Ovidiu Drimba- Et in Italia ego

Am revenit în apartamentul familiei Drimba de pe str. Sperantei din Bucuresti cu o neliniste si o tristete covârsitoare, întrucât din locul acela binecuvântat în care Ovid si Adrienne ne desfãtaserã de nenumãrate ori cu coplesitoarea lor culturã si cu modelul unei vieti de cuplu de o neprihãnitã armonie acum lipsea sotia. Si ea fusese cariatida vietii si operei vaste a profesorului de literaturã universalã de la Facultatea de Litere din Bucuresti. Câte generatii au beneficiat de cultura lui Ovidiu Drimba! Si ce personalitãti impuse apoi în viata stiintificã româneascã nu fuseserã modelate de profesorul acesta exemplar, care si-a consacrat la modul propriu viata profesiei sale. În urma unui infarct miocardic, Adrienne murise în somn acum 5 luni si a fost înmormântatã în satul arãdean Lugasul de Sus care a dat scolii numele profesorului. Nimeni si nimic nu-i mai poate reda nonagenarului profesor linistea si echilibrul. Mã tineam acum de promisiunea de a-l vizita de cum descind în capitalã. Imediat de mi-a deschis usa, m-a privit cu lacrimi în ochi si mi-a spus cã evreii socotesc cã moartea în somn este definitã drept „Sãrutul lui Dumnezeu”. Mai tristã decât însãsi moartea sotiei mi-a pãrut pe datã impresia cã profesorul nu doreste si nici nu concepe sã mai facã ceva fãrã Adrienne. Nici mãcar scrisorile de condolare ale prietenilor nu le-a putut deschide în cele 4 luni scurse de la plecare sotiei. Psihic nu este în stare sã citeascã asemenea texte. Nici testamentul nu si l-a fãcut, dupã cum îmi repetã acum direct ceea ce îmi spusese de mai multe ori la telefon. De patru ani nu pãrãsise apartamentul si m-a prevenit cã nici creierul nu mai functioneazã normal. Cum sã-l scot din negura aceea în care stãtea asezat iremediabil ? Cum as putea sã-l întorc într-o perioadã fericitã a vietii lor? Da! Sã încerc…

A.S.: Ce amintiri vã leagã de Italia unde ati activat ca lector de limba românã?

O.D.:Dupã cum stii, cu doi ani înainte de unificarea Italiei, la noi s-a înfãptuit unirea principatelor Moldova si Tara Româneascã. Al. I. Cuza l-a trimis pe Alecsandri la regele Victor Emanuel, care pe cale diplomaticã a obtinut o înlesnire, prin care scolile din Italia erau deschise pentru români. Universitatea din Torino era cunoscutã din 1460, când a luat doctoratul Erasmus din Rotterdam. Scoala superioarã de cavalerie a fost urmatã de maresalul Averescu, spre exemplu. Prima catedrã de limba românã la Pinerolo a fost condusã de Vergeti Ruscala care a fost profesor pânã la 80 de ani. În 1920 guvernul italian a declarat cã nu au profesor de românã si N.Iorga, care chemase la Cluj pe Mario Ruffini, l-a recomandat la Torino si timp de 36 de ani a activat acolo. El este personalitatea care a scris despre România cel mai mult dintre toti specialistii strãini din toate timpurile. A publicat mii de pagini, multe monografii despre noi si cultura românã. Asadar, noi trimeteam lectori în Italia la Torino, ca sã predea limba românã în cadrul catedrei de filologie romanicã. Ca sã întelegi mecanismul, tebuie sã precizez cã în Italia sunt 10 lectorate, dar numai douã catedre, anume la Torino si la Roma. A treia e transformatã din lectorat la Milano, unde la Universitatea Catolicã fiecare student trebuia sã aibã recomandarea preotului din localitatea de bastinã, astfel ca sã fie cunoscutã si familia din care provenea. Calitatea moralã a studentilor era astfel asiguratã. Noi aveam acolo un lector român. Dupã 3 ani de demersuri, lectoratul s-a transformat în catedrã de românã. O particularitate era faptul cã în Italia se predã numai în limba italianã si nu fãceau exceptie nici mãcar lectorii strãini. Eu am studiat italiana cu Domenico Sera si 6 ani am functionat la Facultatea de Sacro Cuore ca lector. În Italia oricine a studiat 4 ani ca licentiat într-o limbã strãinã devine profesor de liceu în limba italianã, latinã si istorie. Dar licenta se dobândea cu o exigentã maximã. Comisia era formatã din 11 profesori, dintre care 3 erau referenti.Îmi amintesc cã româncele, cãsãtorite cu italieni, ca sã li se recunoascã licenta în francezã, îmi fãceau si un curs de italianã. Licenta se sustinea în italianã, dar dacã era vorba de catedra de români, sustinerea era în spaniolã.

A.S.: Cum ati ajuns lector de românã la Torino?

O.D.: A fost o întreagã poveste. Profesorul Ruffini trebuia sã iese la pensie. Catedra era în nomenclatura italianã. În ziua iesirii profesorul Ruffini face propunerea consiliului profesoral, care era foarte larg si important ca putere de decizie, ca Ovidiu Drimba sã-l urmeze. Consiliul a acceptat în 1966, când propunerea ajunge la Ministerul Instructiunii Publice Italiene, de unde este trimis la Bucuresti pe adresa particularã a mea. Eu am dus originalul la Ministerul de resort, care timp de doi ani nu a rãspuns nimic. Ce vrei? Nu eram membru de partid si mârlãnia comunistã era în floare. Ruffini a fãcut si el o interventie, dar fãrã rezultat. Cursul de românã nu începea. Ca sã nu desfiinteze cea mai veche catedrã de românã, profesorul Ruffini acceptã sã mai activeze un an. Este acceptat un an, dar nu trei….Abia în 1968 am reusit sã plec împreunã cu Adrienne, sotia mea, având pasaport, dar în concediu. Dupã 3 ani de functionare la Torino, Ministerul Român a trimis ambasadorul sã spunã în Italia cã profesorul Drimba este chemat în tarã numai pentru câtiva ani, ca apoi sã fie din nou trimis în Italia. Era pregãtit un alt profesor sã-mi ia locul. Decanul Corado Grassi a rãspuns:”Dacã-l vreti, luati-vi-l. Dar voi, românii, nu aveti dreptul sã numiti pe altcineva.” Provizoriul devine inamovibil!

A.S: Astãzi sistemul Bologna s-a încetãtenit si la noi. Dar ce era acum a jumãtate de secol noi nu avem cum sã mai stim.Ce vã amintiti?

O.D.:Nu stiu dacã realizezi ce structurã avea sistemul de învãtarea limbii române în Italia de acum 50 de ani. Erau douã catedre. La Roma era catedra Rosei del Conte, cãci pe lângã Universitatea catolicã, mai functiona si o catedrã de stat. La Torino eram eu si mai apãrea si catedra de la Milano. Eu fãceam tot timpul rapoarte de activitate cu conferintele tinute, cu sectia românã a muzeului de etnografie din torino, cu filmele aduse din tarã. Propaganda româneascã se fãcea cu bani italieni. Ceea ce cheltuiam se deconta. La Milano era Biblioteca Ambrozianã. Am realizat vreo 30 expozitii etnografice de câte douã sãpãmâni în orase italiene istorice din jur. Materialele erau aduse din tarã, dar primãria fiecãrei localitãti fãcea organizarea. Când se vernisa la Milano o asemenea expozitie, erau invitati episcopi, cardinali si primarul orasului, adicã participau somitãti ale oficialitãtii.

A.S.Ce vã leagã de Biblioteca Ambrozianã?

O.D.:Biblioteca Ambrozianã data din secolul al XVI-lea, asezatã într-o veche clãdire de mânãstire. În curtea de onoare erau 16 statui de bronz de mãrime naturalã ale unor personalitãti de primã mãrime în istoria europeanã. Frontal erau asezati Dante Alighieri si Toma d’Aquino. Eu fãceam la toate manifestãrile românesti cadouri de valoare, de la fete de masã si iiute la albume de artã, asa cã în momentul în care s-a anuntat cã trebuie gãsitã încã o personalitate europenã spre a face o statuie nouã, plasatã în acel loc liber al curtii, eu am fãcut propunerea ca Dimitrie Cantemir sã fie ales. Nicolae Ceausescu, pe care eu îl întâmpinasem la Torino, a acceptat si statuia lui Irimescu este si azi acolo.

A.S.: Totdeauna m-a impresionat tezaurul livresc pe care îl pãstrati cu atâta sfintenie în preajmã. El este chiar lumea în care v-ati miscat într-o întreagã carierã strãlucitã de magistru. Ce lucrãri de valoare pãstrati în biblioteca dumneavoastrã?

-O.D.: Dupã Vasile Pârvan, al doilea director al Bibliotecii Accademiei di Romania din Roma a fost profesorul Emil Panaitescu, iar fiul lui Emilio Alessandro Panaitescu este autorul unei editii superbe cu Divina Comedia de Dante Alighieri în 6 volume, apãrutã la Milano în 1965 la Editura Frateli Fabri. Eu am achizitionat-o cu bani buni si este unicat în tarã. Uite si cele nouã volume ale Enciclopediei dei popoli d’ Europa, dedicatã, asadar, natiunilor continentului nostru. Lucrarea a fost tipãritã în 1973. Mie mi-a fost încredintat capitolul consacrat României, pe care îl cereau unii români stabiliti în Italia si care ar fi prezentat tara în cu totul alte culori decât se cuvenea. Doi ani de zile am lucrat la acest capitol de 220 pagini. Fotograful iItalian care a colindat tara luând imagini ca un adevãrat profesionist nu a cerut niciun ban statului român. A fãcut 600 imagini. A cerut una sau douã picturi ale unor artisti contemporani, care se procurau pe atunci cu destulã usurintã. Ce crezi? Ministerul Culturii a rãspuns negativ, afirmând cã nu are bani.Uite în al VII-lea volum al Enciclopediei dei popoli d’ Europa, scoasã de Luciano di Bona, omul de conceptie, care a apelat la M.Confalonieri din Milano ca editor. Priveste între colaboratori, eram si eu . Ministrul Niculescu Mizil nu a acceptat sã achizitionãm mãcar un exemplar al acestei enciclopedii, din acelasi motiv, al lipsei banilor. Asa am eu unicul exemplar din tarã.

A.S.Cum s-a terminat experienta italianã a familiei Drimba?

-O.D. : În cel de-al 11-lea an de profesorat acolo, nevasta mea nu a mai primit viza de iesire din tarã, iar eu am fost rechemat în România în luna martie, adicã înainte de finalizarea anului universitar. Dezastrul era inerent. Studentii cursului de românã nu puteau încheia anul, nu aveau cum sã dea examenul final. Ca lectori erau trimisi niste securisti. Marin Mincu era obraznic. Asta a fost.

A.S.: Pentru cã lucrãrile semnate Ovidiu Drimba sunt titluri de referintã indiscutabilã în domeniile pe care le-ati abordat, ce noutãti editoriale din opera dumneavoastrã îmi puteti mentiona în încheiere?

-O.D.: Stii cã am niste unicate despre istoria si civilizatia culturii. Crezi cã în afarã de ceea ce ai recenzat mata, s-a mai gãsit cineva sã scrie despre opera mea? Ai vãzut cartea Geniul Spaniei, apãrutã în anul 2007 ?Dar noua editie a Istoriei la care recent au apãrut volumele 12 si 13, unde Renasterea este definitã pe 60 de pagini? Dupã 47 ani de la prima editie a fost retipãritã monografia dedicatã lui Leonardo de Vinci. Am constatat ceva, anume cã nu se citesc decât cãrtile pe care le cumperi si nu cele primite cadou.

Si ca o ilustrare imediatã, profesorul i-a rãspuns la telefon unui autor care zilele trecute îi adusese o carte. Da, l-a cãutat la telefon sã-i multumeascã, dar acela nu-i rãspunsese. Dorea sã-i spunã cã a început sã-i citeascã volumul, dar de cum a terminat convorbire telefonicã mi-a spus cã nu era deloc asa, însã vrusese sã-i facã o bucurie acelui tânãr.
El socotea viata lui încheiatã, iar în jur nu vede decât o negurã fãrã iesire.
Totusi luminisul de suflet în care tocmai petrecuserãm amândoi amintiri din Italia îl contrazicea, mãcar pentru un moment.


Ovidiu Drimba ( nascut la 2 septembrie 1919, Margine, Bihor) – istoric literar , profesor universitar.
Activitatea sa cuprinde lucrãri dedicate istoriei culturii („Istoria culturii si civilizatiei“, „Pagini despre cultura europeanã“, „Studii si eseuri de literaturã universalã“ s.a.).
A fost unul dintre asistentii filozofului si poetului Lucian Blaga de la catedra de filozofia culturii de la Universitatea din Cluj.
Profesorul Ovidiu Drimba a petrecut în Italia peste zece ani, ca lector si șef al Catedrei de limba si literatura românã modernã de la Universitatea din Torino si apoi la Universitatea Catolicã din Milano.

Anca Sîrghie observatorul.com