzici moarte./ dimineata tîrziu stelele trec prin mine/ ca printr-un adăpost subred de carne si oase./ atunci simt cum fratele meu stie puterea pămîntului/ dar acum noi ascunzisuri răsar la capătul zilei./ călătoresc fără să stiu amiaza unui timp/ în care drosophila melanogaster a pornit/ să cucerească lumea./ cînd se vor termina toate astea fereastra casei din munti/ va lumina un far/ va umple cerul de vorbe”.
În fine, revenind la motivul călătoriei, prezenta lui se explică prin continua glisare între tărîmuri, ca într-un labirint, care oferă uneori fascinatia dureroasă a atingerii centrului. Iată: „o cărare între mine si tine pe unde cutreier/ în mijlocul zilei./ un drum închis si mă întreb/ unde mă aflu eu acum/ sub care chip mă înalt sau mă nasc/ mirosind a pămînt proaspăt”. Sau: „ziua si noaptea razele lunii sapă adînc un drum/ care duce spre nicăieri/ un drum de pămînt în care eu stau ascuns viu/ si nu mă mai satur”. Uneori, căutarea are drept tintă explicită marginea („căutînd cu disperare marginile/ nu mai stiu locul si ziua./ oricît de departe as fi prin tiparele timpului/ prietenii mei pierduti îmi fac semne cu mîna./ ies afară din casă si primăvara loveste năprasnic/ prin sîngele meu”). Un volum anterior se numea chiar Casa din care ies. Abandonînd spatiul protector, călătoria are aparenta unei peregrinări în labirint, într-un spatiu agonic, în care deruta existentială nu-si găseste liman decît în instituirea marginii cu sens recuperator. De fapt, orice iesire din sine seamănă unei pătrunderi în labirint. Tocmai de aceea noaptea, pierderea, materialitatea grea, însemnînd descompunere si, cumva în umbră, germinatie, constituie un spatiu al împlinirii. Cînd spune „Stau între două lumi care se locuiesc reciproc” sau „între răsărit si apus omul tînguindu-se/ pînă la capăt/ o călătorie mereu amînată./ între două lumi fără început si sfîrsit”, Radu Florescu va fi avînd în vedere tocmai această transgresare a subiectivitătii atroce, această depăsire a subiectului printr-o descindere în lumea concretă, proiectată însă în abisal, în materialitatea elementară care pare să fie singurul sens. Angoasa e depăsită. Strigătul e atenuat. Că uneori călătoria ia forme mai angajante metaforic („asadar cît e ziua de lungă sap prin transeele cărnii/ drumuri stelare care duc înspre margine” citim într-un loc), lucrul acesta e poate tocmai consecinta materialitătii puternice a lumii în care poetul se situează.
Si dacă fiinta peregrinează, călătoreste, o face tocmai pentru că e atrasă misterios de locul iluminării, pe care satul din munti, muntele, ploaia, ferigile, dealurile aburind îl aproximează. Un loc al pierderii identitătii subiective si topirii într-un fel de constiintă solară a materiei însesi. Un centru care e marginea însăsi. Pierderea corpului echivalează în fond cu o excesivă corporalizare a materiei lumii, cu o pierdere a identitătii care are ca ecou seninătatea iesirii din timp. Timpul agonic e un timp al preaplinului si materialitatea nu face altceva decît să releve felul în care absenta este prezentă, golul e plin, păstrînd în amintire parcă sentimentul esecului ontologic. Altfel, nu întîmplător subiectul e reprezentat uneori prin persoana a doua, un tu impersonal care ascunde obsesia anonimatului, a străinului. Oricum, pierderea locului, a identitătii, labirintul fac dovada împlinirii: „stăpînit de neliniste nu mai am nume./ o ploaie amară îmi spală fata/ o apă dulce îmi inundă fereastra între răsărit si apus./ pe drumul de piatră nu văd nici o urmă/ în aerul din jur urme de oameni si oase./ văd soarele printr-un hublou din scînduri si ferigi/ si sînt fericit”. Anonimatul, pierderea în materie, supunerea fiintei unei germinatii care înseamnă deopotrivă descompunere, toate sînt împlinire a străinului, a celui singuratic, a înstrăinatului care, „într-o cameră cu peretii de apă”, amestecă „umbra cuvintelor/ cu lumina rămasă într-un tipăt de stea”.
Citesc poemele lui Radu Florescu convins că tocmai această optiune pentru fascinatia marginii face ca nu ardenta, nu fervoarea să se afle în prim plan. Obiectul poeziei sale îl constituie contemplarea ardentei, desenul ei privit cu o seninătate care încorporează angoasa. Scenariile unora dintre poeme se articulează, în linii sigure, pe spectacolul depersonalizării fiintei care devine una cu materia însăsi. Tulburarea e consecinta acestei ezitări între lumi. Un timp al preaplinului, dar timp agonic, se instituie în poezia aceasta pe care o citesc cu convingerea că sînt în fata unui poet adevărat. Că el refuză – si o face fără acea ostentatie ipocrită, întîlnită adesea – jocurile reclamei, e pentru mine dovada că lucrurile importante, esentiale îi sînt cunoscute. Poate de aici, din aceste cauze obiective, ca să zic asa, retinerea sau tăcerea criticii? E uriasă în fond discrepanta dintre valoarea poeziei lui Radu Florescu si spectacolul receptării ei.

convorbiri-literare  Mircea A. DIACONU

*

Radu Florescu
Date biografice
Născut la 14.06.1961 în Borca, județul Neamț. Membru al Uniunii Scriitorilor din România și al Societății Caietele de la Durău (fondator).
 
 
Cărți publicate
 
  • Poeme singure, debut colectiv, Ed. Junimea (1989)
  • Camera Liturgică, Editura Acțiunea (1992)
  • Satrapia, Editura Timpul (1995)
  • Casa din care ies, Editura Axa (1997)
  • Negru Transparent, Editura Timpul (2001)
  • Rău de pământ, Editura Dionis (2004)
  • Probă de viață, Editura Conta (2008)
  • Poeme singure – Antologie de poezie, Editura Tipo Moldova (2011).
 
Premii și distincții:
  • Premiul Colocviilor de Poezie pentru vol. Camera Liturgică (Neamț)
  • Premiul Revistei Convorbiri Literare pentru vol. Negru Transparent (2001)
  • Premiul revistei Hyperion pentru vol. Negru Transparent (2001)
  • Premiul Marin Sorescu, Festivalul Internațional de Poezie, Sighetu Marmației (2001)
  • Premiul Festivalului George Coșbuc pentru volumul Rău de pământ
  • Premiul Hyperion pentru vol. Probă de viață (2008)
  • Premiul Special al Juriului Cezar Ivănescu pentru vol. Probă de viață (2008) al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Iași
Reclame