Gh. A. M. Ciobanu: Portret, nicicum cu ramă

Gh. A. M. Ciobanu- Portrete printre rame. Editura Musatinia Roman 2012

 În dialog cu autorul

Am ajuns şi la finalul acestor „zâmbiţi, vă rog!”. Numai că eu nu am mai apucat să „zâmbesc”. Hai, fie. Dar, ce pot spune eu, despre mine? Eu, despre „eu”? Mă simt „scos din priză”. Să spun că am fost, cum am fost, cum trebuia să fi fost…E cazul să mă opresc. Dar ce mă fac cu simetria lui „111”? Să spună altcineva despre mine, ceva? Dar de unde să-l iau?

– AUTOR: Sunt aici, lângă tine. Hai să-ţi iau un interviu. Vrei?

– PERSONAJ: Doamne, cine te-a scos în faţa mea, aşa din senin, ca în „Omul  invizibil” al lui Wells?

– AUTOR: Lasă „Misterele Parisului”. Am venit să te „trag de limbă” şi gata…Pentru aşa ceva, trebuie să fim doi. Ascultă, acum suntem aşa: eu „autorul” acestui volum, iar tu „personajul” din „dialogul fără ramă” ce urmează. O dedublare, pentru moment, pentru acest incomod „111”.

– PERSONAJ: Vai, îţi mulţumesc din tot sufletul…Maestre, îţi aştept prima întrebare…

– AUTOR: Stai, să pun şi microfonul. Memoria…la vârsta mea…trec peste întrebarea banală, cu numele. Deşi, ştim că „Ciobanu” nu ţi-e numele, ci doar porecla familiei „cu care, prin  „starea civilă”, ai rămas. Să-ncepem cu verbul „a fi”. Cum te simţi,  ca un existent pe o planetă, care, nu de mult, și-a rotunjit zestrea umană la șapte miliarde?

 – PERSONAJ: Nu-mi cunosc numărul matricol în aceste miliarde, dar, pe Terra, datorită felului meu de a fi, ca și atașamentului față de infinitul cosmic, pe Terra mă simt un singuratic. Parcă aș fi venit aici, ca „Homo” lui Gopo. Între mine și „7”, e un vid existențial, fiecare ființă umană fiind un univers concentric. Apoi, mă gândesc la nesfârșitele de multe alte planete, din universuri, locuite și ele cu alte ființe superioare… Totuși, aici, la noi, am dus „casă bună”, direct sau indirect, cu colegii mei „sapiens”.

– AUTOR: (Pare că interviul e luat într-o navă astrală – gândește el). Deci am ipostaza stranie, de a vorbi cu un „Homo cosmicus?”

– PERSONAJ: Știind că am „Pașaport de Terra” pentru totdeauna, mă simt ca un bunic „la gura sobei”, care, din când în când, iese pe cerdac și se uită la Cerul cu stele. (Spunând aceasta, interlocutorul s-a gândit la prima amintire a vieții sale, când, la trei ani, a ieșit într-o seară, în ușă, și, privind în sus, a văzut o lună rotundă, peste care treceau, cu repeziciune, valuri de nori negrii, ceea ce l-a înspăimântat și a fugit în casă, băgându-și căpușorul între perne.)

– AUTOR. Rămânem pe Terra, cu un „Hommo” alături. Dar cu „Sapiens” cum stați? (Voia să-l întrebe și de vârstă, dar, din politețe, a evitat.)

– PERSONAJ:  Un „sapiens” ajuns la „senectuți”, cu cele optzeci și șase de primăveri, devenite, acum, sfârșituri de toamnă. Etajul rațiunii la mine, a cultivat, la maximum și maximal, imaginația, creativitatea și corelativul, bazate, desigur, pe memorie, asociaticul și gândirea, în general. Deși memoria s-a ținut strâns de mine, nu am aplaudat-o niciodată, găsind-o a fi ceva firesc și metabolic. Aripi creative, care să zboare cât mai sus și mai independent, fructificând revărsări bogate de imaginație și corelându-se orizontalic, cu toată cunoașterea umană.

Poate prea de sine stătător și față de religie, de politică, de societate sau de „gura lumii”, deși nu am supărat pe nimeni, cu nimic. Iar creativitatea nu se adâncea spre profunzimi, ci se desfăcea crescendo, în evantai, spre cât mai multe variațiuni, care cereau o și mai mare ordonare. De aici, la mine, fuga de documentare și de bibliografii. Și tot de aici, poate și cauzal, multitudinea de obiecte predate la catedră – 63 – a limbilor străine însușite – 8 – a  diversității tematice ce au avut-o cele peste trei mii de expuneri, ca și a imperiilor artistice în care am creat – literatură, plastică, muzică, eseu. (Nu i-a mai zis că pe toate acestea și le-a însușit pe fugă, iar când expunea, sau scria, apela la spontaneitate și improvizație, fiind nevoit să le facă fără oprire, desfășurând, în cei 50 de ani de învățământ și zeci de activități obștești. Un non-stop ramificat și din cauza timpului istoric și a vieții proprii ce a dus-o – părinți nevoiași, de mic muncea pentru un ban, războiul, seceta, foametea, anii grei de refacere a țării, reflexul necesar de a accepta orice solicitare. S-a școlit pe furiș – preparații, deși elev – și din multele facultăți unde a fost admis, a dus la capăt una, care era fără frecvență: Dreptul, profesat numai didactic.)

– AUTOR Când se vorbește despre Ciobanu, se spune că are o cultură deosebită, extinsă pe multe domenii, deci și o lectură impresionantă. Să vă felicit?

– PERSONAJ:  Îmi pare rău că nu pot să vă primesc felicitarea. Eu îmi cunosc cel mai bine, trecerea prin viață. N-am avut timp să citesc, cum se spune, biblioteci întregi. O viață fără pauze între multiplele „du-te și fă cutare”, nu puteam să citesc, decât, tot pe fugă, titlurile din reviste. Noroc că posedam germenele unei creativități spontane și inedite, cu care rezolvam solicitarea. După intrarea în producție curentă, citeam două-trei pagini din ea, după care, o închideam și o „scriam” eu imaginar, pe mai departe. Mi s-a format un reflex, dar și un suport pentru dezvoltarea, în „evantai” cum am mai spus, a creativităţii. Se ştia că am o bibliotecă voluminoasă, pe care am constituit-o doar, și mai puțin am consultat-o. De aici și ușurința cu care am donat-o. Mi-ar fi plăcut să pot fi un bibliofil și să fac trimiteri la alți autori, în scrierile mele. Am fost, de multe ori, interogat, că de ce nu am bibliografie deloc, la ceea ce scriu. Sunt mereu felicitat pentru „uriașa” lectură, dar eu tac. „Gura lumii-i slobodă.”

– AUTOR (Oare așa să fie?) Despre componenta rațională, mi-ați spus ceva. Dar cu afectivul, cum stați?

– PERSONAJ:  Pe fugă și aici. De unde timp pentru „scenele balconului?”. Mi-am  „creat” și aici, atribute și imaginări, care se destrămau cu ușurință. De aici și constelația de întruchipări ireale – artista de cinema Dilian în anii adolescenței, fata, fără „a fi” din așezarea de lângă halta Pietrișul, necunoscuta morganatică de sub o cruce aflată pe traseul căii ferate, aproape de Muncel, metamorfozarea, după idealul meu, a elevelor mele din bănci, ca un miraj interior și de câteva clipe, imaginări chiar cosmice și alte astfel de „altfel”.

(Câteva momente de tăcere)

– AUTOR Da… Să ne oprim, puțin, la volitivul tău. De piatră sau de fier?

– PERSONAJ:  Mai mult din frunze, duse de vânt. „Să trăiţi, am înţeles”. Un  „imperativ categoric”, care mergea în urma mea. Şi felul meu de-a fi, dar și „O, tempora”… Poate și nevoile economice ale părinților.

– AUTOR Și dialogul nostru de acum, are în el, ceva din „Vă ordon, treceți…?”

– PERSONAJ:  Lasă-mă să fiu „pacifist”, până la capăt.

– AUTOR Promit. Ce mult aș vrea să vă cunosc idealul, nerealizat, probabil.

– PERSONAJ:  Când zbori mereu prin constelații variate, e greu să te oprești și să rămâi doar pe o insulă singuratică. Nu mă gândesc dacă viața-mi a putut să-și facă un ideal îndepărtat. Doar planuri pentru mâine. Așa a fost cu generația noastră. Dar astăzi, e altfel. Îmi amintesc de un film, despre un grup de fete care, în timpul războiului, mergeau în spatele frontului și strângeau mine din care multe le explodau în mână. Iar când a căzut Berlinul și li s-a spus că de acum e pace, ele au rămas pe gânduri. Și cu noi, ce vor face?

(Din nou, tăcere)

– AUTOR Generații și generații…Trecutul și prezentul… Dar viitorul, cum îl vezi?

– PERSONAJ:  Se pare că problema lui „mâine”, a devenit o „ecuație” cu multe, prea multe necunoscute. Metoda de rezolvare a ei, e ținută ascunsă, tot mai ascunsă. Cuvântul „viitor” rămâne doar pentru poeți.

– AUTOR Din când în când, în ceea ce ați scris, mai ales „fugiți” spre astre. Ce fel de dialog aveți cu ele?

(La început, nu voia să pună această întrebare, dar, zicând primele cuvinte, nu s-a mai oprit.)

– PERSONAJ:  Mai mult e monolog. Mă duc la ele, doar cu gândul, imaginându-mi, mereu altfel, cum ar fi acolo și creionând eventuale prefigurări despre ele și certe creații de artă. Acolo, Necunoscutul fiind total, evantaiul de creativitate e maxim. Eu consider acest gen, ca pe o nouă Artă, numind-o „Panagnostica”. Și toate au și trebuie să aibă, „miros de Terra”.

– AUTOR: Te invit să-ți privești viața ta, retro și global. Ce zici de ea?

(Puțin un gest, ce trădează o reacție înăbușită)

– PERSONAJ:  Nu prea obișnuiesc să privesc așa.  „O viață de om, așa cum a fost”… Nu am avut, drept ca destin în viaţă, să zămislesc doar un Transfăgărăşan  şi-atât, cotit mereu, înalt şi finisat, ci timpul meu mi-a pus în faţă, multiple şi diverse „fă, te rog”, pe care, după felul meu de-a fi, le-am dus pe rând, cu bine, până la sfârşit, aflând, astfel, dar mai târziu, că eu mă încadrasem, făr-a şti, pe linia lui Kotarbinski, cel cu „teoria” lucrului făcut cu bine; duium după duium şi multe şi complexe, pe care, una după una, le-am făptuit OK, până la capăt, punându-le, la urmă şi un punct.

 – AUTOR Dar dacă o privești spre viitor?

– PERSONAJ:  Despre această dimensiune, am vorbit mai sus. La vârsta mea, gândesc la un „de azi pe mâine”, sau, mai mult, la un „de azi pe azi” și, de ce nu, la un „de azi pe-acuși”. Moartea, până acum, a trecut pe lângă mine, de peste douăzeci de ori. Mai pot, sau mai puteam gândi, pe-atunci, la viitor? Doream mereu, un altceva, care să-mi înlocuiască viitorul.

– AUTOR Un altceva, ca-n  Miorița, un altceva, ce-l ai prin jertfă, doar, ca-n Meșterul Manole, un altceva și nu mereu același, ca-n „Soarele și Luna”. Știu că ele formează o Triadă, la care faci mereu trimiteri, ca să convingi pe toți că viața ne e „un fir finit, din infinitul firii”. Să spunem și noi, dialogului nostru „Finis”. Iar ultima mea întrebare, „coronat opus”. Dacă am inversa locurile în acest interviu, ce m-ai întreba în final?

(Personajul se ridică și merge la fereastră, privind, vag, spre grădină.)

– PERSONAJ:  Te-aș întreba, de ce, în astă seară, m-ai scormonit atât de mult? Și poate ai de gând să faci la fel și cu ceilalți șapte miliarde de oameni de pe Terra. De ce? Vrei să ajungi la un numitor comun? La o esență a esențelor umane? Dar uiți că ne schimbăm, sau că suntem schimbați din clipă-n clipă? Sau uiți că Universul nostru e într-o expansiune accelerată? Și dacă Universul e, dar psihicul din noi? Pe zi ce trece, devenim mai vagi, mai greu de cunoscut, chiar de către noi înșine. Dacă Universul își are „găurile negre” ale sale, noi ne avem „hăurile neștiute” ale noastre. Apoi să ne gândim la Antilume, Antigalaxii, Antioameni și Antiportrete. Sau, de ce nu, și Antiinterviuri.

(Personajul se întoarce spre cameră, dar la masa de dialog, nu mai vede pe nimeni. Rămâne uimit. Pe cel dispărut, nu-l mai poate „crea”, nici „imagina”.)

 „Autorule, unde ești? Cum de ai dispărut? Cine te-a volatilizat, puținul cunoscut asupra mea, sau marele Necunoscut al Lumii?

 Gheorghe A.M.CIOBANU = pluralic, corelații orizontalice, viziune expansiv-ascendentă, imaginativ, creativitate, vrea să nu supere pe nimeni, e mai mult cosmic, e dai și nu davai, recunoaște, ca trăsătură centrală, diversitatea lumii.

 

 

Reclame