Virginia Paraschiv- Ultimele tendinţe: doctorate de pension

În cele ce urmează nu mi-am propus să fac o cronică de întâmpinare. Poate nici nu aş fi citit cartea semnată de Nadia  Aurelia Roman, Structuri arhetipale în lirica lui Ioan Şugariu, Editura Techno Media,   Sibiu, 2011, dacă nu s-ar fi făcut un tapaj monden ieşit din comun. Un desant de cărturari hârşiţi, prestigioşi şi venerabili, prosternaţi  în faţa autoarei,  dimensiunea aulică a pălit în faţa feminităţii auctoriale, şi a unei opere dătătoare de frisoane culturale.  Personaje cu vechi atestate de exigenţă didactică,  au acompaniat tânăra speranţă a hermeneuticii locale, cu incantaţii şi exclamaţii admirative. Sibiu, Iaşi, Baia Mare, Tăuţii de Sus, au exersat individual şi în cor polifonic, vocalize elogioase. A dat iama noua generaţie în ştiinţa ştiinţelor, zic eu ca onest  element al publicul programat ca aplaudac. Şi iau cartea de coperţi şi descind haotic la lectură, direct la pagina 296, unde găsesc un enunţ vecin cu premoniţia: „…în această mişcare haotică se află ÎNSĂŞI sensul devenirii”. Am încheiat cu maximă fidelitate citatul revelator.  Dezacordul, un prilej numai bun pentru o cronică de Raclaj, cum plastic se exprimă prefaţatorul, prof.univ. dr. Gheorghe I Manolache. Şi cum domnul profesor a republicat Prefaţa în Nord Literar nr 5(108), mai 2012, mi-am zis să nu mă iau totuşi după prima impresie şi după aparenţe, să ignor sugestia de raclaj, să iau act de dublarea garanţiei aulice, fie şi cu clonarea unei prefeţe, şi să citesc cu seriozitate şi fără prejudecăţi feministe şi livreşti. Aşa că rândurile pliciticoase care urmează sunt doar nişte observaţii  de cititor care a dat ceva timp din viaţa sa ca să parcurgă o carte, prin lectură cinstită, rând cu rând, paragraf cu paragraf, pagină cu pagină de la început până la sfârşit. Recunosc că am prostul obicei, după ce răsfoiesc la prima vedere o carte, s-o şi citesc. Un obicei desuet , nişte sechele incurabile din studenţia de clasicistă. Aşadar să consemnăm nişte note, nişte simple note de lectură.

O  lucrare-studiu, eveniment monden. Un titlu sofisticat cu trimitere erudită. Dimensiune de volum respectabilă. 439 pagini. 79  de pagini bibliografie şi anexe. Aproape 100 de pagini de citate extinse, din şi despre autorul studiat, precum  şi din arealul livresc invocat temei.

 Între citatele agreate de autoare , unele sunt transcrise identic de două sau de mai multe ori, fără ca interpretarea să aducă o nuanţă suplimentară . Exemple:

-La paginile 58 şi 87 se dă curs aceluiaşi citat din scrisoarea lui Octav Şuluţiu către Ioan Şiugariu, iar comentatoarea reiterează evidenţa din textul de referinţă, îndemnul mentorului către elev la  prudenţă şi  la cumpătarecu privire la debut. Didactismul repetabil.

-La paginile 61 şi 93 apare citată una şi aceeaşi strofă, comentariul de text  repetă structura volumului Paradisul Peregrinar  şi aduce ca suport argumentativ  strofa respectivă( Poetul), ca să înţelegem foarte aplicat cum se face vorbire despre condiţia poetului în lume şi despre  ars poetica . Repetiţia a fost eficientă şi de bun augur, acum ştiu strofa pe de rost.

-Dacă nu prindem cumva ideea despre vis şi ideal din fragmentul citat în extensie la paginile 38, 39, 40 (Ion Şugariu, Sete de Ceruri), autoarea, vădit grijulie cu uitucul cititor, îi readuce în memorie  citatul cu pricina, în format mai mititel, cu croşete şi puncte de suspensie, la pagina 109.

-„Povestea olarului” frumoasă şi pilduitoare, e preferata exegetei , devreme ce o dăruieşte cititorului odată la pagina 75, a doua oară la pagina 124 şi a treia oară la pagina 313, probabil ca modalitate de exorcizare   rigorii  erudite.

-Poemul Rugăciune pentru soare ne este oferit printr-un fragment, la pagina 140, apoi, la pagina 321 citarea se dilată, ca , în cele din urmă, la pagina 328, trimiterea la acelaşi poem să se restrângă din nou, la o strofă.  Se manifestă poate grija diafană a  seraficei autoare pentru sacru, la un cititor profan.

-Am luat la cunoştinţă la pagina 133 şi la pagina 312 de tema şi problematica mineritului, de care autorul nu a uitat, stau mărturie citatele identice. Suntem aproape în zona tautologiei cu citate repetate ca aide memoire.

-Aspectul picturalităţii poeziei se ilustrează prin aceeaşi trimitere la un fragment din poemul Gând, la pagina 141 şi la pagina 285.

Şi mai sunt fragmente poetice reluate cu un pretext interpretativ sau altul, de se mai întâmplă să se încurce fişele sau să stagnăm ideatic.şi procedural.  Să nu ignorăm că lucrarea are o anexă consistentă, o antologie sui generis  cu poemele  citate.

-Aşa zisele structuri arhetipale detectate în textele poetului Ioan Şugariu sunt nişte listări aproape în exclusivitate  cu cuvinte nominale, nişte cataloage lexicale inserate în cuprinsul studiului, pentru ca autoarea să ne convingă de frecvenţa anumitor termeni.  Simbolistica adiacentă lexicului inventariat mecanic  oscilează între platitudini de liceu( „albul reprezintă puritatea”) şi interpretări speculative  forţate : ”tranzitată în poem textura poetică îşi arogă ceva din virtuţile ambelor sexe, în sensul că masculinul o nutreşte cu materia existenţială, generatoare, iar femininul cu materia contemplatoare, receptoare” în acest mediu al osmozei androgine, spre latura feminină, ca şi cum făptura poetului ar plăsmui poemul în pântecul matern (p. 269). Mă rog, abordarea cam sexistă e preocupantă pentru autoare, care-l defineşte un  Şugariu oarecum  efeminat , lipsit de aplombul virilităţii agresive.  Eu gandesc doar că poetul era un ardelean bine crescut, blând şi civilizatşi foarte cultivat. Avea poetul o formă a superbiei masculine în temeritatea ideatică.

 -Ideea nodului, cu adevărat element princeps, arhetipal, este lăsată de izbelişte, în exclusivitate pe seama interminabilelor inventare ,cărora  locul firesc în structura volumului era într-o addenda, într-o anexă. Nodul, ca element de referinţă, simbol absolut al indestructibilităţii, nu este tratat în spirit hermeneutic, aşa cum clamează instanţele aulice care au girat acest studiu. Nu poate fi vorba de o  întreprindere hermeneutică, stricto sensu (iar nu stricto senso, aşa cum apare mutilată prin contaminare fonetică expresia latină, la pagina 340; e bine de reamintit că substantivul sensus-us este de declinarea a IV-a şi că ablativul  este sensu. Contaminarea  specificată se produce printr-un  fel de acord aiuritor al substantivului cu adjectivul lui, am mai observat eroarea aceasta în folosirea celebrei expresii juridice).

    Hermeneutica, o metodă şi un concept al statorniciei şi universalităţii, presupune integrarea entităţii studiate( în cazul nostru opera poetică a lui Ioan Şugariu) într-un spaţiu arhetipal de referinţă, cu precizie, rigoare şi argumentaţie specifică.  În ceea ce priveşte interpretarea hermeneutică a nodului, cu aplicaţie în artele plastice, autoarea avea la îndemână o referinţă bibliografică impecabilă: Ioan Marchiş, Simbolistica artelor nonverbale. Nadia Aurelia Roman a observat în poetica lui Ioan Şugariu o componentă evidentă, picturalitatea, vizualitatea. Şi atunci, când vorbim de imagini făurite din cuvinte, ne raportăm, de ce nu, la simbolistica artelor plastice, mai ales când avem intenţia interpretării unor motive cromatice.

O monografie onestă şi cuminte , o tehnică structuralistă de investigare, prin catalogare şi evadare speculativă, nu pot fi asimilate unui demers hermeneutic. Temerea mea este pentru o recidivă nefericită, aplicarea unor şabloane pe text poetic, pe post de studiu hermeneutic. Şi pentru asta nu autoarea poartă responsabilitatea, ci mentorii care s-au mulţumit să valideze ca studiu hermeneutic  un studiu  simpatic, empiric,  vag intuitiv şi tributar unei bibliografii eclectice . Ca om cu gusturi personale, am căutat şi eu o referinţă din Luca Piţu, inserat în bibliografie. Am căutat şi alte nume , şi m-am oprit, în definitiv nu e nimic nou sub soare, o lucrare de ştiinţă, nu-i aşa, nu are blazon aristocratic, dacă nu se plastronează erudit, fie chiar şi în imaginar. E foarte veche şcoala mimării biobibliografice în filologia românească.   

 E lung şi subtil  Drumul Mătăsii.