Johnny Răducanu mi se pare a fi definiţia însăşi, vie, palpabilă şi ambulantă a PRIETENIEI. Popular cum pare, s-ar putea bănui că are o sumedenie de prieteni; adevărul nu este chiar acesta.
Aleşi pe sprînceană de-a lungul celor, iată, şaptezeci de ani, aflaţi pe pămînt sau sub pămînt, aceia printre care s-a învîrtit şi se învîrteşte ca un spiriduş ce prinde sufletele cu mii de sfori, toţi au ştiut să se bucure de devoţiunea lui. Totală şi pînă la capăt. Dincolo de bombăneli în barbă, de proteste, revolte sau ape liniştite, de vorbe care amestecă aiuritor tandreţea şi ironia. Johnny Răducanu are vocaţia prieteniei. Relaţia cu cei pe care îi iubeşte poate fi citită din felul în care ţine contrabasul în braţe. Se încordează, cuprinde instrumentul şi pare că sînt unul şi acelaşi, se depărtează brusc dar degetele rămîn mîngîind coardele, dialogul lor tainic nu se întrerupe nici-o secundă. La fel clapele pianului, mai senzuale, mai parşive parcă, mai vii şi mai languroase dedate plăcerii de a fi chemate, atinse, ocolite de mîna celui care le caută armonia, le inventează sensul şi miracolul transformării în sunet. El vorbeşte cu instrumentele lui ca Gepetto cu Pinochio, păpuşa însufleţită din prea plinul dragostei lui. Cîte poveşti nu-şi spun… De fapt, Johnny are tot mereu la îndemînă, pe spinare, în suflet sau în minte, un sac, fără fund, plin de poveşti. Muzicale şi nu numai. E un fel de Şeherezadă. La fel de vorbăreaţă şi de neobosită. Poate nu şi într-atît de feciorelnică, de sfioasă. Nu, asta nu. A mai împrumutat şi de la şeic cîte ceva. În sacul cu pricina găseşti oraşe, saxofoane, fulare, albi şi negrese, femei de tot felul, vorbe de duh şi pentru cei săraci cu duhul, mirodenii mirobolante, mult, mult piper, zgomote, sunete, paşi, Tescaniul tot, bucăţi din America, cuvinte ciudate, case de negăsit azi în Iaşi, suferinţă, frînturi de romanţă, priviri din mii şi mii de ochi, hohote de rîs, lacrimi, doruri, doine şi şoapte, cimitire şi palate, vodcă şi tutun, voluptăţi şi dezamăgiri, un jazz de toate zilele şi nopţile, de sărbătoare, de vise şi coşmaruri, de viaţă, de dumnezeire şi de moarte. O zi petrecută cu Johnny înseamnă un acces la ceva din comorile acestea. Pe el nu-l interesează bogăţiile pămînteşti, lumeşti, trecătoare şi înşelătoare. Averea lui e în sac. E în muzica şi în prietenii lui. Nu l-am văzut de un an. De la înmormîntarea lui Bernea. M-a luat de braţ şi a turuit o oră. Continuu. În poarta cimitirului, vorbele erau lacrimile lui, durerea, strigătul neputinţei şi „adio, bătrîne!”. Neliniştile, cele ale creaţiei, sfîşierile, cele ale creatorului, se traduc, de multe ori, înainte de a se preschimba în sunete, într-o revărsare de fluvii de cuvinte. Prin capul meu umblă atîtea poveşti năstruşnice spuse de Johnny în seri şi dimineţi, în garsoniera lui, într-un tren de Iaşi, într-o piaţă, în maşina mea care nu i-a creat niciodată un sentiment de siguranţă. Într-o iarnă cu un frig năprasnic, prietena mea m-a dus la Praga, la renumitul club de jazz „Reduta”. În vitrine, poze cu Bill Clinton cîntînd la saxofon în acel loc, însoţit de Havel. Am gustat concertul din plin şi ne gîndeam la Johnny. Nu mare ne-a fost mirarea să descoperim, mai în cehă, mai în engleză şi, cel mai sigur, în limbajul mîinilor, că personajul nostru era cunoscut dintr-un periplu american, o ţară care l-a primit mereu ca pe un star. Ceva din simpatia exuberantă faţă de Johnny a fost transferată, în lipsă, asupra noastră. La întoarcere, i-am povestit cu lux de amănunte. Dădea din cap şi plescăia de plăcere, exersînd o nouă compoziţie pe fulare, nu pe clapele pianului, ca să nu-şi deranjeze vecinii. „Sînt barosan, ce, acum ai aflat?” Nu, Johnny. Am învăţat să ascult jazz-ul ca să învăţ să-l ascult şi să-l înţeleg pe el.
Imediat după ce am născut, o persoană prea dragă mie s-a întîlnit cu Johnny în apropierea maternităţii. Ploua. Şi s-a emoţionat. Pentru mine a fost mai mult decît o coincidenţă. A fost un semn, o sosire a ursitoarei celei bune. N-am să aflu prea curînd dacă fiul meu a primit în dar ceva din vocaţia acestui mare artist. Aş vrea, însă, ca apariţia lui neaşteptată să însemne deţinerea parolei pentru a putea intra pe tărîmul marilor prietenii şi a celor o mie şi una de poveşti. Acolo, oricînd şi oriunde, barosanul este Johnny.
Am scris acest text în decembrie 2001, atunci cînd Johnny a împlinit 70 de ani. Iar revista noastră i-a dedicat cîteva pagini minunate, care l-au bucurat cu adevărat. A ţinut acest număr undeva lîngă pianina lui ani de zile. Îl răsfoia din cînd în cînd, cu paginile tot mai îngălbenite, şi îmi citea o frază din Pleşu, din Caramitru, din Manolescu. Ca prin farmec, coboram în alte întîmplări, amintiri, nostalgii, iubiri, despărţiri. În alte poveşti despre muzică, prieteni şi lume. O dată pe an, el alegea cînd, îl duceam la Nichita Stănescu la mormînt. Vorbea cu „fratele” lui şi, în acelaşi timp cu tot frumosul de pe pămînt, cu părinţii lui, cu evreii din Iaşi, cu ţiganii-lăutari din copilăria lui, iarăşi cu Nichita. Trecea brusc la Bach şi mă năucea. Atunci, simţeam că zbor, că sînt Margareta Maestrului. Mă înălţam ca să văd mai clar desenul acestui destin pus sub numele creaţiei absolute. Puterea lui de a descifra calitatea şi valoarea, de a le prinde în formule unice, imbatabile, puterea asta îmi taie respiraţia şi acum. Acum mulţi ani, prin 1993, cînd diabetul şi-a făcut apariţia, un medic de la Spitalul Colentina m-a anunţat că cineva care i se pare că aduce cu Johnny Răducanu este internat. L-am căutat, fără success. Disperată, l-am sunat pe Ion Caramitru. Aşa l-am găsit, un pacient modest, speriat de boală, cu foaia de internare făcută pe numele lui, Răducanu Creţu, cunoscut de foarte puţini. De cîte ori eram împreună, aveam grijă să nu-mi lipsească din poşetă un corn, covrigi, ca să nu păţească ceva. Prietenia mea cu Johnny, ca aceea cu toţi ceilalţi prieteni ai mei, a fost una desfăşurată pe tărîmul discreţiei. Ne-am sprijinit enorm, în momente dificile sau în clipe de fericire, ne-am încredinţat secrete mari pe care le-am păstrat sub jurămînt, amîndoi, ne-am plimbat braţ la braţ prin spitale, prin trenuri şi pieţe, pe străzi, la concerte, la spectacole, prin cîrciumi fel de fel, iar în ultimul timp, la un restaurant serios, de lîngă casa lui. În orice ocazie, la braţul lui m-am simţit ca o prinţesă. „Prinţesa Marinela”, cum îmi spunea el. După 2008, am mers împreună nu doar la Nichita, ci şi la Cernica, la mormîntul Getei Costin, fosta lui soţie, acolo unde şi-a pregătit din vreme şi retragerea lui. A iubit femeia cum nu ştiu pe nimeni în jurul meu să o fi făcut-o. A iubit-o cu spirit ludic, cu senzualitate, posesiv, cu nobleţe, cu rasă, cu un erotism halucinant. A cultivat tineri şi tinereţe în jurul lui, a fremătat de neliniştea creaţiei, de neliniştea devoţiunii în muzică şi prietenie. Era dichisit mereu, cochet, şarmant, se alinta în prezenţa unei femei, făcea curte fără încetare femeilor frumoase sau cu haz, indiferent de vîrstă. Cînd treceam pe la el şi îl găseam repetînd, în papuci şi cu un fes pe cap, mi se părea că este o nălucă. O apariţie. Jumătate pe pămînt, jumătate în cer. Transa lui atunci cînd compunea, studia, cînta găsesc că este cea mai sublimă stare a MUZICIANULUI. A CREATORULUI. Şi-a revărsat asupra celor puţini, de fapt, din jurul lui, iubirea unică şi generozitatea. Şi-a revărsat iubirea fără nici o măsură!… Şi asumat. Nimeni nu mi-a vorbit ca el despre Toma Caragiu, Liviu Ciulei, Gina Patrichi, despre Miriam Răducanu, despre Maria Tănase şi Fărîmiţă Lambru, despre contrabas, despre Bach şi Beethoven, despre cuvînt, Dumnezeu şi poezie, despre Dan Grigore, despre Nichita Stănescu, despre iarnă şi iubire, despre viaţă şi despre moarte, despre pian şi frumuseţe, despre valori, regi, despre România, despre Ion Caramitru, despre Horia Bernea, despre Andrei Pleşu. Pe acesta l-a considerat cel mai generos spirit, după el, bineînţeles. Nu s-a întîmplat niciodată să vorbim, mult sau puţin, şi să nu pomenească asta. Acum puţin timp m-a sunat de pe mobilul unei doamne şi nu m-a găsit. Am tot încercat să dau de el, dar mi-a luat ceva. Simţeam că îmi este frică. Foarte frică. Am amînat. Cînd ne-am auzit…mi-a spus că vrea să plece „discret şi onorabil”, în somn. Am glumit şi i-am amintit a cîta oară pomeneşte fraza asta. Am povestit, iarăşi, despre „Dialoguri şi fantezii în jazz”, spectacolul lui de suflet, făcut împreună cu Ion Caramitru pentru Nichita şi, completa mereu, pentru Prietenie. Trebuiau să-l joace la începutul lui noiembrie, pentru Toma Caragiu, la Ploieşti. Vocea nu era a lui. Stinsă, tristă, apăsată de ceva ce ar fi vrut să zică şi amîna. „Ştii de ce te-am sunat…te pup în…, Marinela mea!” Formula lui de iubire, salutul cu Nichita…
Adio, Bătrîne, Barosanul meu, Prinţul meu, Şeherezada mea!
Marina Constantinescu
Melidonium 