Confesiunile unei poete: Irina Mavrodin

Pretinzând că nu ar avea înzestrări de povestitoare şi memorialistă (ceea ce nu-i chiar adevărat), poeta, eseista şi traducătoarea mult apreciată Irina Mavrodin a recurs la metoda ,convorbirilor” care s-au adunat într-un interesant volum, realizat de jurnalistul Al. Deşliu de la Focşani. Materia este extrem de diversă, dar naraţiunea dialogată se constituie în esenţă ca o biografie travestită. Autoarea se destăinuie, punctează momentele importante ale vieţii şi mai ales trăirile, sentimentele şi gândurile care o bântuie încă din adolescenţă. Pe parcurs ne vom întâlni fireşte cu poeta, cu sensibilitatea ei, aflată mai mereu în prim plan, şi totodată cu eseista emiţând judecăţi de valoare nu numai asupra operelor, ci şi asupra vieţii literar-culturale de la noi sub multiple aspecte.

Poeta ne povesteşte – acesta-i cuvântul – mai întâi despre familia ei, cu vechi ascendenţe, pe de o parte, greceşti, pe de alta, autohtone răzeşeşti. Tatăl, eminent profesor de franceză, a fost arestat în timpul teroarei staliniste şi trimis la Canal. De asemeni, fratele ei, Alexandru, student la Medicină, condamnat la 3 ani de închisoare, ca urmare a Revoluţiei din Ungaria (1956). Irina Mavrodin a rămas marcată de drama familiei, mai ales a fratelui său, mort de tânăr. Scrie despre el cu o durere neostoită. încă din copilărie, a avut în faţă modelul de profesionalism, de onestitate şi armonie al părinţilor, care cultivau în viaţă, ca şi în literatură valorile autentice. întrucât erau mari francofili, vorbeau curent franceza ca pe a doua limbă, şi-au educat şi copiii în spiritul galic. Acest fapt, precum şi pasiunea de cititoare, au determinat-o pe Irina să-şi aleagă profesia părintească. în acei ani (ea a absolvit facultatea în 1954), învăţământul filologic se afla sub greaua apăsare a proletcultismului. Norocul ei a fost că s-a bucurat încă din liceu de îndemnul tatălui de a căuta să citească operele unor mari scriitori francezi, ca Baudelaire, Rimbaud, Mallarmé, Proust, Valéry. Şi acelaşi îndemn l-a primit şi în facultate din partea profesorilor, eminenţi dascăli, pe care-i evocă. în ciuda originii sale ,nesănătoase”, şefă de promoţie, Irina Mavrodin va fi reţinută ca asistentă la catedra de Franceză. Micul ei act de curaj a fost că a început să introducă treptat în discuţiile seminariale şi apoi în prelegeri autori prohibiţi, excluşi din programa oficială, mai ales din secolul XX în care s-a specializat. Şi-a trecut doctoratul cu o teză despre Nathalie Sarraute et le Nouveau Roman. Profesoara îşi propunea, ca şi alţi colegi mai tineri, o sincronizare a literaturii române cu cea franceză pe care o aborda modern ,printr-o grilă teoretică în curs de a fi creată chiar atunci în Franţa de către aşa-numita Nouvelle Critique…”. Deşi devenită o poetă şi eseistă cunoscută şi desfăşurase o extrem de bogată activitate de traducător, Irina Mavrodin, din păcate, n-a ajuns decât până la gradul de lector, fiind pensionată prematur în 1985. Dosarul ei ,pătat” se vede că îşi spunea, în cele din urmă, cuvântul. Va reveni în învăţământ, în fine, ca profesor, abia după 1989.

Un alt noroc a fost că poeta a debutat mai târziu decât generaţia ei, cu volumele Poeme (1970) şi Reci limpezi cuvinte (1971), după ce trecuse hula proletcultistă. Tot cam pe atunci s-a afirmat şi eseista cu volumul Spaţiul continuu (1972), ceva mai înainte, ca o excelentă traducătoare (Madame de Staël, Albert Camus, Madame de Sévigné). A fost, în general, bine primită de critică, în decursul anilor, acordându-i-se premii prestigioase: al Uniunii Scriitorilor pentru traducerea volumului L’éspace littéraire de Maurice Blanchot, (1982), pentru versiunea românească a unor opere fundamentale de Gustave Flaubert (1985), pentru volumul de eseuri Mâna care scrie (1995), pentru culegerea de poezii Vocile (1998) şi încă altele din partea Academiei Române, a Asociaţiei Editorilor din România etc.

Această prodigioasă activitate s-a datorat şi unui mediu propice, autoarea fiind înconjurată de buni prieteni ,întru literatură”, ca Mircea Ivănescu de care a legat-o un fel de ,amitié amoureuse”, Petre Stoica, Matei Călinescu ş.a. Irina Mavrodin a vrut să fie înainte de orice poetă, la un moment dat autocaracterizându-se în această ipostază: ,Toată poezia mea e o poezie a iubirii dintre femeie şi bărbat, dar şi a iubirii pur şi simplu faţă de creatură şi faţă de cel care a creat-o”. Poeta se defineşte drept un ,homo religiosus”, cultivând o filosofie a seninătăţii, concentrată în formula, ca să nu spun în deviza: ,răbdare, speranţă, iubire, credinţă”. încercată în atâtea rânduri, inclusiv cu probleme de sănătate, ea notează înfiorată: ,Cred că am supravieţuit datorită acestor cuvinte devenite rugăciune. Da, există cuvinte care pot vindeca disperarea. Din păcate, nu ştim totdeauna pe care să-l alegem”. Irina Mavrodin are un optimism funciar, înlăturând aproape orice îndoială, fapt destul de curios pentru un intelectual format măcar în parte sub auspiciile raţionalismului francez.

în ,convorbirile” pe care le comentez eseista exprimă, spuneam, o diversitate de idei şi opinii, în primul rând privindu-i pe marii creatori, care nu o dată i-au fost şi modele: ,Cred că Eminescu este unul dintre scriitorii care m-au învăţat limba română, exigenţa faţă de limba română în care scriu şi, pe care o vorbesc”. Rânduri pline de entuziasm aşterne despre Emil Cioran, cunoscut la Paris, în faimoasa lui mansardă. Mărturiile ei sunt foarte preţioase şi ne relevă talentul de portretistă pe care se grăbea să-l nege. Filosoful îi apare ca un ,student bătrân… vioi, surâzător, extrem de natural în tot ce spunea şi făcea”. Nu avea nici un fel de orgoliu al marelui creator, ci se arăta mai degrabă modest. Era bucuros că poeta şi profesoara de la Bucureşti îi va traduce Précis de décomposition şi manifesta ,o curiozitate şi o mare deschidere pentru ce se petrecea în România”. Cioran era în admiraţia sintaxei române, de ,o plasticitate care permite – ieşirea din tipare şi stimulează creativitatea. Cât priveşte lexicul, cel al românei beneficiază încă de o non-uzură prin care intră în contrast cu cel Ťuzatť… al francezei.”

De caracterizări ce se ţin minte şi de schiţe portretistice au parte şi unii scriitori români contemporani. De exemplu, Nichita Stănescu, ,cel care rupsese cu proletcultismul, cel care a impus pur şi simplu un alt fel de poezie, care continua marea tradiţie novatoare a poeziei noastre interbelice”. ,Devenise un fel de legendă vie, de întruchipare a ideii de poet şi de poezie”. Ducea, cum se ştie, o viaţă de boem spectaculoasă. Şi mai bine conturat este portretul poetului Dan Laurenţiu, cel care i-a fost Irinei Mavrodin alături peste două decenii. Era plin de vitalitate, de o trăire intensă, ,de o aroganţă princiară”, cu ,o siguranţă de sine năucitoare şi cu o nesfârşită tandreţe”. Amândoi, adică el şi abia amintitul Nichita Stănescu, şi nu numai ei, au căzut victime etilismului. Eseista insistă asupra acestui aspect, făcând observaţia că un cercetător în psihologie ar putea să realizeze o interesantă lucrare despre rolul consumului de alcool de către scriitorii români între 1950-1989. Beţia lor deznădăjduită nu era atât una metafizică, ci una strict fizică, mai exact, socială şi politică. Ajunseseră nişte mari dezamăgiţi de ceea ce se întâmpla în ţara lor odată cu instaurarea comunismului. Sigur, propensiunea bahică presupune şi o anumită predispoziţie organică, ce nu trebuie nici ea ignorată.

Poeta şi eseista reflectează adesea asupra actului de creaţie. Vorbeşte şi ea despre structura duală a scriitorului, om şi totodată autor, despre eul social şi cel profund, acesta din urmă producând opera. Formula – cea mai fericită, se ştie, a raportului dintre cele două euri a găsit-o Rimbaud, exprimată în cuvintele devenite celebre: ,Car Je est un Autre”. Poeta trăieşte ea însăşi o asemenea senzaţie când scrie, având impresia ,că totul s-a concentrat în mâna care parcă este a altcuiva, se mişcă pe hârtie de parcă nu mi-ar aparţine.” Formula poetului francez fusese tradusă plastic de Tudor Arghezi pe care Irina Mavrodin îl şi citează: ,Cineva care nu-i el, care-i nu ştiu cine, de unde şi cum, călăuzeşte mâna abandonată între întuneric şi zare.ş…ţ Atunci am impresia că altcineva scrie cu mâna mea”. Poeta se confesează despre modul ei de lucru. O vreme raţionaliza textul prea mult, îl scotea ,dintr-o anumită iraţionalitate care este cea a poeziei”. După I. Negoiţescu, preferă postumele lui Eminescu pentru că sunt într-o stare genuină, mai puţin sau deloc finisate. Ea continuă cu o observaţie extrem de interesantă şi anume că ,o mare ştiinţă a scriitorului este să ştie când să se oprească „. Nu sunt prea mulţi cei care o stăpânesc şi o respectă. Excelenta traducătoare a operei lui Marcel Proust, pentru care a şi fost decorată de Guvernul francez cu Ordinul ,Chevalier des Arts et des Lettres”, Irina Mavrodin consideră că traducerea la care poeta contribuie esenţial este un act de creaţie şi cel ce transpune dintr-o limbă în alta trebuie să fie dublat de criticul şi istoricul literar capabil ,să-l comenteze direct pe autorul pe care l-a tradus”. Şi ea, în deplină cunoştinţă de cauză, cu o remarcabilă competenţă, realizează mai totdeauna acest lucru.

într-un plan mai general, eseista îşi pune problema raportului dintre cultura naţională şi cea globală. Conchide şi ea, pe bună dreptate, că ,un popor – oricare ar fi el – supravieţuieşte în primul rând prin cultura lui… în cadrul europenizării şi al globalizării, aşa cum se prefigurează ele acum, nu văd o ştergere a diferenţelor culturale, ci dimpotrivă, o reliefare şi valorizare a lor”. în Europa, cum spunea Octavian Paler, noi nu venim de nicăieri.

Optimistă, Irina Mavrodin continuă să creadă în rolul generator al cărţii (,sub o formă sau alta, cartea va supravieţui atâta vreme cât omul va supravieţui”), dar, în acelaşi timp, trage şi un semnal de alarmă în privinţa culturii generale, concept care ,pentru generaţiile tinere nu mai înseamnă nimic”. Pe întreg globul are loc un asalt anti-cultură generală, deosebit de periculos, căci, lipsindu-se de ,zestrea cea mai preţioasă”, umanitatea va pieri.

întorcându-ne la realităţile româneşti, Irina Mavrodin opinează, şi nu e singura, că în timpul comunismului nu se poate vorbi de un ,deşert cultural”, ci mai degrabă de rezistenţa prin cultură, idee contestată de unii intelectuali. Deplânge, totodată, inflaţia actuală de carte proastă, iluzionându-se că editurile şi nu critica vor izbuti să regleze bursa valorilor, fapt de care personal mă îndoiesc, întrucât ceea ce primează este profitul comercial şi prostul gust al multor cititori, ca şi în cazul programelor vulgare şi agramate ale mai tuturor posturilor de televiziune.

Confesiuni biografice şi artistice Convorbirile… Irinei Mavrodin, comunică în acelaşi timp, cum s-a văzut, reflecţii şi idei semnificative ce vin din partea unui scriitor de ţinută în tripla sa ipostază de poet, eseist şi traducător. Nu se poate uita prea uşor, prin modernitatea lui, volumul Mâna care scrie şi mai ales monumentala traducere a operei lui Marcel Proust.

text de  Al. Săndulescu  romlit.ro