Grigore Ilisei: Dan Hăulică- Aristocrat al spiritului

Dan Hăulică iese din plasma unei modeste familii româneşti, cea care şi-a dus zilele mai cu seamă într-o uliţă patriarhală a Iaşilor, pe strada Octav Botez, capăt cu Sărăria, adică în mahalaua Muntenimii, cum i se zicea acestei părţi de târg în Evul de Mijloc. Din acest mediu al „mulţimii tăcute” ni s-a dăruit un savant şi un făuritor al spectacolului ideilor şi expresiei. Este în această geneză a aristocraţiei spiritului o alchimie misterioasă, de vreme ce, din cealaltă ramură a familiei, una încă mai de la talpa ţării, din neam de ţărani din Ipatele, s-a ridicat la treapta cea mai înaltă a ştiinţei vărul său, fiziologul Ioan Hăulică. Aceste două vlăstare ale seminţiei au intrat în elita elitelor intelighenţiei româneşti, în Academia Română.

Dacă Ioan Hăulică s-a îndreptat spre ştiinţele exacte, către medicină, Dan Hăulică s-a dedicat umanioarelor. A făcut-o original şi roditor, în sensul că demersul său umanist şi-a tras întotdeauna sevele nu numai din talent şi intuiţie, ci şi dintr-o deplină stăpânire a temeiurilor teoretice, a legilor lăuntrice ale domeniului, precum şi o erudiţie cu întinse deschideri, ramificaţii şi solidă temelie, mai ales clasică.

Acest înţelept ce ni s-a dat este rezultatul unui precoce şi statornic apetit pentru lectură şi carte. În toamna anului 2010 am cutezat a păşi, creionându-i un portret de televiziune, în grădinile semiramidice ale biografiei acestui rasat intelectual român, exponent strălucit al culturii naţionale în lume, receptat ca o personalitate de răsunet internaţional prin alegerea sa în 1981 ca preşedinte al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Artă şi al Uniunii Latine. Zugrăvindu-i chipul pe micul ecran, am umblat prin Iaşi „În căutarea urmelor şi a sinelui”, cum s-a intitulat filmul. Mi s-au revelat cu acest prilej unele din tainele alcătuirii acestei proteice figuri spirituale româneşti.

Desigur, a fost întâi şi întâi ursita. Flanând în filmări pe uliţa copilăriei, pe lângă Biserica Sfântul Haralambie, a cărei siluetă elansată i-a atras luarea aminte încă din acea vreme, Dan Hăulică reînvia în privirea şi rostirea lui figura lui Octav Botez, care-şi făcea tacticos pe aici plimbarea de seară, ori fuga de Bach a paşilor lui Sergiu Celibidache, în drumul său spre casă sau în târg. Gândul lui Dan Hăulică nu zburase întâmplător înspre aceste plăsmuiri mitice ce-i populaseră copilăria. Reîntoarcerea nostalgică într-acolo tălmăcea de fapt aspiraţia acelei vârste a începuturilor şi felul în care se croia drumul sub înrâurirea modelelor.

Aşa cum unii oameni citesc în stele, sau dibuie dintr-o ochire adulmecătoare vâna de apă de sub pământ, tot la fel Dan Hăulică era subjugat din acea frăgezime a existenţei de literă şi de miezul său de înţeles. Tot atunci, în toamna lui 2010, cu ocazia filmărilor ne-am dus cu Domnia Sa şi cu Doamna Cristina, distinsa sa soţie, la Biblioteca Politehnicii, în somptuoasele interioare ce găzduiseră odinioară Biblioteca Universităţii. Dan Hăulică a vroit să-mi arate locul unde se scălda, licean fiind, în apele cele înmiresmate ale cărţii,

iubirea sa sfântă, graţie profesorului N. I. Popa, ilustrul comparatist, cel care-i remarcase erudiţia neobişnuită şi setea de lectură şi venise în întâmpinare acesteia, deschizându-i porţile tezaurului cărţilor, altfel inaccesibil elevilor de liceu. N. I. Popa a fost unul dintre primii săi mentori, cel care i-a încurajat zborul cutezător pe meridianele culturii şi frenezia comparatistă, ce prinsese aripi. Mai apoi s-a găsit sub influenţa la fel de binefăcătoare a altui scânteietor catalizator de spirit, a lui George Călinescu, căruia îi devenise, la Bucureşti, colaborator la Institutul de Istorie şi Teorie Literară al Academiei. Lecţia călinesciană a fost benefică şi a stimulat rostirea originală, sprinteneala inteligenţei, capacitatea asociativă arborescentă, cu podoabe baroce. Sub aceste înrâuriri şi prin neobosite strădanii emancipatoare, discursul s-a construit fermecător, într-o nestăvilită seducţie a nerostitului, dar nutrit din zăcămintele cele bogate şi pure al cunoaşterii.

Toate aceste originale caracteristici au căpătat valoarea sintezei critice într-o carte de căpătâi, de studii şi eseuri, „Critică şi cultură”, 1967, care reprezintă o doctă pledoarie pentru virtuţile creative ale criticii, pe care le pun în valoare însăşi ideaţia şi scriitura autorului. Critica, mai exact sinteza, e de părere Dan Hăulică, izbuteşte în misia sa când dă contur „fiinţei adânci a unei epoci”. Cu această zestre teoretică, cu darul şlefuirii diamantine a expresiei, Dan Hăulică şi-a încercat puterile şi în hermeneutica artistică. E marea sa contribuţie originală. A venit pe acest tărâm nu ca un descriptiv al clipei, al pânzei de pe simeză, al statuii de pe soclu, ci ca un fin interpret al sincretismelor, desluşitor de adâncime al devenirilor, al curgerilor şi înţelegerii filiaţiilor, fiind astfel în stare a statua locul unei creaţii într-o istorie a artei şi a culturii. A dat în acest domeniu cărţi fundamentale, „Peintres roumaines” I-II, Paris, 1965, „Brâncuşi ou l’Anonymat du génie”, Bucureşti, 1967, „Dimensiunile artei moderne”, Bucureşti, 1992. Acestea pun în lumină o viziune şi abordare novatorii, ce integrează artele frumoase în ansamblul civilizaţiei umane, reliefând contribuţiile româneşti particularizante.

Dan Hăulică îmi părea de la depărtare că are acea desprindere de lume, ce-i definitorie multor savanţi ai omenirii. Apropierea dintre noi, produsă într-un moment tragic, pierderea unei făpturi dragi amândurora, Zoe Dumitrescu Buşulenga, m-a făcut să descopăr, pe lângă resursele sale umanistice, ştiute şi admirate, impresionantele sale rezerve de umanitate şi generozitate. Savantul îşi consacră energiile tinereşti şi la această vârstă patriarhală (s-a născut în 7 februarie 1932, deci în urmă cu 80 de ani), cauzelor nobile ale culturii româneşti. Le-a slujit exemplar ca ambasador al Românie la UNESCO. Şi acum vibrează şi se cheltuie până la ultima picătură de energie pentru crearea unui climat în care valorile să respire, să fie preţuite şi aşezate la locul cuvenit. Organizarea impecabilă, vară de vară, a Colocviilor de la Putna, patronate de spiritul înalt al academicianului Zoe Dumitrescu Buşulenga, mărturiseşte crezul în vocaţia culturală a poporului nostru şi devoţiunea întru servirea lor. Şi pentru Iaşi Dan Hăulică a întreprins câteva gesturi semnificative în această privinţă. A conferit înălţime prin implicarea sa afectivă şi profesionistă în recuperările ce s-au săvârşit în 2008 şi 2011 la Galeria „Dana”, cu prilejul retrospectivelor „Craiu” şi „Bouşcă”. De asemenea l-a însoţit la ceas sărbătoresc, la 85 de ani de viaţă, pe pictorul Dan Hatmanu, în a cărui prodigioasă carieră a jucat un rol însemnat.

Savantul, aristocratul spiritului sunt o pildă vie a jertfirii la altarul culturii, de care se învrednicesc unii din fiii aleşi ai naţiunii, aşa cum ne-o dovedeşte Dan Hălulică. Îi dorim ani mulţi şi spornici şi să ne bucure în continuare cu lucrarea sa încărcată de roade.

Dacia literară, nr. 5-6, 2012

Reclame