Vitalie Vlasov- Dumitru Irimia (Titi)

Am fost un pelerin de-a lungul şi de-a latul ţării, dar şi al tuturor ţinuturilor de aiurea, şi am făcut zeci de popasuri, în cătune năpădite de linişti sihastre, în oraşe invadate de vacarm şi de circulaţie infernală. Din toate aceste zăboviri am luat în desaga amintirilor imagini şi „imagini ” statornice, chipuri vii, atmosfera locului şi întâmplări care, după ani, rămân dragi sufletului. Un astfel de popas au fost Iaşii anilor 50 – 60, marcat încă, la vremea aceea, de umbrele războiului. Aşa, în toamna lui 1957, ne-am întâlnit „ generaţia de aur” (că tot e la modă sintagma) pentru noi înşine – din rândul căreia s-au ridicat multe cadre universitare, zic „ ne-am întâlnit” în imensul cămin Eminescu de pe Cuza Vodă. Eram patruzeci de studenţi de diferite „convingeri” ştiinţifice: filologie, istorie, biologie, geografie, pedagogie, chimie. După cursuri şi lecturi prin biblioteci, seara ne întâlneam la taifasuri. Acolo ne-am cunoscut, acolo s-au stabilit simpatii, s-au legat prietenii. Acolo l-am re-descoperit pe concitadinul meu Dumitru Irimia (Titi). Majoritatea studenţilor era săracă, cei mai mulţi purtau haine şi încălţăminte modeste. Principala trăsătură a generaţiei noastre era dorinţa de studiu. Distracţiile noastre? Spectacole de teatru, de operă, concerte, ceva meciuri de fotbal ale C.S.M. Iaşi, câte o reuniune „tovărăşească” şi campaniile agricole de toamnă pe tarlalele Popricanilor. Acolo şi atunci, am aflat că eu şi Titi suntem din Roman (părinţii mei stabilindu-se în acest oraş în anul 1954), deci eram romanieni sau romanioţi, nu romaşcani, cum s-a încetăţenit, incorect, acest termen (romaşcan presupune un cuvânt de bază „ romaşca”, nu Roman, ceea ce într-o anume limbă înseamnă muşeţel, care, la rândul său, provine din „muşat” = frumos).

În vacanţe l-am vizitat pe Titi la căsuţa cu livadă din str. Spiru Haret. Casă modestă asemenea celor care locuiau în ea.

Într-o zi , am văzut-o pe Geta, sora lui Titi, o copilă, căţărată în pom „să fure” cireşe, care s-a căsătorit cu Maftei, singurul, din câte ştiu, medaliat la Jocurile Olimpice de iarnă, la bob.

Mi-amintesc de cei cinci ani – aparţinând parcă unei ere neterestre – petrecuţi la căminul „30 Decembrie” de pe Copou. Drumurile de la cămin la Universitate, cu tramvaiul sau grăbind pe jos, apoi la cantină şi iar „torna, torna, fratre” la cămin. în sălile de curs, pe coridoarele Universităţii, la cămin, oriunde, Titi era acelaşi, fără măşti sau feţe. Ferm în respectarea principiilor sale de viaţă, a convingerilor etice şi ştiinţifice, nu era omul care să cedeze şi să accepte compromisuri. Avea răspunderea personală şi specială a pregătirii sale profesionale. Acest profil, l-a impus în cariera universitară. Odată, la un curs de literatură, lectorul vorbea despre mişcarea decembristă, numită aşa pentru că a avut loc în primul deceniu al sec. XIX. Deodată se ridică Dumitru Irimia şi tranşant zice :

„Mişcarea se numeşte decembristă pentru că a avut loc în decembrie „, ceea ce, după consultarea din pauză, recunoaşte în faţa tuturor lectorul. Datorită unor astfel de replici, Dumitru Irimia a iritat vanitatea unor colegi de la Catedra de Limba Română a Facultăţii de Filologie din Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”.

Student sărac, Titi nu avea bani pentru tren de la Iaşi la Roman. Deci scotea bilet până la Stolniceni, prima staţie după Paşcani spre Roman, iar la Paşcani se urca în accelerat. Conductorul îl compătimea că trebuie să meargă până la Roman, apoi să se întoarcă la Stolniceni.

Dumitru Irimia a fost om drept, demn, săritor când cineva era la ananghie, cu o pregătire profesională ireproşabilă, minte ageră.

Un francez spunea: „Minte supla, coloană dreaptă — iată omul”. Astfel de om a fost Titi. Printre altele, a lăsat „Gramatica limbii române”, numai că românii de azi vorbesc o altă „gramatică”, europenigmatică.

Reclame