Daniel Dăian- poezie

                       descântecul ultimului părinte

 tatăl meu nu şi-a învăţat braţele drepte

erau doar o altă inconştienţă

care implora viaţa altora

cu oasele normale

 

un puţin câte puţin din implorările lăsate în afara noastră

 

eram viu în toate întoarcerile

palmelor abandonate în chipuri

ca un consens spre adevărata identitate

a intenţiei

 

în mama mea

adormeau uneori vechile răni

redeschise în scop curativ

de un singur cuvânt

nenumit

 

simplitate

gustul raţiunii

 

punctul meu nu este stare de fapt
ci de plecare spre tentaţia insistentei
discuţii încercuite de primul
răspuns adormitor

 

şi miroase a om pe toate străzile

 

corpul meu
are o viaţă osândită într-un turn
aproape alb de zăbrele
înconjurat de un pustiu
unde mijlocul se părăseşte înaintea
unui singur copac
pentru că singura noastră realitate

 

este privitul arborelui
din spatele gratiilor

 

introvertirea pietrei

 

nu vând glasuri omule
timpuri stângi
sau trupuri obişnuite
în aruncări întortocheate
şi tot atâtea drumuri
de jos în sus

 

sunt urmărit de beznă
până în cotlonul cel mai sătul
al fiinţei mele
şi am ochii deschişi de oboseala întoarsă
din absurdul om
de plumb

câteva liniştiri şi un poem despre neîmblânzite

 

suntem prea vii să mai zărim îmbrăţişarea
copacilor de fum albastru
care ne acoperă spatele crucificat
de rădăcini strâmt tricotate
de o altă Dumnezeire

 

cu uitarea dreaptă

 

suntem prea Noi să ne mai pese
prea înşine să ne mai auzim
dintre luminile orbecăind
din colţ în colţ
ca un nesomn al putinţei
dăruitului

 

de a gusta culoarea apei
cu braţul drept

aproaperotund.blogspot.ro

Reclame

Un gând despre „Daniel Dăian- poezie

  1. Frumos si expresiv.Imaginatia poetului construieste teritorii in care spiritul se misca in voie,trasand liniile de forta ale unei problematici existentiale de mare altitudine,totul insa incorporat in textura unor metafore ,uneori taioase,alteori arborescente.Un poet care merita toata atentia.Geo Galetaru

Comentariile sunt închise.