Arhimandritul Mina Dobzeu:”Balaurul Roşu de la Răsărit a venit”

Eruditul eseist Nicolae Steinhardt, care avea să devină părintele Nicolae Delarohia, istoriseşte cu farmec indicibil – drama­tis­mul situaţiei parcă e în plan secund – cum s-a creş­tinat „ovreiul” în închisoa­rea politică de la Jilava, cine l-a botezat întru credinţa ortodoxă. Aplecarea căr­tu­rarului de religie mozaică spre creştinismul ortodox, înţelegem din paginile mărturisitoare ale Jurnalului fericirii, mai apropiat spiritului său decât alte confesiuni creştine, a fost un proces complex, de lungă durată, primele semne ale convertirii făcându-se simţite încă din copilărie şi, mai accentuat, din adolescenţă, când păşea, adesea, alături de părinţi, pragul multor lăcaşe de cult ortodox. („Mai erau – ţin bine minte – şi clopotele de Paşti, acelea diferite: nu îndemnau spre duioşie, ca la Crăciun, ci răscoleau, stăruind făgăduindu-ţi pacea”.) Chiar dacă „lecţiile de catehizare” le-a primit în detenţie, printre deţinuţi de cele mai diverse convingeri, orientări ideologice/politice şi profesii: preoţi ortodocşi, romano-catolici, greco-catolici, universitari, scriitori, ziarişti, ofiţeri superiori, liberali, ţărănişti, social-democraţi, legionari… Doar dictatura bolşevică nu alegea: „duşmani ai poporului” erau peste tot, iar principiul leninist-stalinist „care pe care” era aplicat neabătut.

Cum a fost săvârşită taina Botezului, într-o zi de 15 martie a anului 1960 (vom vedea, 15 martie devenind pentru încreştinatul Nicolae o zi de referinţă, până la moarte), ne arată autorul însuşi în Jurnal, scris „apres coup, în temeiul unor amintiri proaspete şi vii”. De unde creion şi hârtie într-o temniţă comunistă? Iată, mai întâi, preparativele: „Călugărul meu e basarabean. E un om tânăr, condamnat pentru a fi avut vedenii şi a fi trimis Departamentului Cultelor o scrisoare în care protesta împotriva desfiinţării schitului unde vieţuise. Abia apuc – bate fierul cât e cald – să-i spun că sunt ovrei şi că doresc să mă botez, că se şi arată de acord. E blajin, cu gesturi domoale, şi tăcut. ş…ţ Părintele Mina, călugărul ortodox, mi-a impus numai câteva lecţii de catehizare şi le facem şezând pe maginea unui pat de fier, cu spatele spre uşă, unul lângă altul, vorbind în şoapte. Suntem, fireşte, amândoi în uniformă de puşcăriaş…”

Pe călugărul Mina, părintele arhimandrit Mina Dobzeu, de la Mănăstirea „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Huşi, l-am cunoscut printr-o norocoasă întâmplare (dar cine poate să ştie dacă, într-adevăr, a fost doar o întâmplare?) în toamna anului 1992. Atunci, fosta Episcopie a Huşilor, desfiinţată de regimul comunist, nu revenise încă la statutul de odinioară. (Evenimentul s-a produs în anul 1996.) De curând, am revenit şi l-am revăzut pe părintele Mina, mult sleit, cu vederea aproape sfârşită. Anii grei de temniţă, tortura psihică a Securităţi exercitată constant până în ziua de 22 decembrie 1989 îşi spun cuvântul. Mintea, însă, memoria, simţul umorului, dacă vă vine să credeţi, sunt vii, cuceritoare. Evlaviosul călugăr, din 1996, consilier cultural şi misionar al Episcopiei Huşilor este, şi la 86 de ani, trecut prin malaxorul unui regim criminal, un interlocutor cuceritor. Explicaţia? Ne-o spune chiar părintele călugăr, cu vorbele din popor, considerate emblematice: „Mare-i Dumnezeu!”

Să ascultăm povestitorul mărturisitor şi să aşternem rândurile cuvenite.
– Sigur am citit şi eu Jurnalul fericirii de Părintele Nicolae. Minunate pagini, luminată minte, frumos caracter! Faptele s-au petrecut întocmai cum le istoriseşte. Neîndoios, cu talentul său încântător. Eram în celulă trei preoţi. L-am întrebat încă o dată în ce rit creştin vrea să fie botezat. Ne-a răspuns fără şovăire: ortodox. Se vedea limpede că opţiunea era demult consolidată. Mă alesese pe mine. Cei doi preoţi greco-catolici au asistat la botez. Alături de noi, martori ai tainei, au mai fost doi preoţi catolici şi chiar un protestant (ca botezul să aibă – după dorinţa lui Steinhardt – un caracter ecumenic), precum şi domnul Paleologu. Eu am ales momentul: la întoarcerea „de la aer”, când paznicii noştri – caraliii, cum le zicea scriitorul – erau mai ocupaţi şi se producea mai multă agitaţie. Ceremonialul trebuia repede îndeplinit. Naş a fost ales un profesor şi avocat, bun cunoscător de greacă şi latină. (E vorba, scrie Nicolae Steinhardt, de fostul director de cabinet al lui Mihai/Ică Antonescu, Emanuel Vidraşcu – n.n.) Doi deţinuţi au trecut în dreptul vizetei s-o astupe, eu am rostit cele de cuviinţă, după rânduială – „Se botează robul lui Dumnezeu Nicolae în numele Tatălui – Amin, şi al Fiului, Amin, şi al Sfântului Duh, Amin” -, el şi-a făcut semnul crucii, i-am turnat pe cap şi pe umeri apă dintr-o căniţă, apoi s-a spovedit, a spus crezul şi fiecare a trecut pe patul lui.

– Cum l-aţi cunoscut pe Nicolae Steinhardt, în ce împrejurare?
– Fireşte, în închisoare, la Jilava. Era pe la sfârşitul lunii februarie 1960, când deja avusese loc procesul meu la Tribunalul Militar Bucureşti şi mă alesesem cu o condamnare de şapte ani. Încă nu mi se comunicase sentinţa. Fusesem transferat din celulele Securităţii de pe Uranus la puşcăria din Jilava. Mai fusesem aici, în 1949. O să vă povestesc mai încolo. Efectivul de deţinuţi creştea de la zi la zi. Toate paturile erau ocupate. Eu însă mă aflam la etaj, paturile fiind suprapuse. În plină noapte, între deţinuţi observ pe unul că rămăsese fără pat. Îi fac semn. Şi-i zic: Urcaţi-vă aici, la mine. Persoana, necunoscută, s-a bucurat că cineva îi dă atenţie şi că este primit să-şi culce trupul pentru oleacă de odihnă. Mi-a mulţumit şoptit: Mii de mulţumiri, cu multă afecţiune, zice dumnealui. După ce ne-am cunoscut mai bine s-a creat între noi o bună prietenie. Era Nicolae Steinhardt, un om tare respectuos, cu bune maniere şi cărturar de soi. Făcea parte din grupul de scriitori condamnaţi, între care erau Constantin Noica, Alexandru Paleologu, Sergiu Al. George, Dinu Pillat şi alţii. Numai el era evreu. Şi, deşi în celulele prin care m-am perindat erau preoţi de diverse confesiuni, predicatori evanghelişti, unitarieni etc., de niciunul nu s-a ataşat aşa de mult. De aceea, când mi-a spus că el, „ovreiul”, cum îşi spunea foarte firesc, cu o oarecare undă de umor, parcă, ar dori tare mult ca eu să-i fac botezul întru ortodoxie, m-am bucurat nespus.

– Dar dumneavoastră, părinte, cum aţi ajuns în puşcăriile comuniste, ce „crime” aţi săvârşit?

– După ce am terminat şapte clase în satul meu de dincolo de Prut, la Grozeşti de Basarabia – pentru că este o şezare Grozeşti şi dincoace de Prut, faţă în faţă, cum s-ar spune -, am intrat ca frate în Mănăstirea Vărzăreşti, apoi, la scurt timp, la Mănăstirea Hâncu. La treisprezece ani…

– Mă scuzaţi că vă întrerup povestea, dar eraţi încă un copil… La vârsta aceea eraţi deja cucerit de viaţa monahală?

– Da. Pe la şase ani învăţasem să citesc, desigur, cu poticneli, pe un Acatist al Sfântului Pantelimon, în limba chirilică. Tata, auzindu-mă cum mă străduiam să desluşesc textul, îi zice mamei: Să ştii că pe băiatul ista călugăr îl facem. Gură aurită! Vreau să vă mai spun că în familia noastră, pe atunci, erau patru monahi, cu care familia ţinea mereu legături duhovniceşti. Mergeam cu părinţii la mănăstiri destul de frecvent, nelipsit de la sărbătorile mari. În anul 1938 sunt trimis la Mănăstirea Căldăruşani, vreme de doi ani, să învăţ sculptura bisericească. O învăţ bine. Am lăsat multe miniaturi religioase pe unde am trecut. Când vin, în 1940, Basarabia era pustiită de ocupaţia sovietică. După recâştigarea pământului românesc, lupt pe front până în Ungaria. Terminarea războiului mă găseşte dincoace de Prut şi, cum se ştie sau cum nu se prea ştie, în Basarabia imperiul răului a distrus sute de biserici şi mănăstiri, a deportat în Siberia şi-n Kazahstan o groază de preoţi şi călugări. Urmez şcoala de cântăreţi bisericeşti la Constanţa, Seminarul Teologic la Mănăstirea Neamţului şi Facultatea de Teologie din Bucureşti, pe care am întrerupt-o nu din voia mea. O să vedeţi. În anul 1946 sunt tuns în monahism la Schitul Brădiceşti, din Episcopia Huşilor, hirotonit ierodiacon în 1948. An în care sunt arestat pentru că am protestat împotriva scoaterii religiei din şcoală. Venise reforma bolşevică peste noi. Într-un protest scris de mână în mai multe exemplare şi afişat în locuri publice, în şcoli, în prăvălii, chemam credincioşii să se opună măsurilor diavoleşti luate împotriva Bisericii. Sunt arestat. Fac aproape un an de puşcărie. De aceea, vă ziceam că ştiam Jilava. În 1955 primesc Sfânta Taină a preoţiei şi slujesc la Mănăstirea Nicula, Arhiepiscopia Clujului. Vine altă pacoste: Decretul 410 din 1959, care prevedea desfiinţarea multor mănăstiri şi reducerea personalului monahal. Redactez un protest în mai multe exemplare şi-l trimit în toată ţara, cu rugămintea ca omul care intră în posesia protestului să-l multiplice. Fireşte că a ajuns şi-n mâinile Securităţii. S-a dat dispoziţie să fiu exmatriculat din facultate, eram în anul al doilea, să fiu scos din monahism şi a urmat condamnarea: şapte ani.

– Cu ştiuta acuzare: „uneltire împotriva ordinei statului”.

– Desigur. Să vă spun o nostimadă, chiar dacă a avut loc în plin proces al „duşmanilor poporului”, între care mă aflam. Mi s-a dat şi mie cuvântul, aşa, formal, cum era în justiţia comunistă. Am pornit de la fapte istorice, scrise în Biblie, şi am spus că suntem ca-n vremea romanilor care veniseră să dărâme cetatea Ierusalimului şi singura salvare era ca supravieţuitorii să părăsească cetatea şi să spună lumii întregi întreaga lor tragedie, dar să nu dispere, pentru că cetatea va fi reîntemeiată cu voia lui Dumnezeu. Am fost întrerupt, iar procurorul a interpretat în felul lui şi m-a acuzat că eu i-aş îndemna pe oameni să fugă din sate şi oraşe şi să facă rezistenţă în munţi. Apă la moară mi-a dat martorul acuzării, un prieten al meu, care a repetat ce ziceam eu deseori: Acuzatul a afirmat nu o dată că balaurul roşu vine de la răsărit şi mare distrugere va face poporului român. Judecătorul l-a oprit: Gata, tu să taci! Am trecut prin temniţele de la Jilava, Gherla, aici, l-am întâlnit pe filosoful Noica, altă fericită întâlnire, am trecut prin lagărele de muncă forţată, de fapt, de exterminare, de la Stoeneşti, Salcea, Strâmba, Periprava. Pe oriunde am fost, îmi făceam lucrul meu de misionar creştin ortodox.

– Cum anume, părinte, se putea face această misiune în condiţii de puşcărie?

– Vă dau un exemplu. Eram la Gherla, în 1963. Într-o noapte, am fost mutat, nu ştiam niciodată de ce, într-o celulă în care erau numai ofiţeri superiori care luptaseră pe frontul de Răsărit. Unii erau condamnaţi la moarte, alţii, la puşcărie pe viaţă. Le-am spus: Eu sunt preot. Au primit cu mare bucurie vestea. Şi mi-au cerut să-i asist la spovedanie, să-i împărtăşesc, să-mi fac datoria de preot creştin. Ştiam de multă vreme, pe de rost, cum vă spuneam, multe rugăciuni, acatiste, laude către Domnul şi am oficiat serviciul religios cum se cuvine. A fost multă uşurare în sufletele bieţilor ofiţeri. Am văzut şi simţit asta. Deseori, mă ataşam grupurilor de tineri, elevi de liceu, studenţi, cărora le vorbeam despre învăţăturile Scripturii. Într-o zi, expuneam un subiect mai dificil: cum este văzută ierarhia valorilor în epistolele Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Noica asculta deoparte. A rămas surprins că un simplu preot poate să le vorbească tinerilor despre ierarhia valorilor, în primul rând, a celor spirituale, morale. După amnistia din 1964, confruntarea mea cu regimul comunist nu s-a încheiat. Slujeam ca stareţ la Mănăstirea „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Huşi din 1978. În anul 1988, adresez şapte scrisori direct lui Nicolae Ceauşescu în care arătam că morala poporului român e în decădere datorită ateismului promovat de ideologia comunistă. În loc de răspuns sunt arestat şi ţinut în anchete vreme de opt luni.

– În toate aceste confruntări cu regimul comunist, când tacite, când deschise, anchetatorii securişti au încercat să vă racoleze ca turnător? Era în practica lor curentă să vă împingă către trădarea/vânzarea aproapelui…

– Cum să nu? Un securist de aici din Huşi, desemnat să se ocupe special de mine, de mănăstire se ocupau şi alţii, mă teroriza cu propunerea asta mârşavă, de a fi informatorul Securităţii. Avea, probabil, o sarcină expresă pe care nu reuşea s-o îndeplinească. I-am zis, la ultima noastră întrevedere: Uite ce e! Devin informatorul vostru, cu leafa pe care o ai tu, iar tu vii în locul meu şi ai grijă de mănăstire. Să mă înghită de furie, nu alta. A văzut clar că n-are cu cine coopera. Ştiţi cum a sfârşit? Zdrobit într-un accident de maşină pe şoseaua Huşi-Vaslui. Poate a fost o lecţie, tragică, e drept, şi pentru alţii.

– Ce întâlniri aţi mai avut cu Nicolae Steinhardt, cu părintele Nicolae, după memorabilul botez de la Jilava?

– La puţină vreme după acel episod, descris în Jurnalul fericirii…
– Iertare, părinte, în Jurnal se fac de şapte-opt ori referiri la dumneavoastră, în pagini diferite, ultima priveşte un episod care are ceva miraculos în desfăşurarea lui. Să vă citesc pe scurt fragmentul: „Părintele Mina mi-a spus şi repetat numele preotului la care urmează să mă prezint dacă ies din închisoare. Numele acestui preot, în ziua eliberării, îl uitasem. ş…ţ Mariana V. îmi propune să mă recomande preotului de la Schitul Darvari, duhovnicul ei. ş…ţ Cum îl cheamă? George Teodorescu, zice Mariana. Îmi aduc aminte că acesta era numele pe care mi-l dăduse părintele Mina”. De Ziua Crucii, 14 septembrie, preotul Teodorescu de la Darvari îl va împărtăşi pe Nicolae Steinhardt.

– Aşa au curs faptele, cu adevărat. Vreau să precizez că foarte curând după botezul de la Jilava, ne-am despărţit. Ne-am reîntâlnit în 1964, anul amnistiei, la penitenciarul Gherla. Când eram călugăr la Mănăstirea din Huşi, Nicolae Steinhardt mi-a făcut o vizită. Ar fi dorit să rămână aici. Cu toate stăruinţele mele, n-am găsit înţelegere din partea chiriarhului. Să nu vorbesc cu păcat, s-au făcut mari presiuni asupra lui din partea Securităţii să nu-l primească. Era urmărit pas cu pas. L-am îndemnat şi îndrumat să meargă la I. P. S. Teofil, arhiepiscopul Clujului, şi la P. S. Iustinian Chira Maramureşanul. Astfel, a fost primit, şi la recomandarea mea, la Mănăstirea Rohia, unde şi-a găsit liniştea şi rostul de cărturar şi scriitor, ocupându-se de biblioteca lăcaşului. Mare ocrotire a avut din partea episcopului Iustinian Mureşeanul. Legătura cea mai strânsă, ştiu asta, a avut-o, de acolo, în lumea scriitorilor, cu poetul Ioan Alexandru. Eu am fost în câteva rânduri la Rohia. Şi înainte, şi după călugărirea de facto. Este grăitor şi faptul că în fiecare an, pe 15 martie, primeam de la Nicolae Steinhardt, pe urmă, părintele Nicolae, o carte poştală, un mesaj de suflet. Ultima noastră întâlnire cu dumnealui nu se poate uita: a fost în penultima zi a suferinţelor sale pe acest pământ, la sfârşit de martie 1989. L-am vizitat la spitalul din Baia Mare. Cu o zi înainte, ne întâlniserăm, cu el şi prietenii dumnealui, între ei şi părintele scriitor Bartolomeu Anania, la o gazdă, unde trăsese el. Parcă, la domnul Bulat, coleg de puşcărie. Pe mine mă găzduiseră în altă parte. Se simţea, atunci, mai bine. Venise de la Rohia cu o maşină a unui prieten. Eu îmi luasem bilet de tren pentru Bucureşti, urmând ca şi părintele Nicolae să vină în Capitală cu o maşină. Dar suferinţele trupului său erau mari, aşa că a fost internat la spitalul băimărean. Primesc, la gazdă, telefon, să-l văd numaidecât. Din confirmarea-spovedanie ţin minte şi aceste cuvinte ale dumnealui: „Dragă părinte, gândul meu îmi spune că Dumnezeu nu m-a iertat de păcatele ce le-am săvârşit în tinereţe, în viaţă. Şi merg să mă înfăţişez Dreptului Judecător şi voi fi osândit aspru pentru toate nelegiuirile mele”. Am căutat să-l liniştesc şi, totodată, să-l conving că aceste gânduri de disperare sunt şoapta diavolului şi i-am zis: Dumnezeu te-a iertat atunci când ţi-ai mărturisit păcatele şi ai primit botezul, căci prin botez se spală păcatul originar şi ai luat hotărârea să te îndrepţi şi te-ai îndreptat. Intrat în monahism, ai făcut un act de pocăinţă. De ce mai pui la îndoială că bunul Dumnezeu nu te-a iertat? Nu mai asculta şoapta satanei. Căci Ťcei ce se tem de Domnul se aseamănă muntelui celui sfânt şi nu se tem nicidecum de bântuielile lui Veliarť”. La Rohia am mai fost şi la pomenirea de 40 de zile, unde l-am reîntâlnit pe domnul Alexandru Paleologu.

…În chilie, pe masă, prin colţuri, cărţi şi broşuri, între ele, şi câteva din cele vreo douăsprezece lucrări de reflecţii duhovniceşti, de practică isihastă scrise de Arhimandritul Mina Dobzeu şi tipărite pe cheltuiala sa, în care axa ordonatoare e iubirea pentru toţi credincioşii. Dar şi avertismentul luptătorului în sutană pentru adevăr şi curăţenie sufletească e prezent oriunde: „Neghina va fi aruncată în foc. Nu prin egalitatea falsă, pe care o aducea comunismul ateu, nici prin falsa lucrare Era Nouă vine fericirea omenirii pe pământ, ci prin cetatea cea mare…” (De la Nero la Stalin şi New Age, Editura Axa, Botoşani, 2005).

Cât priveşte destinul Basarabiei natale, de care vrea neapărat să-mi reamintească, părintele Mina Dobzeu are o viziune destul de optimistă. Despre această viziune şi despre alte visări ce-i invadează fiinţa, în zilele şi nopţile lungi de vieţuire în chilie, poate, altădată.

Vasile Iancu

romlit.ro