Grigore Ilisei – Fiinţă întru fiinţare: Dumitru Irimia


Dumitru Irimia era, în pofida aparentei fragilităţi trupeşti, de lujer legănat de vânt, o făptură puternică, de o dârzenie ce este emblematică seminţiei româneşti a oamenilor care au dus pe umerii lor istoria ţării. Traiectoria sa intelectuală, ştiinţifică, didactică, mărturiseşte cât de bogate sunt filoanele de simţire şi gândire ale neamului nostru, câte seve viguroase se zbat în adâncurile matricei sale, care aşteaptă spargerea zidului sonic, ieşirea la lumină, arătarea vitalităţii şi ascultarea rostirii. Lingvistul de marcă de mai târziu, finul interpret de mai apoi al straturilor de expresivitate al cuvântului, pe care a ştiut a-1 sonda până-n miez, în cel mai dinăuntru sens al său, provenea dintr-o familie modestă de truditori, însă oameni cu glagorie şi bună înţelegere a rosturilor pe pământ. Se adunase în asemenea pământeni o veche şi preţioasă înţelepciune, decantată ca aurul în albia pâraielor aurifere din Apuseni. Aceasta îşi cerea dreptul la vorbire. Fost-a chemat să-i dea glas şi Dumitru ( Titi) , fiul Măriei ( n. Ciubotaru) şi al lui Nicolae Irimia, muncitor la Arsenalul Roman. In copilul acestor doi, care-şi câştigau pâinea vieţii cu munca braţelor, prindea încă din acea frăgezime a vârstei să se deschidă şi să amiroase floarea minunată a minţii. Aceste semne s-au ivit atât în strălucitele studii secundare de la Liceul Roman Vodă, cât şi în cele universitare de la Iaşi, unde personalitatea în devenire a tânărului Dumitru Irimia a fost repede remarcată şi preţuită. In 1962, la terminarea Universităţii, a fost oprit asistent, alături de alţi absolvenţi promiţători ca Ion Constantinescu, Nicolae Creţu, Mihai Drăgan, Adrian Voica, cei de la care se aştepta o revitalizare a Literelor ieşene.

Cariera sa didactică şi ştiinţifică a fost una suitoare, cu toate că, datorită potrivniciilor vremi, a primit rangul de profesor universitar abia în 1990. Atunci a fost ales şi decan al Facultăţii, mandat îndeplinit timp de doi ani. Drumul străbătut în domeniul didactic şi ştiinţific se caracterizează ca fiind unul al acumulărilor răbdătoare, eremitice, ce au avut drept urmare o valorificare înţeleaptă, roditoare, a achiziţiilor neobosite, continue, în sinteze originale. A regândit cutezător structura gramaticală a limbii române şi a abordat stilistica ca pe o exprimare a semanticii aplicate. Acestea l-au consacrat drept o valoare sigură şi i-au conferit „…un loc singular printre lingviştii români contemporani”, cum conclude, în „Dicţionarul Literaturii Române”, exigentul cercetător Roxana Sorescu. Acest statut atât de înalt este rezultatul firesc al capacităţii de lucru a lui Dumitru Irimia, una ieşită din comun, al tenacităţii în urmărirea până-n pânzele albe a ambiţioaselor lui ţinte, dublate de arta citirii esenţialului şi nerostitului şi de propensiunea spre domeniile judecării sincretice. Cercetătorul era preocupat de întrepătrunderile dintre domenii şi de consecinţele lor semantice şi dorea temeinic şi râvnitor să le rânduiască într-o viziune proprie, în stare a proiecta înţelesuri încă nepătrunse până la dânsul.

A izbutit în ceea ce a întreprins, pentru că l-a ales şi l-a avut model proteguitor pe cel dintâi jertfitor al culturii naţionale, pe Mihai Eminescu. L-a slujit pe acest creator paradigmatic ca un duhovnic care oficiază în altar, de obicei nu unul somptuos, ci mai degrabă umil, însă luminat precum cerul cel limpede şi dăruit printr-o credinţă nestrămutată. Dumitru Irimia l-a cinstit pe Eminescu, dăruindu-şi toată energia sa parcă nesecată de cercetător „născut, iar nu făcut”. A dus, cum au remarcat mai toţi hermeneuţii contribuţiilor sale, până la ultima nuanţă analiza textului eminescian. N-a rămas colţ nedefrişat şi cărare nebătută de acest „argonaut al stilisticii”, care a avut puterea să străbată în lung şi în lat întinsul şi nesfârşitul ţinui al scrierilor lui Eminescu. A vădit pacienţa necesară, priceperea şi harul ca să aşeze pe o tipsie, anafurei, fiecare cuvânt şi să-i releve expresivităţile şi ideaţiile din miezul cel miezos. Cartea sa de căpătâi, „Limbajul poetic eminescian” (1979), reprezintă palimpsestul grăitor al unui demers de o deosebită însemnătate.

Modelul eminescian 1-a construit lăuntric şi a fost combustia elanurilor de coborâtor înspre adâncuri şi scormonitor al tezaurelor de acolo.

În Eminescu, Dumitru Irimia a văzut expresia cea mai deplină a geniului naţional. A fost un admirator al Eminescului, un zeu clar al casei sale, dar departe de Dumitru Irimia spiritul encomiastic. Şi-a manifestat  preţuirea pentru creaţia eminesciană, cercetând neodihnit filoanele încă nedescoperite ale zăcământului Eminescu. A avut bucuria să fie promotorul unor judecăţi de valoare noi şi să înfăţişeze în toată splendoarea  lor unele dintre faţetele diamantine nevăzute ale ului poetic eminescian. A reuşit pentru că s-a dovedit un ardent pe câmpurile de apărarea ale valorilor autentice, unul însă înarmat  întotdeauna cu mijloacele trebuitoare şi cuprins mistuitor în flacăra cunoaşterii. Lucrarea sa pe acest tărâm nu s-a limitat doar la ea acribioasă a moştenirii poetului şi revelarea tâlcurilor cele ascunse, ci s-a regăsit şi în sădirea cultului eminescian în rândul tinerilor.

 A vroit neabătut să-i convingă pe studenţi că este nevoie să-1 citească pe  Eminescu ca să-1 înţeleagă şi abia apoi să-1 îndrăgească. I-a determinat  pe emuli să se pătrundă de tot nepătrunsul operei. Cultiva aceste valori în activitatea sa de la catedră şi fructifica astfel de strădanii permanente prin organizarea exemplară la Iaşi, decenii de-a rândul, a  Colocviilor ” Mihai Eminescu”, pe care izbutise să le transforme într-o prestigioasă instituţie naţională şi cadru ideal de afirmare a noilor generaţii eminescologi, asupra cărora şi-a pus decisiv amprenta de neşters.

Dumitru Irimia spunea într-o predoslovie a cărţii „Eminescu, Viaţa” de Zoe Dumitrescu Buşulenga, editată în 2009 în îngrijirea sa, la Editura „Ieromonahul Nicodim”, de la Mănăstirea Putna, că lucrarea: „Este istoria încărcată de sens a unei vieţi care nu putea fi trăită altfel” şi a unei individualităţi creatoare care, asumându-şi această trăire, s-a eliberat din marginile ei şi a deschis căi spre dezmărginirea fiinţei umane, prin dezvoltarea conştiinţei unei alte aşezări faţă cu Fiinţa lumii:

„Timpul care bate-n stele

 Bate pulsul şi în tine” – (Glossa, variante)

Dumitru Irimia şi-a orânduit existenţa şi a zidit-o pe asemenea crezuri. Şi-a trăit viaţa astfel, pentru că nu putea altfel. Fusese hărăzit de înaintaşii săi să fie vestitor în lume al înţelepciunii lor, ajunsă boţ de aur în timp, şi el îşi împlinea misiunea cu sacralitate şi totală dăruire a fiinţei întru fiinţare.

***

Dumitru Irimia

ACTIVITATEA DIDACTICĂ ŞI ŞTIINŢIFICĂ
Născut la 21 octombrie 1939, la Roman, jud. Neamţ –  se stinge din viata la 3 iulie 2009, Iaşi
 -1956: Absolvent al Liceului teoretic Roman Vodă, Roman;
-1956-1957: Bibliotecar al Bibliotecii Comunale Văleni- Neamţ
-1962: Absolvent al Facultăţii de Filologie a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, Secţia „Limba şi Literatura Română” cu lucrarea de diplomă „Concepţia lui Eminescu despre artă”;
-1976: Doctor în Filologie, cu teza „Limbajul poetic eminescian” (conducător doctorat: prof.dr.doc. Gavril Istrate).
 
DE PREGĂTIRE ÎN STRĂINĂTATE:
 
– septembrie 1974: Corso di alta cultura, organizat de Fundaţia „G. Cini” – Venezia
– iulie 1991, 1992 – cursuri speciale consacrate limbii literare italiene, organizate de Universitá per Stranieri – Perugia
– 1990-1992: Decan al Facultăţii de Litere a Universităţii „/*/. I. Cuza” din Iaşi;
– 1999-2001: Director adjunct al Institutului Român de Cultură şi Cercetări Umaniste de la Venezia;
– Vicepreşedinte al Societăţii de Ştiinţe Filologice din România;
– Membru în Consiliul de conducere al Societăţii „Limba noastră cea română”
din Republica. Moldova;
– Membru în colectivul de redacţie al publicaţiilor „Analele Universităţii «Al. I. Cuza» din Iaşi. Lingvistică, Revue roumaine de linguistique, Bucureşti şi „Limba română ” din Chişinău; Membru al Uniunii Scriitorilor din România
 
PUBLICAŢII ŞTIINŢIFICE
 
I.  Volume monografice
1.                  Structura gramaticală a limbii române. Verbul, Editura Junimea, Iaşi, 1976, 306 p.
2.                   Limbajul poetic eminescian, Editura Junimea, Iaşi, 1979, 460 p.
3.                   Structura gramaticală a limbii române. Sintaxa. Editura Junimea, Iaşi, 1983, 264p
4.                   Structura stilistică a limbii române contemporane, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, 264 p.
5.                   Structura gramaticală a limbii române. Numele şi pronumele. Adverbul.
Editura Junimea, Iaşi, 1987, 214 p.
6.                   Morfo-sintaxa verbului românesc, Ed. Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1997, 410 p.
7.                   Introducere în stilistică, Editura Polirom, Iaşi, 1999,279 p.
8.                   Gramatica limbii române, Polirom, Iaşi ,1997, 1999, 2000, 2004; 543 p.; ediţia a Il-a, Iaşi, Polirom, 2005, 543 pp.; ediţia a Hl-a, revizuită, Editura Polirom, Iaşi, 2008, 605 p.
II.  Volume coordonate
1.                Lingvistică, Poetică, Stilistică (lucrările Colocviului Naţional), Iaşi, Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi, 1986, 311 p.
2.                 Probleme actuale de lingvistică română (împreună cu Anatol Ciobanu), Chişinău, Universitatea de Stat din Moldova, Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi, 2000, 406 p.
3.                Atti del Convegno Internazionale „Mihai Eminescu”, Venezia, 2000, Editura Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, 2001, 245 p.
4.                 Dicţionarul limbajului poetic eminescian. Concordanţele poeziilor antume. Botoşani, Editura Axa, 2002, voi. I, 528 p.; voi. II, 520 p.
5.                Dicţionarul limbajului poetic eminescian. Semne şi sensuri poetice. I. Arte (75 pagini contribuţie personală, studii de autor), Editura Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi, 2005, 246 pp.
6.                Dicţionarul limbajului poetic eminescian. Concordanţele poeziilor postume, Iaşi, Editura Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, 2006, voi I.- 531 pp., voi II – 702 pp., voi. III – 658 pp., vol.IV – 482 pp.
7.                Dicţionarul limbajului poetic eminescian.Semne şi sensuri poetice, II.
Elemente primordiale ( 40 pagini contribuţie-studii de autor), Iaşi, Editura Universităţii „Al.I.Cuza” , 296 p., 2007
8. Caietele Eminescu (comunicările participanţilor la Colocviul Naţional Studenţesc „Mihai Eminescu „), 1980-1989, Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi
9). Collegium – Revistă de studii filologice, Iaşi, 1985-1990, Societatea de Ştiinţe Filologice, Iaşi
10.Studii eminesciene, (comunicările participanţilor la Colocviul Naţional Studenţesc „Mihai Eminescu”), nr. 1(11) – 2004, nr. 2 (12) – 2005, nr. 3 (13) – 2006, Editura Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi
11.Limba română azi (lucrările Conferinţei Naţionale de Filologie „Limba română azi”. Ediţia a X-a, Iaşi – Chişinău, 3-7 nov. 2006), 477 p. Editura Universităţii „Al. I Cuza” din Iaşi, 2007
III. Ediţii
1.M. Eminescu, Despre cultură şi artă (Note asupra ediţiei, comentarii, în loc de postfaţă), Ed. Junimea, Iaşi, 1970, 314 p.
2.M. Eminescu, Poezii (Argument, comentarii, note), Iaşi, Ed. Universităţii „Al. 1. Cuza”,1994,459 p.; ed. a Il-a, în 1997, 504 p.; ed. a IlI-a în 2000, 504 p. Mihai Eminescu,
3. Opera poetică (Cuvînt înainte, Note asupra ediţiei), Iaşi, Editura Polirom, 1999, 2000, 725 p.
4.Mihai Eminescu. Opera poetică (Cuvânt înainte, Note asupra ediţiei), ediţia a Il-a, revizuită, Iaşi, Editura Polirom, 2006, 756 pp. Cursuri universitare
IV. Cursuri universitare
1.     II verbo. Torino, 1973, 75 p.
2.     II nome. Torino, 1973, 50 p.
3.     Curs de lingvistică generală, Iaşi, 1978, 310 p.; 1986, 387 p.
4.     Structura stilistică a limbii române contemporane, Iaşi, 1984, 306 p.;1985
5.      Variante stilistice ale limbii literare, în voi. Prelegeri de limba română, Iaşi, 1982
6.     Stilistica limbii române. Voi. I: Pentru o teorie a stilurilor, 97 pp.; Vol.II: Stilul beletristic, popular şi cult, 143 pp., Iaşi, Editura Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, 2004.
Autor a peste 150 de articole publicate atât în volume cât şi în reviste de specialitate.
 
 
Reclame