Ben Todică- Între două lumi (III)

Dragul Meu Poet

 Emoţia şi orgoliul meu pentru versul tău se aştern acum în faţa ochilor tăi pentru a te răsplăti nemăsurat.

Sunt unul dintre acei ce îţi savurează lucrările şi trebuie să recunosc că eşti printre puţinii poeţi care au curajul să observe cu tuş nedreptăţile din sânul sufletelor neajutorate.

Din prima clipă am înţeles că eşti un instrument ales şi mi-ai trezit dorinţa de a explora lumea cuvintelor. Elogiul versurilor  şi tehnica de a prezenta condiţia umană,  în efect se reflectă pur în oglinda poemelor tale.

Tenacitatea şi trecutul tău, viaţa plină de încercări, acţiunile tale pline de tandreţe, inima ta, paşii tăi, dorinţa ta de a ajunge departe, dragostea ta pentru oameni şi Dumnezeu, setea ta totală pentru ritm, culoare şi frumos, o dragoste prezentă încă din copilărie te-au ajutat să treci peste marile schimbări din ţară, schimbările din Europa şi din lume. Tot acest amalgam scrâşneşte din brazdele peniţei tale puse în slujba celor cicatrizaţi de lăcomia satârului machiat în faţă de fulguleţ.

Strofele tale mocninde au persistat în timp răbdătoare, luptând cu cenuşa şi bezna timpurilor, rămânând încastrate adânc în pagina istoriei trăite de tine, pâlpâind ca o lumânare şi cu speranţa în suflet, continui să ţeşi marama de versuri sufletului  nostru-armură.

Sunt emoţionat la fiecare poezie nouă, de candoarea şi măreţia versului călit în lacrimi şi-n oftat care vrea să facă numai bine aproapelui său şi întregului neam.

Cuvintele tale potcovite de covaciul cerurilor aleargă să mângâie ţara de la un hotar la altul mărturisind emoţiile noastre.

Pulsul şi respiraţia locurilor se văd în fiecare strofă şi fiecare rând din poezia ta. Peniţa alunecă şi patinează în valuri, măreţia silabelor care mângâie răbdarea şi durerea gata să ţâşnească din rând şi în hăţuri inima galopândă te ajută şi te trage înainte.

Ai reuşit astfel să păstrezi integre zâmbetul şi demnitatea pe chipul demn de o doamnă străbună – stând elegant şi fin exemplu în faţa lumii.

Ştiu că ai remuşcări pentru ce s-a pierdut şi că ai fi putut da mai mult pentru a evita rana, durerea şi întunericul.

Tu eşti sincer şi exigent, pretinzi mult de la muză şi de la tine şi îţi ceri iertare prin lacrimile care îţi cad printre cuvintele ce se aştern pe hârtie. Prin felul cum tu îţi reînscauni şi apreciezi străbunii în poezie şi text, aşa aş dori să fii răsplătit şi iubit.

Mulţumesc pentru generozitatea timpului tău, pentru curajul, pentru respectul cu care m-ai ajutat să mă recunosc în versurile tale.

Sunt fericit să trăiesc în vremurile tale şi sunt convins că dragostea ta pentru poezie şi mamă te va purta în eternitate.

Îţi doresc lucrările în coperţi catifelate în mâinile îndrăgostiţilor, ale omului de mâine şi ale librăriilor lumii şi, nu puţin:

 

Să străluceşti şi tu …  ca un astru printre stele!

 

***

„Eminescu nerelevant”

       (Seratele lui Iosif Sava fără Iosif)

1.

„Dumnezeu a iubit atât de mult lumea încât şi-a dat pe singurul său fiu pentru ea.”

 

Socrate spunea: „Viaţa neexaminată nu merită trăită.” A-ţi examina viaţa, nu pentru orgoliul tău sau pentru persoana ta, ci dintr-un punct de vedere etic şi într-un context primordial etic. A trăi este partea cea mai importantă. Examinarea corectă are loc în paralel cu lupta pentru existenţă, are loc în timp ce ne zbatem nu stând deoparte. Socrate şi-a dedicat întreaga viaţă examinării ei, examinării unei vieţi profund etice.

 

Filozofia antică a fost cultivată în jurul unei trăiri intense. Ea a fost concentrată în jurul realităţii timpului şi era o filozofie practică, însemnând: a-ţi trăi viaţa din răsputeri luptând cu dârzenie pentru a o uşura. A fi fericit atunci avea o altă măsură faţă de conceptul de astăzi, care e mai mult emoţional. A fi fericit atunci însemna să mori de moarte naturală – să apuci să-ţi vezi bătrâniţele. O viaţă bună însemna o viaţă plină de moral. În schimb astăzi a fi fericit înseamnă în primul rând a avea grijă de persoana ta. Tu eşti pe primul loc şi dacă mai rămâne…, mai târziu, poate, şi de aproapele tău.

E bine să ne amintim că lumea a fost creată, există şi funcţionează prin totalitatea noastră. Funcţionează într-un context moral şi etic condusă de o înţelepciune pragmatică. Te întrebi: „Atunci, când sunt fericit?”. Nimeni nu poate găsi un răspuns exact. Ce este fericirea de fapt? Shakespeare spunea: „Ca să te cunoşti cu adevărat – fii sincer!”.

 Românul trebuie să-şi examineze viaţa.

Avem în ţară mulţi filozofi şi conducători care pretind a se ocupa de sănătatea etică şi morală a României. O astfel de poziţie cere sacrificiu. Te dăruieşti neamului tău pentru triumful adevărului; asculţi, meditezi, cercetezi nu aştepţi să-ţi fie sacrificată întreaga familie pe care o conduci. Acum nu e încă târziu pentru a gândi corect şi pentru un conducător acesta este principiul care trebuie să-i ghideze misiunea. A gândi drept şi a acţiona drept fac parte din etica sănătoasă a unui popor.

Să le analizăm puţin:

a. Gândirea dreaptă se bazează pe ceea ce suntem şi ceea ce gândim. Ce gândim este teribil de important pentru că ne afectează psihologic şi biologic gândirea şi ca urmare ne pierdem sănătatea – se poate şi muri. O gândire dreaptă, sănătoasă vindecă. Deci: în contextul moral şi etic intenţia contează foarte mult.

b. A acţiona drept înseamnă a acţiona sincer, coerent şi într-un mod ideal. „Şi cum o fac?”, mă poţi întreba.

Sunt două feluri în care se poate realiza acest lucru:

–         Nu este importantă ţinta pe care o urmăreşti, ci faptul că eşti îndreptăţit să o faci. Nu este ceea ce te aştepţi să câştigi când ajungi acolo dar ceea ce obţii sau găseşti în final.

–         Cât este de utilă acţiunea ta. Cât de mult beneficiu aduce. Este spre binele meu să fac lucruri bune pentru că asta îmi va mări bunăstarea. Făcând bine mă simt mare şi falnic şi acesta este scopul vieţii.

 A trăi o viaţă dreaptă mai necesită două lucruri: adevăratul scop al vieţii (cel drept), şi direcţia ei, şi aceste două lucruri trebuie simţite şi acceptate ca adevăr de noi toţi.

 Viaţa dreaptă este viaţa care ţi-a fost destinată? Ca să ştii va trebui să ţi-o examinezi continuu. Însuşirea cunoştinţelor nu e suficientă ca să spui că: „acum mă pot cunoaşte”, pentru că, odată cu fiecare experienţă nouă, cu fiecare persoană pe care o cunoşti te schimbi şi devii un altul.

 Viaţa e o continuă cunoaştere şi evaluare.

 2.

Domnul Horia Roman Patapievici este printre altele filozof, scriitor, director al revistei „Idei în Dialog” şi director al Institutului Cultural Român. Are un serial pe TVR Internaţional intitulat: Înapoi la Argument, foarte interesant şi a mai apărut în două din Seratele lui Iosif Sava în care, la ultima, se plânge precum că este criticat şi acuzat de neromânitate în diferite forme de media din ţară şi străinătate pentru că a susţinut printre multe altele că Eminescu nu mai este relevant astăzi şi că i s-a cerut în mai multe rânduri să părăsească ţara etc. Nerelevanţa lui Eminescu, decartat de Patapievici precum o haină veche este lucrul care m-a supărat şi pe mine. Mai continuă apoi să ne declare cât de fericit este că a descoperit muzica clasică şi că este fascinat de ea şi că ar vrea să o studieze mai în profunzime, preferatul său fiind Mahler, ca să o înţeleagă mai bine. (Vă recomand să-l studiaţi pe Eminescu în profunzime, sau chiar un doctorat, şi vă asigur că veţi creşte împreună cu el. E mult mai multă muzică în versul eminescian decât în Mahler. Să nu uităm că la început a fost versul şi pe urmă a venit muzica.) Ne mai povesteşte apoi cu emoţie despre locurile sale natale de pe meleagurile Olteniei, despre părinţi, Macedonski şi aşa mai departe.

 Prin acest act de defăimare a lui Eminescu domnul HRP poate face două lucruri: se joacă cu identitatea poporului român sau, vorba lui Dan Puric,”se loveşte ca să se trezească” românul din amorţire şi să-l facă să reacţioneze cum reacţionez eu acum, fapt ce m-ar bucura.

 3.

Dumnezeu e adevărul!

Trăim azi mai mult ca niciodată într-un adevăr eclipsat. Eminescu (asemeni unui Hristos) ne-a fost dat ca să ne arate cine suntem. Să ne înveţe să stăm drept, să avem o viaţă dreaptă, să gândim drept – să ne dumirească. El precum aracul ne-a ridicat şi călăuzit spre lumină, în rând şi egali în multitudinea şi măreţia grădinii lui Dumnezeu. Eminescu, un mare fiu, iubitor de locuri, casă şi părinţi, a colindat lumea, a cules meşteşugul cunoaşterii, înţelesul trăirii şi al lucrurilor, tainele gândirii şi ale comportărilor, prezentarea frumosului şi a bunei cuviinţe, a măreţiei omului şi a iubirii, şi ca pe o oglindă le-a adus…, le-a adus precum notele muzicale, note de care s-a folosit ca să prezinte duiosul şi sincerul melos naţional, să prezinte esenţa şi aroma milenară din care este format neamul, ca acesta să se vadă şi să se mândrească cu el – românul să fie mândru. Să nu-i fie sfială sau ruşine, să nu se lase intimidat sau înjosit de aparenta super-strălucire a celor din jur. Eminescu nu s-a întors din străinătate unde a studiat ca să se dea mare şi să ni-i impună pe „zeniţii lumii”, să devenim ca ei, germanizaţi, grecizaţi, turciţi sau franţuziţi, cum o fac mulţi „cetiţi” când se întorc în ţară. Nu! Eminescu a înţeles că noi avem valorile noastre care nu sunt cu nimic mai prejos şi că ele trebuie doar punctate. Că avem realizările noastre, o tradiţie şi o istorie ce ne ţin drepţi şi mândri. Imperiul roman ne-a biruit, dar romanii au construit columna lui Traian cu care să se mândrească de-a lungul secolelor de biruinţa lor. Dacă dacii erau nimic, sau nimeni, ei nu s-ar fi sinchisit aşa tare ca să creeze acest document în piatră, cu care să se fălească şi care să le marcheze victoria, şi care din fericire ne identifică pe noi ca naţiune cu statut. Să nu uităm că romanii au purtat zeci de războaie şi dacă ar fi construit una pentru fiecare luptă câştigată ar fi umplut Roma cu sute de columne, dar au făcut doar una pentru că au învins o armată şi un popor care merita menţionat. O învingere cu care se puteau mândri. O ţară greu de cucerit. Credeţi că se sinchiseau să menţioneze Dacia în cele trei hărţi care demarchează cele trei etape ale extinderii imperiului lor de lângă Coloseum? De ce nu au făcut o columnă pentru bătălia cu triburile germanice sau cele engleze? – pentru că nu valorau nimic la acea vreme.

 Ce crezi că ţi s-ar întâmpla dacă te-ai duce la Roma şi le-ai spune italienilor să dărâme columna pe motivul că nu mai e relevantă astăzi? Dar dacă le-ai spune  englezilor că Shakespeare nu mai e relevant, sau americanilor  acelaşi lucru despre Hemingway, ori ruşilor despre Dostoievski etc.? Ce reacţie ar avea?

 Mulţi filozofi ne dau răspunsuri şi indicaţii despre cultura noastră folosind slogane din culturi străine ca şi cum cultura noastră ar fi inexistentă. Străinii vin la noi şi admiră cultura „kitsch” adusă şi impusă din afară pentru că noi nu suntem capabili şi încrezători s-o vedem, s-o extragem şi s-o valorificăm pe a noastră. Aceasta trebuie să fie poziţia dumneavoastră de conducător, stimate domn: de a da răspunsuri    perle- piese de artă şi nu slogane academice, lucrări obţinute printr-un profund dialog cu creatorul, printr-o luptă continuă de cunoaştere şi evaluare aşa cum au făcut-o Enescu şi Van Gogh. Ei nu au fost oameni cu „probleme”, ei au luptat continuu.

 Prin aceasta se deosebeşte marele nostru poet şi stă la baza identităţii noastre, prin faptul că nu s-a dat mare pe el, ci ne-a ajutat să ne simţim noi mari, ne-a ajutat să ne vedem pe noi înşine, să ne vedem cultura. Dacă te simţi pierdut, fără mâini sau fără picioare, citeşte orice vers eminescian şi-ţi vor creşte aripi. Versurile lui Eminescu curg şi se topesc pe buzele şi în mintea copiilor, a părinţilor şi a bunicilor noştri. Şi atunci mai poţi spune că nu e relevant?!

 Eminescu este parte din ADN-ul poporului român. El este fratele nostru, este poetul om de ştiinţă, fiul, este sfântul apărător şi protector al României.

 Eminescu i-a iubit cu pasiune pe români.

 Americanii, englezii, israelienii ar da orice să-l aibă pe Eminescu ca act de identitate, iar unii dintre filozofii noştri îl declară nerelevant. De ce oare omenii se lasă puşi în cuşca necredinţei, în cuşca materialismului şi a lăcomiei, în cuşca ideii că sunt doar eu şi ceea ce se vede în jurul meu, în cuşca unei fericiri aparente?

 Chiar aşa România trebuie să tacă!!?

 Chiar nu suntem capabili să ne opunem întunericului prin a începe să ne recunoaştem valorile, să le cinstim pe scara mondială, să le popularizăm şi să le menţinem? Să dăm copiilor noştri dreptul de a sta drept.

O, tu nici visezi, bătrâne, câţi în cale mi s-au pus!
Toată floarea cea vestită a întregului Apus,
Tot ce stă în umbra crucii, împăraţi şi regi s-adună
Să dea piept cu uraganul ridicat de semilună.
S-a-mbrăcat în zale lucii cavalerii de la Malta,
Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta.

Tu te lauzi că Apusul înainte ţi s-a pus?…
Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus?
Laurii voiau să-i smulgă de pe funtea ta de fier,
A credinţei biruinţă căta orice cavaler.
Eu? Îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul…
Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul,
Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este,
Duşmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste;
N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid
Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!”

                            (Scrisoarea a III a – M. Eminescu)

Mica oaste a lui Mircea cel Bătrân, le-a dovedit tuturor, şi turcilor şi apusenilor ce înseamnă dragostea de vatră şi credinţa.

Eminescu ne-a iubit atât de mult încât şi-a dăruit întreaga lui viaţă adunând în jurul său tot ce am avut mai bun – ca popor, mai semnificativ şi trainic ca să ne direcţioneze spre locul nostru, spre a fi „parte”- spre eternitate.