Petru Ursache- Înapoi la Platon

„Doamna Isabela Vasiliu-Scraba trece peste „mlaştina prezentului” (de care se scutură discret) şi decis şi începe cu începutul, adică readuce în memorie elementele esenţiale de care trebuie să se ţină seama în construirea actului de gîndire.”

Fiecare carte din seria „inefabila metafizică” purtînd semnătura doamnei Isabela Vasiliu-Scraba (şi au apărut cîteva după 1989, scrise cu elan şi publicate în trombă: Filosofia lui C. Noica.Între fantasmă şi luciditate, 1992, 142 p,; Inefabila metafizică, 1993, 224 p.; Atena lui Kefalos, 1997, 215 p.; Configuraţii noetice la Platon şi la Eminescu, 1998, 191 p.; Mistica platonică, 1999, 358 p.; Contextualizări. Elemente pentru o topologie a prezentului, 2002, 187 p.; Propedeutică la eternitate, 2004, 190 p.; precizare: lista nu este „la zi”) întăreşte convingerea că autoarea doreşte să re-valorizeze tradiţia gîndirii filosofice, grav afectată prin ruptura produsă de ideologia bolşeocomunistă începînd cu primul deceniu proletcultist, inclusiv prin catastrofala reformă a lui Iosif Chişinevschi, fără posibilitate de revenire la normalitate nici pînă în zilele noastre. Şansa autoarei şi a noastră este că Filosofia (ca şi Teologia, de altfel) a reuşit să se menţină în cîteva forturi, împotriva vremuirilor, cel puţin ca semne de identitate şi de supravieţuire. Mă refer la gînditori prestigioşi de talia lui Ion Petrovici, Constantin Noica, Anton Dumitriu, la preoţi, teologi, monahi, ca Nichifor Crainic, Dumitru Stăniloae, Iuliu Hossu, Arsenie Papacioc; şi unii şi alţii trecuţi prin închisori, umiliţi, martirizaţi pentru idee, pentru adevăr, pentru credinţă.

Exerciţiul filosofic în înţelesul de încercare decisivă a gîndului (întru dezvăluirea ideii şi a adevărului şi avînd ca direcţie unică îmbogăţirea spirituală a fiinţei) cunoaşte faze mult mai riguroase în modernitatea hiperdivizată faţă de îndepărtatul corespondent aletehia, care dădea curs dialogului ritualizat în agora. Protagoniştii sunt „actori”. 

Intră în rol, se înfruntă cu dibăcie, ca ideea să izbîndească şi să intre în fondul de aur al cunoaşterii. Parmenide, Zenon, Socrate, minţi geniale, devin nume simbolice în ştiinţa şi în cultura veacurilor. Spre deosebire, cine cuteza să pună în schemă filosofică natura adevărului în condiţiile totalitarismului comunist risca să se sacrifice pe sine; altfel spus, se vedea nevoit să experimenteze pe cont propriu însăşi existenţa omului ca fiinţă gînditoare. Nume ca Mircea Vulcănescu, Anton Dumitriu, Constantin Noica, martori indubitabili ai ideii de adevăr, rămîn în memorie ca eroi şi ca martiri pentru a-şi face loc în ştiinţă; mai mult decît atît, în istorie şi în legendă.

Momentul a fost bine ales în scopul cercetărilor, anume prima etapă postdecembristă, cînd se spera într-o deschidere reală, generoasă, de largă perspectivă orizontică. Din păcate, forţele oculte au meşteşugit o nouă ruptură, de aspect neguros şi morbid, care a dus, iarăşi, la fărîmiţarea-disiparea fondului de spiritualitate organică. Chiar şi unele persoane care s-au afirmat cu oarecare destoinicie în anii comunismului, ca apărători ai valorilor autentice, general-umane au înşelat speranţele multora, într-un mod de-a dreptul stupefiant. Gînditorul tenace rămîne pe poziţie, cu moartea în faţă. Mimeticii cedează pasul cu prea multă uşurătate, pentru traiul bun şi pentru nimicurile existenţei imediate. Asemenea indivizi rămîn fără identitate. Vorba lui Maiorescu, „ziua de mîine, nu-i mai ştie”. De altfel, viaţa lor de aventură şi de farsă urîtă a trezit nemulţumirea unuia dintre colegii de generaţie, Nicolae Breban, luptător vertical şi de cursă lungă. Volumul recent, Trădarea criticii, este actul lui de acuzare arătîndu-i cu degetul, pe rînd, după grupări de interese:

„Am insistat asupra acestui fragment, elocvent în felul lui dar de o falsitate absolut ocazională, a unuia dintre cei mai inteligenţi şi mai bine pregătiţi ai generaţiei din care se zice că aş face şi eu parte, ci pentru că această alunecare, acest derapaj pune încă o dată în evidenţă ceea ce discutam mai sus: fractura gravă care s-a căscat în cîmpul literelor şi al culturii române după revoluţie. Fractură şi război fals la a cărui origine şi susţinere, ne pare rău, se află doi scriitori cu care, spuneam, am împărţit eu însumi, sub dictatură, nu puţine zile şi nopţi de confesiuni, discuţii, controverse” (Nicolae Breban, Trădarea criticii. Editura Ideea Europeană, 2009, p. 267-268). Cel puţin Paul Goma, veşnicul hăituit şi exilat de „noi” înşine, nu încetează să strige în pustiu împotriva aceloraşi: şi el a împărţit „nopţi de confesiuni”, şi el a avut încredere în confraţii de generaţie, pînă cînd s-a văzut trădat pe toate fronturile.

Doamna Isabela Vasiliu-Scraba trece peste „mlaştina prezentului” (de care se scutură discret) şi decis şi începe cu începutul, adică readuce în memorie elementele esenţiale de care trebuie să se ţină seama în construirea actului de gîndire. Accesul la izvoarele cele mai autorizate, direct în limbile de origine (greaca veche, germana, franceza, engleza, italiana), comentariul competent-riguros al celor mai dificile texte filosofice, care au pus la încercare încă din vechi timpuri nume „de referinţă”, dorinţa de întărire a argumentaţiei în baza comparatismului cultural, punîndu-se în dialog momente semnificative, selectate cu aceeaşi competenţă, dintre clasici ca şi dintre moderni, bogăţia de informaţie bine strunită asigură cercetărilor Isabelei Vasiliu-Scraba o cotă de maximă credibilitate şi de interes pentru cine ţine la existenţă în deplină moralitate şi împăcare cu sine. Căci numai în asemenea condiţii individul se justifică printre ai săi, se simte capabil de dăruire, creator de valori autentice.

Punctul de plecare în creşterea formativă în adevăr şi cunoaştere îl descoperă autoarea în lectura dialogului Parmenide de Platon, scriere „de bătrîneţe”, cum se spune, dar care constituie A B C-ul gîndirii organizate, cu temei şi fără fisură în vederea formulării judecăţilor logice pentru stabilirea adevărului unic, universal-acceptabil. Aşa cum nu este de înţeles scrierea fără alfabetul anume inventat şi acceptat după un consens supraindividual, nici fenomenul cunoaşterii nu capătă chip şi sens decît prin parcurgerea riguroasă a unui set de exerciţii de gîndire dispuse în ordine strictă şi determinantă. Nu ştiu dacă litera A a fost prima din tot alfabetul care i-a venit în minte magistrului inventator; şi nici nu ştiu din ce considerente a fost aşezată înaintea celorlalte. Dar am căpătat convingerea, iar asta îmi dă încredere, că prima literă a alfabetului deţine toate priorităţile, tinde să se desprindă, cu subînţeles, de „mulţimea” care îi urmează, dar pe care şi-o asumă în mod paradoxal, cu necesitate, sub semnul totului; intră în corelaţie cu unul matematic pînă la sinonimie, ca să-şi schimbe împreună rolurile sau, mai bine-zis, să-şi unească sferele de interes, după context, în aşa fel încît să-şi întindă împărăţia pînă „dincolo” de nemarginile de gîndire. Tinde şi spre Unul cosmogonic pentru anularea aparentei disparităţi din lumea fenomenală, deschizînd „zări” spre lumea „nevăzutelor”, a Ideii; sau spre Unul divin, ca să intre în rol „ierarhiile cereşti” (Dionisie Pseudo-Areopagitul); astfel ca ideea de existenţă să nu fie constrînsă de conceptele artificiale de timp şi de spaţiu, nici fisurată de „găuri negre” sau timorată de imaginea abisului „de lîngă noi”. Dacă înscriu o numerotare pe hîrtie nu încep cu B C D … , ci cu A sau cu 1 (după caz), nici nu-mi permit să fac înşiruiri de tipul A…C…M…, pentru că nu s-ar înţelege nimic nici într-un caz, nici în celălalt. E o regulă elementară, pe care Parmenide o înfăţişează în spiritul logicii celei mai riguroase.

Cunoaşterea este un fenomen de procesare (îndelung şi cu „dreaptă măsură”) a informaţiei culese din lumea „văzutelor” şi „nevăzutelor”. Este necesar şi vital, pentru ca reperele comportamentale, sub semnul Binelui, Adevărului şi Frumosului să direcţioneze în mod fericit destinul oamenilor peste generaţii, peste secole. În Parmenide intră în dialog, adică depun mărturie şi se confruntă pe tema ideii de bine (decretată ca început şi pivot al cunoaşterii vizînd orice aspect dat al existenţei), gînditori de seamă ai Greciei antice, Parmenide, Zenon, Socrate, Aristotel. Ei provin din şcoli şi din generaţii diverse de gîndire, dar se întrunesc benevol pentru a dezbate probleme esenţiale şi de interes general. Secolele care au urmat le-au dat dreptate, pînă în pregul modernităţii. Dacă, ulterior, s-au operat schimbări, obsesie a „vremurilor noi”, s-a făcut cu risc şi cu mare pagubă. Grupul Parmenide a atras atenţia încă din capul locului că proiectul de lucru propus poate primi adăugiri în acord cu starea cetăţii şi cu dezvoltarea omului. Cît despre eventuale modificări de fond, refaceri, destructurări, etc., acestea nu se pot gîndi cu certitudine atîta vreme cît omul îşi urmează destinul neabătut, ca fiinţă limitată şi creaturată. Însă modernii îşi permit să fie radicali, chiar negativişti. Se opun tradiţiei multimilenare, îmbibată de gîndirea prea aşezată pe principii logice şi morale. Preferă ideologiile (André Scrima, Funcţia critică a credinţei. Humanitas, Bucureşti, 2011; cap. Ideologie şi Utopie, pp. 214-304), pe care le manevrează din mers şi după disponibilităţi. Indeosebi utopiile au căutare pentru că nu pretind exactităţi, situări în timp şi în spaţiu. Ele pot fi fabricate de azi pe mîine, lansate cu brio pe piaţa de idei iar lumea de pe toate meridianele poate fi indusă şi sedusă cu succes. O utopie bine ticluită ţine cît o revoluţie de catifea ori cît o criză bancară de proporţii. Autorii de utopii sunt repede decretaţi „lideri ai forumului”.

Actualizarea discursului socratic din Parmenide nu este o intreprindere izolată în cercetările doamnei Isabela Vasiliu-Scraba, ci se înscrie într-un ansamblu de preocupări de aceeaşi natură. Amplul volum, Mistica platonică, un tur de forţă în ce priveşte amploarea şi vivacitatea comentariilor, constituie axa unor preocupări mai întinse (filosoficoliterar-artistice) şi de perspectivă. Parmenide rămîne, totuşi, punctul de rapel al tuturor preocupărilor de „dinainte” şi de „după”. S-a început cu Filosofia lui Noica punîndu-se accentul, dorit sau nu de falşii discipoli, pe „tezele principale ale filosofiei acestuia”. Se conta, probabil, pe miza că exilatul de la Păltiniş a fost „primul” care i-a re-adus în actualitate pe marii greci, în scopul valorificării gîndirii filosofice, într-o vreme cînd gîndirea ştiinţifică era năpădită de stîngisme multicolore. A urmat Inefabila metafizică pentru readucerea cuvintelor pornite spre direcţii deviante sub presiunea modernităţii prea zbuciumate, la demnitatea de odinioară, de logos întemeietor de gîndire coerentă şi cu rost; dar şi pentru asocierea unor coechipieri prestigioşi (S. Kierkegaard, Martin Heidegger, Lucian Blaga, Constantin Noica, Anton Dumitriu) în marea expediţie proiectată în vederea întîlnirii cu Socrate. Apoi Atena lui Kefalos, o primă tentativă de abordare a dialogului Parmenide, cu atenţie la „amestecul şi separarea ideilor”, la „asemănarea şi neasemănarea lor reciprocă”; dar şi pentru refacerea imaginară a traseului lui Kefalos, de căutare a prietenilor care să „participe” la discuţiile previzibile, de identificare de date, de creştere a cunoaşterii din treaptă în treaptă.

Tema Unului ocupă cea mai întinsă parte a dialogului, trecînd de la parte la întreg, de la întreg la participare, de aici la idee, în ambianţa aceluiaşi exerciţiu al gîndirii. Ne spune Platon prin vocile reunite Parmenide-Socrate:

„ – Urmăreşte deci, începînd cu începutul: dacă Unul este, e cu putinţă ca el însuşi să fie, dar să nu participe la însuşi faptul de a fi?

-Nu e cu putinţă.

-Prin urmare şi fiinţarea lui Unu trebuie să fie, fără a fi

identică cu

Unu; altminteri, fiinţa aceea nu ar fi a unului şi nici acela din urmă, adică Unul nu ar participa la fiinţă, ci ar fi acelaşi lucru a spune că «Unul este» şi că «Unul este unu». În ipoteza noastră nu ne întrebăm însă ce trebuie să urmeze dacă Unul este Unu, ci dacă Unu este; aşa e?

-De bună seamă.

-Prin urmare, «este» înseamnă altceva decît «Unu»?

-Fără doar şi poate!

-Prin urmare, atunci cînd cineva ar spune lapidar că Unul

este, afirmaţia lui nu va însemna altceva decît că Unul participă la fiinţă.

-Desigur.

-Să spunem, aşadar, din nou ce va urma dacă Unul este.

Gîndeşte -te deci dacă nu cumva trebuie ca această ipoteză să-l semnifice pe Unu ca avînd părţi?

-Cum?

-Iată cum: dacă este se rosteşte privitor la Unul care

fiinţează, iar

Unul privitor la fiinţă ca unu, şi dacă fiinţa şi Unul nu sunt aidoma însă revin unuia şi aceluiaşi lucru, celui pe care l-am presupus, adică «Unului care este» oare nu este necesar ca însuşi Unul care este să fie un întreg, iar Unul şi este să fie părţi ale acestuia?

-Este necesar” ( Parmenide, în Platon, Opere, VI. Ediţie îngrijită de Constantin Noica şi Petru Creţia. Traducerea dialogului de Sorin Vieru. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 105). 

Am decupat un segment ilustrativ dintr-o serie de exerciţii de gîndire pe care interlocutorii Parmenide-Zenon-Socrate şi le comunică într-o mişcare vie, dinamică, răscolitoare. Dialogul apare ca o curgere perpetuă: nu se poticneşte în definiţii închise, dar îşi îngăduie popasuri pentru regîndirea lucrurilor sub toate ipotezele posibile, astfel ca tema idee în fiinţarea ei fermă, să apară în mod clar şi distinct. Ea poate lua chipul frumosului în sine, în accepţiunea purităţii şi a maiestăţii, dar se recunoaşte în firea lucrurilor dispuse să participe la justificarea întregului ( a unului, a Unului):

„Pe de altă parte însă, formele în sine, cum recunoşti tu însuţi, nu se află în posesia noastră şi n-au cum să fie în preajma noastră.

-Într-adevăr, nu.

-Dar genurile în sine, genurile fiinţînd ca atare, nu ar fi cunoscute, fiecare în parte, din însăşi forma în sine, forma aceea a ştiinţei?

-Desigur.

-Forma pe care noi înşine n-o avem în dobîndire.

-Nu, ce-i drept.

-Urmează că dintre forme nici una nu e cunoscută de noi, ca unii ce nu luăm parte la ştiinţa în sine.

-Nu e cunoscută, cum s-ar părea.

-Urmează că ne sunt de neaflat atît Frumosul în sine, el însuşi ca atare – cît şi Binele şi toate cîte le înţelegem drept idei ce subzistă prin ele însele.

-Se prea poate.

-Dar şi mai înfricoşător decît acest fapt este – gîndeşte-te numai! – următorul.

-Care anume?

-Odată ce fiinţează un anume gen în sine al ştiinţei, ai putea spune, la urma urmelor, că acesta întrece mult în limpezime ştiinţa de la noi, acelaşi fiind şi cazul frumosului, ca şi al tuturor celorlalte.

-Da.

– Dacă, aşadar, un altul ia parte la ştiinţa în sine, voi spune – nu-i aşa? că nimeni altul decît zeul nu are mai multă parte de cea mai desăvîrşită cunoştinţă?

-Fără doar şi poate.

-La rîndul lui însă, fi-va în stare zeul să cunoască lucrurile noastre, cînd stăpîneşte ştiinţa în sine?

-Şi de ce n-ar fi în stare?” (Platon, Opere VI, idem, p. 94).

Cititorul de astăzi receptează cu dificultate dialogul Parmenide-Socrate. Se propun prea multe soluţii, argumentări cînd „simpliste”, cînd sofisticate, insistenţe deranjante pentru recunoaşterea şi înserierea amănuntului (semnificativ) însoţite de operaţiuni generalizante. Omul în general se mulţumeşte cu puţin: îşi aruncă privirea asupra lucrurilor doar „să-şi facă o idee”. Aşa că poate spune cu mulţumire de sine: „Adevărul e cum mă vezi şi cum te văd”. Dar şi în acest caz, ca şi în legătură cu dialogul Parmenide, se face resimţit avertismentul potrivit căruia orice început este greu şi decisiv pentru pasul următor. Cînd acel „adevărul este cum mă vezi şi cum te văd” (însemnînd: este pentru că a trecut prin toate probele şi exerciţiile cunoaşterii) s-a ridicat în transcendenţă, ideea de adevăr se extinde şi spre zone ale existenţei ce ţin de domeniul Binelui, al Frumosului etc., privite în sine dar şi cu răsfrîngeri în lumea corporală a vizibilului: opera de artă, să spunem, dacă ne referim la „întinsa împărăţie a frumosului”. Ne spune şi Isabela Vasiliu-Scraba în citatul anterior selectat din Parmenide, dar şi în pasajul:

Unul din vîrful ierarhiei existenţelor (ce aparţin lumii noumenale a ideilor) nu are o denumire care să-i indice esenţa. Lui nu-i sunt cunoscute însuşirile, nici aspect nu are, şi nici vreo cunoaştere în cel priveşte, cum ar fi geometria pentru cunoaşterea cercului. După Platon, Binele în sine nu poate fi cunoscut. Pentru filosoful grec, posibilitatea cunoaşterii este indisolubil legată de problema participaţiei, semnalată la ivirea Unului-Multiplu care apare începînd cu cea de-a doua ipoteză a exerciţiului dialectic” ( Idem, p. 101).

Ideea în sine se închipuie acoperămînt unic al tripticului axiologic fundamental pe care grecii îl plasau într-o spaţialitate consistentă şi indivizibilă: Adevărul-Binele-Frumosul. Autoarea cărţii Mistica platonică identifică semne de demarcaţie subtile în formula Unului-Multiplu, reluată cu prilejul desfăşurării celor „nouă moduri de cunoaştere” consacrate teoriei ideilor. S-a văzut în citatul anterior, cît şi în următorul:

„Pentru a sesiza această dificultate aşezată înaintea celorlalte datorită importanţei ei, să ne imaginăm cum participă la Binele în sine cei ce sunt buni. Dacă participă la întregul Ideii de Bine, adică la Ideea de Bine în unicitatea ei, există riscul pierderii ei, fiindcă Ideea de Bine, găsindu-se în deplinătatea ei într-o mulţime de participanţi, va apărea separată de ea însăşi, încetînd în felul acesta de a mai fi ceea ce este” (Idem, p. 121).

Autoarea întrezăreşte posibilitatea continuării discuţiei pe un teren fertil şi insolit în mare parte. Temeiul pare să-l constituie recunoaşterea competenţelor şi a disponibilităţilor: Ideea în sine reprezintă domeniul Unuia deţinînd rolul privilegiat al cunoaşterii întregului, în unicitate ca şi în multiplicitate. În ipoteza că Unul este „nume divin”, iar prin cunoaştere se înţelege nu numai stare ci, mai ales, acţiune, rezultă că lumea fenomenală, „de jos”, primeşte impulsuri modelatoare dinspre cea „de sus”; iar dacă participaţia la întreg şi la Unu nu este doar alcătuitoare, formală, ci însufleţită, vie, dialogul Parmenide se pretează unei perceperi ontologice alăturînd fiinţa de Fiinţă. Lumea ideilor izolată în sine, accesibilă cugetării umane doar în forme derivate, difuze, nefuncţionale, după interpretările moştenite pe linie clasicistă şi instituţionalizate academic, lasă loc şi altor ipoteze de lucru; mai nuanţate în fond, mai luminoase şi respirabile în ansamblu. Însuşi Platon îi recunoaşte Ideii atribute divine, iar în unele rînduri o asociază cu Dumnezeu. Unii comentatori întrezăresc zorii teologiei. Fireşte, nu se anulează impresia de separaţie, faptul că Ideea „divină” ţine numai de competenţa Unului (Dumnezeu). Ar fi o nedorită diminuare şi pentru cunoaşterea filosofică şi pentru teologie. Nucleul tematic din Parmenide a decis. Sorin Vieru vizează trei răspunsuri posibile şi anume:

despre Forme şi putinţa de participare la forme. Al doilea: despre Unu. Al treilea: despre exerciţiul filosofic ca atare” (Sorin Vieru, Lămuriri preliminare la Parmenide (Platon, Opere VI. Idem, p. 62).

Microtextul se află mereu în atenţia probarului analitic şi în Mistica platonică, unde citim:

„Desigur că pare mai uşor de urmărit o formulare concluzivă de tipul «Ideea-gînd se gîndeşte pe sine» decît formularea folosită de Platon, care cuprinde două trepte (ambele la fel de greu de înţeles): (a) «Ideeagînd gîndeşte unu» şi (b) obiectul gîndirii fiind «unu» este însăşi Ideeagînd” (Idem, p. 182). Şi, în continuare, dar în linie dreaptă: „Să vedem ce indicii despre participarea la Ideea-gînd ne oferă Platon, atunci cînd îl face pe «gîndul» Ideii-gînd, adică «obiectul» gîndirii sale şi (b) ce raport se stabileşte între obiectul Ideii-gînd şi cei ce participă la Ideea-gînd” (Idem, p. 187).

Sunt exemple de acurateţe analitică axate pe Unul-Ideeparticipare-reduplicare, pentru a face mutantă linia teoretică de separaţie: Unul şi unul/ Fiinţa şi fiinţa se privesc faţă în faţă cu re-cunoaştere şi cu respectarea riguroasă a competenţelor. Poate în baza acestor prezumţii Isabela Vasiliu-Scraba dă credit metafizicii şi misticii, deopotrivă, în demonstraţii de fond ca şi în titulatura unora dintre volume. Nu se confundă cele două orizonturi de gîndire, dar se asociază în multe pivinţe. Metafizica este mai sobră în stilistica ei strict geometrizată, ţinînd de meşteşug şi de precizie în formularea judecăţilor. Se revendică de la ideea pură, care tronează într-un spaţiu propriu, inaccesibil, ţinînduse la distanţă faţă de lumea aparenţelor pe care ea însăşi le plăsmuieşte. Mistica este o „metafizică” avînd un înţeles complex şi incomparabil mai greu de aproximat. Unul individualizează prin virtuţile sacrului şi ale erosului divin; drept urmare, Multiplul capătă însufleţire, iar ideea de participare la întreg dobîndeşte un înţeles spiritual cu totul aparte, de care se îngrijeşte însăşi Ideea divină ca de propria-i persoană. Altfel spus, demersul metafizic asociat cu speculaţia mistică i s-a arătat autoarei ca un îndemn pentru reluarea traseului parcurs timp de cîteva veacuri de gîndirea lui Platon; unele şuviţe revărsîndu-se în noile curente ce s-au ivit de la întemeierea Bisericii la marii mistici ai Răsăritului şi ai Scolasticii. Dionisie Pseudo-Areopagitul a refăcut în imaginar ierarhiile cereşti întruchipate în Biserică şi în Fiinţa lui Iisus Hristos. Întemeietorul misticii creştine apelează cu încredere la dialogurile atenianului, mai ales în Despre numele divine. Nici nu este nevoie ca cititorul să fie avertizat de prezenţa apropiată a lui Platon. Isabela Vasiliu-Scraba insistă pe material, preferînd sondajul hermeneutic pe porţiuni de text şi de dialog, de la Parmenide la Fedon de la Teetet la Fileb. O prestaţie de traducător şi de comentator bine echipat intelectual, în scopul de a face credibilă o nouă ediţie a circulaţiei ideilor. Bibliografia de specialitate s-a îmbogăţit cu o nouă cercetare despre Platon. Este o raritate pentru vremea noastră, cînd se gîndeşte puţin şi se vorbeşte mult. Dacă se ţine seama de faptul că volumul de care m-am ocupat aici, Mistica platonică, are ca obiect doar un singur dialog, Parmenide, trebuie să recunoaştem că este vorba mai mult decît de o raritate: un eveniment.   

Cunoaşterea ca exerciţiu în stil socratic, adică în mod rotitor şi cu intenţia de apropiere a departelui, înscrie rînd pe rînd în cuprinsul ei imprevizibile domenii spre experimentare. Estetica şi Morala, maturizate mai tîrziu, s-au revendicat cu evidenţă din dialogurile platoniene; iar dacă ideea pură se desfăşoară în maniera „temei cu variaţiuni”, filosofului i se alătură poetul în receptarea Unului, ca şi a multiplului. Platon dădea credit primului, filosofului. Heidegger şi-a făcut un titlu de glorie din elogierea lui Hölderlin, după cum Noica şi l-a ales pe Eminescu. Ambii poeţi au coborît Ideea în domeniul sensibilului, pentru a o face mai penetrabilă în mundan şi perenă. Puţini dintre poeţii lumii, după părerea lor, se bucură de asemenea virtuţi creatoare. În general, filosofii, de la Platon cetire, sunt foarte exigenţi în privinţa poeziei. Cioran, din aceeaşi familie modernă, prefera rugăciunea şi lacrimile. Doamna Isabela Vasiliu-Scraba îi urmează îndeaproape, în Infailibila metafizică, în Propedeutică la eternitate, dar mai evident în Atena lui Kefalos şi în Configuraţii noetice la Platon şi la Eminescu; să se ştie că anumite zone ale creaţiei româneşti (orale, savante), în gîndire, în poezie, în arte (Eminescu, Brâncuşi, Pârvan, Eliade) poartă semnele unei tradiţii prestigioase. Dar în legătură cu acest aspect, mai aplicativ, al problemei, s-ar cuveni o discuţie specială.