Despre măscărici şi supravieţuire

Romanul lui Alexandru Vlad „Ploile amare”, Editura Charmides, 2011datorează destul de multe lucruri prozei lui D. R. Popescu, şi în special naraţiunilor acestuia din ciclul F. Astfel, cititorul cât de cât familiarizat nu va avea prea mari dificultăţi să observe, de amândouă părţile, înclinaţia spre o atmosferă sumbră şi apăsătoare, extinsă peste o lume rurală degradată, cu rosturile întoarse pe dos, preferinţa pentru scenariul detectivistic, care scoate la lumină crime vechi şi tăceri vinovate ale comunităţii, dexteritatea în mânuirea stihialului, cu trimiteri la apocalipsă, apetenţa pentru deriziunea care se substituie tragicului şi pentru fantasticul grotesc, plăcerea de a aduce în scenă personaje şocante, cu comportament contorsionat, marcate de gesturi definitorii şi trăgând după ele biografii încărcate, excentrice.

 Se suprapun ingenios două perioade istorice distincte, chiar contradictorii, în relatarea narativă a lui Alexandru Vlad. Prezentul naraţiunii e situat în iunie 1970, când survin unele dintre cele mai mari inundaţii care au lovit România contemporană. Pe fundalul acestei catastrofale dereglări a naturii („Natura părea un mecanism care se stricase defintitiv“, gândeşte unul dintre personajele cărţii), ies la suprafaţă, prin întâmplări deopotrivă provocate şi neprovocate, crime şi vinovăţii din trecut, care rămăseseră învăluite, vreme de aproape douăzeci de ani, în ceea ce autorul desemnează a fi „tăceri care culpabilizează pe toată lumea“. Reconstituită şi pusă cap la cap din mai multe şi diferite mărturii şi memorii, istoria însângerată petrecută în 1954, la începutul procesului de colectivizare care a zguduit dramatic, aşa cum s-a întâmplat şi în alte locuri, existenţa unui mic sat ardelean de lângă Dej, s-ar fi desfăşurat, în linii mari, în felul următor. La momentul respectiv, sătenii din această mică aşezare sunt chinuiţi nu numai de opresiunea în sine, declanşată împotriva lor pentru a-i convinge să se înscrie în întovărăşire, dar sunt îngroziţi în acelaşi timp şi de comportamentul abuziv al unui activist de partid, individ respingător, abrutizat de alcool şi desfrâu, care e în fruntea întregii operaţiuni de forţare a conştiinţei oamenilor. Tocmai acestui specimen repulsiv îi cade cu tronc Anca, fata cea mai frumoasă din sat, râvnită de toţi bărbaţii locului, care, fireşte, îl respinge cu oroare. Zvonistica satului va consemna, în această privinţă, că „fata asta aproape că a pus în pericol colectivizarea“. Evitat cu obstinaţie de această Cosânzeană a aşezării, activistul se consolează atunci cu Florica, mama Ancăi şi târfa consacrată a satului, pe care o vizitează adesea, copleşind-o cu favoruri. Într-una din aceste vizite nocturne, omul partidului e ucis cu securea, printr-o întâmplare nefericită, ce aduce mai degrabă a „malentendu“, de unul din tinerii din sat, Alexandru Rogozan, el însuşi îndrăgostit fără speranţă de frumoasa fată. Ocrotit de întuneric, tânărul venise la casa acesteia, împreună cu alţi flăcăi pretendenţi la graţiile ei, cu gândul de a o şicana. Moartea activistului se produce, aşadar, în circumstanţe mai mult derizorii, care au la origine o fa­rsă de prost gust, comună în practica rurală. Acest fapt nu va împiedica partidul să-l îngroape pe activistul anti-erou sub un obelisc, decorat cu secera şi ciocanul, şi dedicat celor care s-ar fi sacrificat, chipurile, pentru cauza construcţiei socialismului. 

 Uciderea oficialului comunist, care va instaura în sat o „atmosferă de cataclism“, va avea însă şi alte, numeroase consecinţe, raportabile la vieţi şi destine. Anca este împuşcată cu cinism, ca martor incomod, şi aruncată pe ascuns în groapa activistului străjuită de obelisc. În sat, în legătură cu ea, se împrăştie zvonul mincinos că ar fi dispărut, plecând la oraş şi începând acolo o viaţă nouă, ca ţesătoare. Mai multe scrisori contrafăcute, adresate mamei ei, Florica (analfabetă, totuşi), ar avea menirea să întreţină mistificarea pusă la cale. Un tânăr preot greco-catolic, care stătuse ascuns în sat timp de trei ani după desfinţarea bisericii unite, e prins de securitate şi învinuit că el ar fi asasinul activistului. E trimis la închisoare şi eliberat după zece ani, reapărând apoi în sat, în căutarea adevărului, ca brigadier la ferma de găini, sub numele de Brodea. În schimb, Alexandru, pe care foarte puţini îl ştiu ca fiind adevăratul ucigaş, e numit preşedintele colectivei, croindu-şi o carieră solidă de conducător politic al satului în următorii douăzeci de ani ce despart evenimentele din trecut de prezentul naraţiunii. Cu acest tip uman, legat simbolic de sterilitate biologică, prozatorul reuşeşte o creaţie interesantă şi îndeajuns de complexă, cum se arată, de altfel, majoritatea personajelor sale.

 Supravieţuitor abil al „obsedantului deceniu“, preşedintele colectivei face trecerea de la retorica violentă, care pe care, a „luptei de clasă“  la o retorică mai insidioasă, reclamând „arta conducerii“ şi propovăduind, în acelaşi timp, integrarea şi angajarea în sistem pentru „binele colectivităţii“. În realitate, folosind un limbaj ciuruit de şabloane utopice şi trăind în exclusivitatea propriilor fantasme, omul, obsedat de putere şi aflat la graniţa insanităţii, se dovedeşte a fi un mic dictator, viclean şi pervers, care încearcă să profite de nenorocirile inundaţiilor pentru a rupe satul şi mai mult de lume, transformându-l de fapt, cum observă câteva din personajele lucide ale micii localităţi, „într-un fel de colonie de leproşi“. S-a văzut în acest personaj, mai apropiat de caricatural decât de malefic, o întrupare simbolică a izolaţionismului totalitarist care se instaurează treptat începând din anii’70. Pe de altă parte, de figura acestui personaj amoral, care nu gă­seşte nimic să-şi reproşeze, se leagă nu numai crimele înfăptuite în trecut, dar şi alte evenimente violent-enigmatice, ale prezentului, care contribuie la consolidarea scenarului detectivistic urmărit de naraţiune. Astfel, preşedintele e autorul moral al uciderii Îngeraşului, un flăcăiandru ţigan care se ocupa cu specula şi contrabanda de lucruri furate, demonstrând prin ocupaţiile lui că izolarea forţată a micii aşezări poate fi ameninţată. Făpuitorul omorului e Zaharie, beţivul satului şi omul de încredere al lui Alexandru, care îl salvase, el însuşi, de la moarte, ucigându-l, în schimb,  pe activist. O moarte degradantă, în deplină conformitate cu viziunea grotescă pe care o abordează adeseori romancierul în paginile cărţii sale, îl aşteaptă pe Zaharie în capitolul 34, spre finalul romanului, compus din patruzeci şi unu de episoade destul de lax asamblate între ele. Aflat ca de obicei beat în căruţă, căci e căruţaşul comunei, Zaharie dă peste trupul teribil de mutilat al victimei sale, scos la suprafaţă de vâltoarea apelor. Calul se sperie şi trage căruţa în afara drumului, cufundându-l pe ucigaş în noroaiele stătute. O viziune grotescă îl închide, tot spre finalul cărţii, şi pe Alexandru, care, în aşteptarea anchetatorilor chemaţi să dezlege misterul crimelor, meditează într-un monolog interior la ambiguitatea conceptului de dreptate: „Se vor găsi unii să spună că s-a făcut în sfârşit dreptate. Şi chiar dacă el va da socoteală pentru tot ce i se putea pune în cârcă, se face cu asta dreptate? Şi ce era dreptatea? Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte – era aceasta dreptatea?  O lume plină de ştirbi şi de chiori, cum se spune, este aceasta imaginea unei lumi mai drepte? Adevărul  – nu este acesta de multe ori nedrept?“. Meditaţia se frânge însă odată ce personajul alunecă şi cade într-un mod caraghios în noroiul care devenise imaginea simbolică a satului intrat în descompunere. Dar scena de vârf a viziunii groteşti în a cărei cheie e scris, în bună măsură, întreg romanul se petrece în cimitirul satului. Lucrurile aduc aminte, din nou, de pagini din D. R. Popescu. Astfel, apele care cad din cer, neîntrerupt, vreme de câteva luni (registrul deopotrivă fabulos şi biblic al cărţii) provoacă alunecări de teren care deschid şi mută mormintele din loc. Obeliscul  ridicat în ’54 în memoria activistului asasinat (înjunghiat, de fapt, cu o secure, cum se înjunghie porcii) se prăbuşeşte şi acesta, dar în loc de un schelet se găsesc acum două. Se dezleagă, în acest fel, şi enigma dispariţiei Ancăi. În acelaşi timp însă, cum se sugerează în mai multe locuri din roman, tema stihială poate fi citită şi din perspectivă religioasă, ca avertisment divin. Apele amare ale Apocalipsei pedepsesc şi deopotrivă curăţă umanitatea. Un personaj din remarcabila galerie de personaje ale romanului, predicatorul penticostal Ilie al lui Papuc, fratele mizerabilului Zaharie, este cel care ne propune lectura evenimentelor dintr-o asemenea perspectivă.

  Nu este singura sugerată în roman prin intermediul personajelor sale. Prozator optzecist, Alexandru Vlad nu poate ignora perspectiva autoreflexivă a scriiturii romaneşti. O găsim încorporată, de pildă, într-una dintre versiuni, în reflecţiile lui Pompiliu, tânărul „profesoraş“ de-abia absolvent, repartizat de un an şi jumătate în umila şi izolata localitate de ţară care serveşte drept loc al acţiunii. Personajul, esenţial totodată pentru intriga romanului, căci de la el încep investigaţiile pentru descifrarea enigmelor, trăieşte, pe parcursul evenimentelor din vremea inundaţiilor, o profundă şi multiplă experienţă a iniţierii care coincide cu deplina maturizare.  O iniţiere în viaţa şi în lumea reale, în cruzimile acestora, dar şi în ale istoriei, o iniţiere în dobândirea libertăţii şi a încrederii bărbăteşti în sine, o iniţiere, în fine, în aventura sexuală. Tânărul cunoaşte iubirea trupească devenind amantul Martei, femeie cu zece ani mai în vârstă decât el, soţia neglijată a lui Alexandru, în casa cărora locuieş­te în gazdă. Pompiliu scrisese, de asemenea, un articolaş ridicol, intitulat „Ploile amare“, pe care îl publicase la Gazeta de perete, dar ceea ce nu spusese acolo gândeş­te în intimitatea vocii interioare: „Însă trebuia să recunoască faptul că mai era ceva, ceva despre care nu scrisese. Doar ideea că se aflau izolaţi, înconjuraţi din toate părţile de ape chiar dacă nu neapărat în primejdie de moarte, dădea un sentiment extraordinar de inconfortabil şi greu de explicat, care nu dispărea nici un moment, se combina mai degrabă cu toate celelate sentimente şi le altera. Lumea se micşorase brusc, erai tentat să te comporţi ca un măscărici. Dar despre asta nu putea scrie, tocmai acum“. Rânduri extrem de pertinente, de care trebuie ţinut seama. Pentru că această pers­pectivă de „măscărici“, jumătate comică, jumătate serioasă, perspectivă de camuflaj în ultimă instanţă este şi viziunea de relatare a lucrurilor pe care o adoptă romanul. Singura posibilă de altfel, căci într-o lume mică, redusă caricatural, întoarsă pe dos, fără repere înalte, personajul reprezentativ nu poate fi decât „măscăriciul“, cel care simulează  pentru a supravieţui. 

 O altă perspectivă autoreferenţială, asupra modului în care e scris şi în care ar putea fi citit romanul, ne e oferită de cugetările lui Kat, tehnicianul sanitar de la dispensarul satului, care se dovedeşte a fi, totodată,  un geniu al refolosirii lucrurilor ce-au mai fost întrebuinţate. Este vorba, fireşte, de tehnica bricolajului („Din obiecte nu poţi face alte obiecte. Nu te lasă identitatea lor. Dar materialele, componentele disparate şi abandonate, abia aşteaptă să constituie un obiect cu o altă identitate, şi cu o nouă funcţie“) pe care o putem recunoaşte funcţionând în întreaga construcţie a romanului lui Alexandru Vlad. Naraţiunea lui e asamblată astfel din poveşti, din istorii caracteristice „obsedantului deceniu“ sau definitorii pentru vremea „dezgheţului“ ideologic din anii’70, pe care, parcă, le-am mai auzit, le-am mai citit, ne sună, oricum, familiar. Miza romanului în acest caz? Printre altele, probabil şi aceea de a nu ne face să uităm că aceste „teme“ nu pot fi trecute sub tăcere, nici ignorate, nici minimalizate, pentru că aparţin în chip esenţial istoriei noastre, substraturilor noastre existenţiale. O reluare a lor, sub alte abordări şi alte forme de scriitură romanescă, e oricând de dorit şi mai emoţionantă decât multe tranşe de viaţă de ultimă oră. Este şi ceea ce ne propune, cu cartea sa, Alexandru Vlad. În altă ordine de idei, chiar dacă acesta ne apare în Ploile amare ca fiind obsedat de crime şi de evenimente misterioase, autorul se afirmă, în esenţă, ca un romancier al atmosferei evocative, al gesturilor mărunte şi al interioarele sufleteşti, al cenuşiului, rutinei şi monotoniei existenţiale, al hăţişului de gesturi cotidiene care se constituie în comportamentul nostru fundamental în faţa lucrurilor. Alexandru Vlad este, totodată, cel puţin în romanul de faţă, un poet deosebit de atent la nuanţele iubirii, ale acesteia în ipostaza idilică (Anca şi preotul greco-catolic), în ipostaza fierbinte sexuală (Marta şi Pompiliu),  în ipostaza tandră, delicată, din amurgul partenerilor (doctorul Dănilă şi soţia lui, Livia).

„Ce se putea face?“, se întreabă Marta, simţind o viaţă nouă pulsând în pântecele ei, dar şi autorul, în acelaşi timp, la finalul romanului său despre cataclismele istoriei şi dereglările naturii. Răspunsul consemnat e din speţa celor care afirmă viaţa: „Poate că viaţa va îndrepta totul cu timpul. Ea una n-avea de gând să se lase bătută“. 

 

 Dan Cristea– Luceafărul de dimineaţă, Nr. 5-6 / mai-iunie 2012

Reclame