Adrian Alui Gheorghe- Luna Zadar (IV)

o ştie aproape. Helga nu pricepea aceste apucături ale bărbatului său, însă le acceptă ca mai toate lucrurile pe care le făcea şi le spunea Toma.     

9. Toma Penescu era bogat, poate că era cel mai bogat om de pe insulă. Trecuseră mai bine de patruzeci de ani de cînd ajunsese aici la capătul lumii, mînat sau atras de mirajul iubirii. Dar nu acea Valentina, scufundată de tot în cutele memoriei sale, însemna iubirea pentru Toma, ci Helga şi acest mediu în care totul părea să fie dragoste. Uneori mai privise peste ocean, pînă departe, însă de fiecare dată revenea în realitate înfricoşat că aceasta ar putea să dispară ca fumul, lăsîndu-l ca o scînteie stinsă la discreţia vîntului. Helga nu îmbătrînise nici măcar cît îmbătrînise obrazul oceanului, pielea îi strălucea ca unei adolescente, se împlinise doar devenind din an în an mai frumoasă. Nu se mai scufunda în apele oceanului, după perle, dar lunga perioadă în care pescuise scoicile miraculoase, cînd stătuse în contact cu sarea şi sufletul apei, îi întărise pielea şi-i frăgezise sufletul. Carolina îşi încheiase studiile în Japonia şi Anglia, acum era cercetător într-un domeniu cam abstract, cel al politicilor concurenţiale în lumea afacerilor. Se stabilise la Londra, venea rar pe insulă, aerul noii civilizaţii o făcea străină. Toma Humberto îşi cumpărase un dispozitiv de pescuit perle, dezvoltase un comerţ înfloritor cu lumea de dincolo de orizontul insulei, rar de tot mai ajungea pe acasă, să-şi vadă părinţii. Toma Justin ceruse îngăduinţa să plece pînă în Taiwan şi acolo intrase într-un cin al pitagoreicilor devenind un apărător al libertăţilor individuale, al păcii, al iubirii necondiţionate. Însuşi Dalai Lama i-a trimis o scrisoare încurajatoare. Helga Melchiora ajunsese la Kuala Lumpur într-o trupă de teatru în care juca la nesfîrşit rolul Julietei într-o adaptare asiatică a lui Shakespeare. Era atît de frumoasă încît o mulţime de bărbaţi cumpăraseră biletele pentru spectacolul Romeo şi Julieta pe cîţiva ani înainte, numai pentru a respira în preajma ei. Mulţimea aceea de bărbaţi îndrăgostiţi luaseră de pe umerii lui Toma misiunea de a o păzi pe Helga Melchiora, fiecare în parte se simţea dator să o facă.  Toma Penescu se întorsese la foile sale adunate în vrafuri sub pat. Scotea cîte un teanc, citea, reflecta îndelung, după care fie dădea drumul foilor în vînt, să le ia curentul şi să le ducă în largul oceanului, fie le ardea. Multă vreme credeau că sărăcia le-ar putea reda tinereţea, voluptatea cu care trăiseră prima iubire, primii ani. Dar nu, sărăcia e ca o boală care îi condamnă pe cei atinşi de morbul ei la o liniaritate a existenţei. Într-o zi, în timp ce hălăduia pe malul oceanului, cuprins de frenezia ideii că universul nu e mai mare decît o nucă iar că oamenii nu sînt decît nişte microbi care se trag îndărăt din viaţă spre moarte cu viteza timpului, la ţărm acostă un vas de croazieră. Auzi muzica de pe punte, hărmălaia specifică, indivizii care făceau poze, ordinele date de ofiţerii de punte, care cereau prudenţă eventualilor doritori să coboare. Vasul ancoră la cîteva zeci de metri de ţărm, într-o şalupă a fost adusă o femeie care născuse tripleţi iar comandantul nu ştia ce trebuie să facă în această situaţie. Toma Penescu se nimeri chiar în dreptul şalupei, cînd aceasta acostă. Comandantul îl întrebă într-o engleză impecabilă dacă pe insulă exista o maternitate. Exista una, improvizată ce-i drept, dar exista. Toma îl îndrumă pe comandant şi pe sanitarul care îi ţinea o perfuzie femeii care părea să se stingă lîngă cele trei mogîldeţe de carne care îi erau puse alături. O maşină se puse iute în mişcare, femeia a fost dusă la maternitate. Părea ca totul să fie bine, în final. Vederea vasului de croazieră îi dădu un frison lui Toma Penescu. Intră în discuţie cu marinarul care conducea şalupa. Veneau din Anglia, trecuseră prin Australia, acum se îndreptau spre India. Pe vas erau oameni extrem de bogaţi cărora lumea li se părea extrem de îngustă. De asta plusau bani contra ceea ce considerau ei că înseamnă fericire. Muzica nu se oprea niciodată pe vapor. Dansatoarele tinere făceau suportabil aerul de plictiseală al oamenilor consideraţi veşnic trişti. La plecare marinarul i-a întins un teanc de reviste colorate, ca unui sălbatic, dintre acelea care în Europa însufleţesc holurile hotelurilor, sălile de aşteptare. Toma ar fi vrut să refuze, dar marinarul nu mai aşteptă ezitarea sălbaticului de pe insulă. Tîrziu, după ce vasul plecase, Toma răsfoi fără tragere de inimă paginile scorţos-lucioase ale revistelor. Era acolo o lume plină de sclipici, de care îşi mai amintea vag. Oferte de călătorii, oferte de spectacole unice, bijuterii, toată artificiozitatea lumii era răscolită. Într-o revistă însă, Alchemical Symbols, care apărea la Nottingham, dar care avea o variantă şi în limba italiană, cu o redacţie la Livorno, la pagina de magazin cultural descoperi o informaţie destul de ciudată. Numele său era asociat unei iniţiative continentale de promovare a literaturii, a poeziei, acolo erau trecute mai multe nume de scriitori care ilustraseră tendinţele ultimelor decenii. Era un citat din Italo Calvino, care spunea: „Poezia este arta de a face să intre marea într-un pahar”. Apoi un citat din Leonard Cohen: „Poezia este doar dovada vieţii. Dacă viaţa arde bine, poezia este cenuşa”. Iar mai jos două versuri de-ale sale, în limba engleză, încheiau articolul. Sunau cam aşa: „Acolo unde viaţa se împotmoleşte, poezia se face punte”. Nu, nu-şi amintea versurile, erau şi banale, de altfel, singura sa uimire era în ceea ce priveşte potrivirea de nume. Aruncă revistele fără să-i spună nimic Helgăi, oricum nu vorbise cu ea niciodată despre vanitatea scriitorului eşuat pe o insulă. Seara arse şi mai multe pagini dintre cele cu care îşi împodobise timpul în tinereţe, pe insulă.

10.

Noaptea Toma Penescu nu dormi mai deloc. Helga i-a simţit sufletul tulburat, i-a luat capul în braţe şi a început să-i cînte cîntece stranii din lumea veche a insulei. Cîntecele însă nu-i linişteau sufletul, păreau să i-l trezească şi mai tare, i-l zgîlţîiau. Poate ai călcat în urmă de leopard, îi spuse Helga. În urmă de leopard îndrăgostit, mai bine zis. Şi se apucă să-i descînte cu vorbe neînţelese, consonantice, într-o limbă pe care Toma nu o mai auzise, care era probabil limba strămoşilor populaţiei de azi. Nu era nici limba tamil, cea care se vorbea alături de engleză peste tot, nici malaieziana care se vorbea mai mult în insule. Toma o lăsă pe Helga să-şi consume energiile primare, fără să-i amintească faptul că pe alte insule da, erau leoparzi, pe insula lor ultimul fusese vînat cu mult înainte de venirea sa. Poate că ai ascultat prea mult vîntul, ştii că umbra vîntului dacă ţi se lasă peste suflet acesta devine greu, greu. Da, poate că ascultase vîntul, dar de atîtea ori se îngînase cu el, de cînd era pe insulă şi nu păţise niciodată nimic.      Poate că ai ascultat vîntul care aduce sarea în ocean, îi spuse Helga. Cel care aduce sarea şi o însămînţează pe luciul apei, îi împinge rădăcinile pînă în adînc. Şi Toma îi spuse că apa oceanului, da, este cel mai fertil teren.Îi povesti Helgăi, aşa cum nu o făcuse niciodată în cei mai bine de patruzeci de ani de convieţuire, zi şi noapte timp de paisprezece. Îi descrise locul naşterii, îi descrise părinţii, oraşele, locurile copilăriei. Povestind părea să adune într-un ghem viaţa sa deşirată de pînă acum. Helga îl asculta tulburată. Sprintenă ca un gînd, Helga se scufunda în partea nevăzută a sufletului lui Toma. Cînd ajungea jos de tot pescuitorul de perle din ea atingea cu tălpile nisipul şi se ridica sprinten la suprafaţă. Îi plăcea să se scufunde în sufletul bărbatului ei, cu o voluptate adîncă îi răzui sufletul iar în urmă, pe pereţii acestuia rămase o crustă de tristeţe. Dar o tristeţe binefăcătoare, caldă ca regretul plin de speranţă al mamei care îşi conduce fiul la plecarea definitivă în lume. Mama îi spusese: -Primeşte, rogu-te, trupul acesta de carne şi fă-l oţel topit. Tata îi spusese: -Primeşte lumea, cu toate ale ei. Ale tale sînt pentru vecie. Dar ce este vecia?, îl întrebase Toma. Vecia este marginea gîndului tău. Sau marginea visului. Sau marginea faptei tale. Vecia este ceea ce ai de fapt şi nu ştii. Toma rîse de aceste răspunsuri ale tatălui său, i se păreau incompatibile cu viaţa care nu se sinchisea de veşnicie, această minciună care îl înfricoşează pe om, îl transformă în victimă sigură. Materia înghite sufletul, materia înghite visul, gîndul este floarea nevolnică a materiei. Aici tatăl său plînse puţin, aproape pe furiş, semn că pe undeva Toma avea dreptate, numai că dreptatea este limitată în timp, există ceva care excede dreptăţii.    Apoi Toma îi povesti cum ajunsese pe insulă, cum o cunoscuse pe Helga, tînără, îi povesti de floarea albastră de algă care se transformase în aer. Ca viaţa?, îl întrebă rîzînd Helga. Da, ca viaţa, îi răspunse Toma rîzînd şi el. Apoi vorbiră de scufundările ei în ocean, după perle. Cum era apa oceanului? Era aşa caldă, ca pîntecul mamei? A, nu, apa oceanului era ca aerul, că dacă scoicile cu perle ar fi fost în aer, sigur că ea, Helga, ar fi zburat pentru capturarea acestora. Şi că ar fi încercat să-l facă şi pe el să zboare, aşa cum nu reuşise să-l convingă să coboare în burta oceanului, după perle.  Toma îi spuse că niciodată nu se gîndise la acest lucru, dar ar fi fost interesant să se cuprindă unul pe altul cu aripile.Apoi li se născură copiii. Întîi Carolina, apoi Toma Humberto. Îţi aminteşti că jocul preferat al Carolinei era să cheme marea la ea? Să o strige…? Şi marea îi răspundea …! Cred că învăţase jocul acesta de la Oranka. Da, Toma îşi amintea. Mai mult, o dată cînd Carolina a chemat marea la ea, un val uriaş a sărit peste digul de piatră şi a dus-o în larg … A fost singura dată cînd mi-a fost frică de mare, spuse Helga. M-am luptat cu marea, am disputat-o amîndouă pe Carolina. Apoi se născură Toma Justin şi Helga Melchiora. Copiii se făceau miezul timpului, care vine, în general, ca o păstaie goală. Trebuie să îl umpli cu ceva, să plesnească de viaţă. Fără viaţă păstaia timpului se usucă şi se pierde în van. Toma îşi aminti cum descoperise Toma Justin nişte lucruri uimitoare tot umblînd prin lumile lui obscure. Că i le-o fi spus vreun preot, că i le-o fi şoptit la ureche vreun inspirat de prin munţii pe care îi străbătuse, că îi veniseră lui, aşa, din imemoria lumii, numai el ştia, dar cert e că era tare atractivă teoria lui. Spunea Toma Justin că trăim în nişte curbe ale timpului care sînt paralele, care nu se ating, practic, niciodată. Numai prin moarte omul trece dintr-o curbă în alta, dintr-o lume în alta. Unii urcă, alţii coboară, că acestea sînt sensurile. Poţi să cazi dintr-o viaţă în alta pînă la o mulţime de vieţi, scufundîndu-te într-un întuneric al timpului. Dar poţi să urci, în acelaşi timp. Unii cad cu o lume mai jos, după care, după o viaţă trăită acolo, revin, de asta senzaţia de revedere şi regăsire a unor peisaje, a unor oameni. Şi mai spunea Toma Justin că sînt lumi, mai sus sau mai jos, în care nu există întrupare, în altele, întruparea e grea, se face în chinuri. Cîndva oamenii au trecut uşor dintr-o parte în alta, sesizau mutarea, schimbarea, cu timpul şi-au pierdut capacitatea de a sesiza această transcendere. Pregătirea pentru trecerea în altă lume, una superioară, fireşte, este una îndelungă, cu sacrificii, dar este o miză superioară, totală. Anahoreţii creştini, mai spunea Toma Justin, schimnicii, erau între cei care intuiseră cel mai bine această schimbare a lumilor şi această perpetuare în veşnicie a vieţii. Primii care au căzut în bucla de timp a pămîntenilor din lumea lor au fost Adam şi Eva. Iisus a fost trimis, dintr-o lume superioară, din altă buclă, ca să vadă ce se întîmplă şi care a fost apoi recuperat de tatăl său. Cînd îşi susţinea Toma Justin teoriile în piaţa publică, lumea se aduna mai ceva ca la circ. Desculţ cu picioarele în sandalele sale din piele de porc, zdrenţăros, Toma Justin le vorbea oamenilor cu o patimă pe care tatăl său nu i-o văzuse niciodată. Nu mai recunoştea nimic din copilul care îi crescuse în casă, se schimbase sub presiunea lumii din el şi din afară. Şi cînd la um moment dat Toma Justin le ceru oamenilor să-l urmeze pînă la ocean, să le arate cum încremeneşte apa la un semn, Toma se amestecă în mulţimea care tălăzuia spre ţărm. Aici Toma Justin se închină spre nesfîrşitul orizontului după care păşi pe valul de cremene, urmat de toată mulţimea. Toma păşi şi el, la început cu teamă. Cînd ajunse în dreptul lui Toma Justin care sorbea orizontul cu pleoapele, Toma simţi nevoia să-i sărute mîna. Era în gestul lui dragoste şi fericire şi adulare. În acel moment valurile se sparseră şi acea mulţime simţi, din nou, mişcarea apei. Unii ţipau de surpriză, alţii erau dezamăgiţi. Cei care văzuseră momentul în care Toma ajunse în dreptul lui Toma Justin, strigau ca acesta să fie lapidat. Sau înecat. Era, probabil, un păcătos, un diversionist. Intervenţia energică a lui Toma Justin calmă, însă, agitaţia. Apoi Toma şi Helga spuseră într-un glas cîntecul lor pe care îl rosteau atunci cînd simţeau că insula se făcea cît o nucă pe care ar fi putut să o rostogolească spre orizont, pe cînd orizontul era gata să explodeze sub presiunea sîngelui lor:

Pasăre, pasăre! de ce cînţi de jale?

Pentru că am văzut pădurea înecîndu-se în rugină.

Rugină, rugină! de ce îneci pădurea?

Pentru că am şi eu fii, moartea vreau să le-o las întreagă.

Fiilor, fiilor! de ce vă-nsoţiţi cu moartea?

Pentru că e mai tînără ca viaţa, ea se-nnoieşte continuu.

Moarte, moarte! de ce nu-mbătrîneşti şi tu, de ce nu mori?

Pentru că inima mi-e neagră, pentru că nu mă iubeşte nimeni.

Inimă, inimă! de ce eşti neagră?