Dan Hăulică- Dumitru Irimia sau Morala si adevărul limbii

Plecat dintre noi la 3 iunie 2009, Dumitru Irimia ar fi împlinit la 21 octombrie 70 de ani.

ERA în el o exactitate esenţială, intransigentă, care dă fiecărui cuvînt un preţ aparte. Au invocat-o cei care, la căpătîiul său, mai deunăzi, şi-au luat rămas bun de la unul din întemeietorii studiilor de anvergură asupra limbajului eminescian, asupra moştenirii eminesciene. Li se devotase cu o rigoare nedomolită, punînd laolaltă informaţii filologice foarte acut specializate şi în acelaşi timp o dorinţă, deloc comună, de a depăşi tot ceea ce este finitudine stearpă, tot ce poate să aplatizeze cercetarea. Diogene Laerţiu, pomenit şi în Adela lui Ibrăileanu, tezaur de vivace anecdote, pretindea, despre Epicur, că s-a făcut filosof pentru că era nemulţumit de ceea ce i se părea insuficient în explicaţiile grămăticilor. Voia să ştie mai mult despre haosul la Hesiod, de pildă, şi filologii nu-i dădeau explicaţii satisfăcătoare. Filologia nu poate explica totul, dar trebuie să cate spre înălţimi, „care să dezmărginească”. Expresia, din vocabularul profesorului Irimia, traduce un demers

responsabil, la acela care, cu o dragoste şi totodată cu o aplicaţie plină de fervoare, s-a ocupat, ani de-a rîndul, de imensele resurse proprii cugetului eminescian. Ecuaţie majoră, încordînd subjacent înaintarea, metodologia practicată de savantul ieşean o proclama explicit, de pildă în preliminariile la reeditarea biografiei eminesciene a doamnei Zoe Dumitrescu-Buşulenga. O variantă din elaborările Glossei, citată acolo – „Timpul care bate-n stele, / Bate pulsul şi în tine” – ne raportează fabulos faţă de fiinţa lumii. Astfel, problema identităţii pe care o pune studiul limbajului, la profesorul Irimia, depăşeşte cu mult ordinea ontogenetică şi ne aruncă în nişte radicale „straturi de adîncime”: adîncimea limbii, dar adîncime, totodată, a situării noastre ontologice.

S-a arătat ochilor noştri, în ultimele săptămîni la Paris, cu ocazia unei expoziţii semnificative, o desfăşurare de opere ale vizionarului William Blake, romanticul britanic, exaltînd, pe bază de amintiri michelangioleşti, între teribil şi sublim, ipostaza creatorului. Imagine emblematică, Uriaşul zilelor, ca dintr-un hublou dintr-o stranie navă universală, înconjurată de nori în mişcare, bătută de vînturi cosmice, se apleacă să măsoare lumea, cu un uriaş compas. Tradiţia aceasta, a demiurgului simţind nevoia să se aplece exact şi eficient asupra lucrurilor, asupra universului care se aşterne sub privirea sa, apare şi în alte efigii, Newton însuşi e redevabil, la William Blake, unei atare posturi. Figurat ca o întruchipare neoclasică, el se apleacă mult înainte, mereu cu compasul în mînă, asupra unei lungi derulări manuscrise, care adună în sine, metonimic, curgerea fără de sfîrşit a lumii. Mi se pare că ideea acestui „strat de adîncime”, care ne obligă şi ne fascinează, în preocupările şi în legatul profesorului Irimia, ţine de o asemenea largă viziune. El a format elevi, le-a insuflat o iscoditoare ambiţie, încît întoarcerea spre paradigmele creativităţii româneşti, după exemplul său, va continua, desigur, să dea roade. Importante îmi apar această atitudine curajoasă, această întoarcere către tot ceea ce poate însemna reviviscenţă tonică în marele patrimoniu. Era o inscripţie în antichitate, pe tabletele de aur orphice de la Thourioi, de pe meleagurile din Magna Graecia, care, în numele celor păşind dincolo, mînaţi de o sete mistuitoare, cerea patetic apa cea răcoroasă din Lacul Memoriei. Aşa trebuie să înţelegem memoria, ca o izvorîre necontenită de puteri, pentru ceea ce avem a întreprinde, nu doar fiecare dintre noi ca ins, izolat, ci toţi laolaltă, ca o comunitate care să-şi merite numele. Acesta este, cred, un îndemn de căpetenie pe care ni l-a lăsat Dumitru Irimia: îndemnul fertil al acţiunii sale – pentru că a fost un om al faptei perseverente, nu numai al demersului speculativ.

Funcţiona în proiectele sale ceva care nu-i reductibil la neputinţa locvace răspîndită şi la noi, impulsionată de exemple internaţionale – Uniunea Europeană şi altele -, cînd a făuri proiecte devine lesne un substitut uzurpator al faptei însăşi. Din contra, profesorul Irimia asocia, de nedespărţit, îndrăzneala proiectului şi plenitudinea faptei. Sîntem aici, sînt şi alţi cîţiva care au beneficiat de acest generos echilibru, în iniţiativa pe care, la Mănăstirea Putna, ne-am îngăduit să o luăm, cinstind amintirea maicii Benedicta, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, şi contribuind şi noi, cu toată modestia, la o pioasă atitudine de reverenţă faţă de geniul care ne rezumă cel mai bine fiinţa, faţă de Eminescu.

Îi aparţinea profesorului Irimia o capacitate de precizie, dibace în a integra pînă şi autoironia. Discreţia lui -nu-i plăcea nicicum să se afle despre suferinţele sale -, discreţia aceasta îţi aduce în minte vorba unui poet contemporan, Nichita Stănescu, – „poetul ca şi soldatul nu are viaţă personală”; dar asta nu din uscăciune, ci, dimpotrivă, pentru că a contopit-o aşa de trainic cu opera sa, cu această devoţiune faţă de corpul culturii naţionale şi de identitatea naţională, încît, exhibînd-o, i s-ar fi părut o paradă inutilă, o retorică prezumpţioasă, care n-avea ce căuta în raporturile sale cu lumea. Nu şi-a amenajat despărţirea de noi cu gesturi spectaculare ca atîţia alţii, din cei mari ai Antichităţii pînă astăzi, aş spune chiar că a izbutit să proteguie, în transparenţa reflexiunii sale, un fel de zare a unei singurătăţi care să potenţeze nobil tot ceea ce el avea încă de oferit şi tot ceea ce datora oamenilor. Va trebui să învăţăm a face cunoscute asemenea virtuţi.

Nu se înşela deloc doamna sa, Cristina, atunci cînd îmi semnala, pentru valoarea lor premonitorie, pasaje dintr-un text apărut în 1995, în Dacia literară, avînd ca obiect „sfîşierea unei fiinţe umane”, acut sensibilă, aceea a lui M. Blecher, asaltată de un morb neiertător. „Tăcerea asupra bolii era, fără îndoială, un scut împotriva bolii”, gîndea profesorul. „Cuvîntul vorbit ar fi fost interjecţional-mimetic”, faţă de starea în care se zbate făptura suferindă. In schimb, admitea exegetul, la ceea ce îndură astfel fiinţa supliciată, „cuvîntul scris” avea şanse mai adînci de acces şi de captură mai pătrunzătoare. „Cuvîntul scris” i se părea profesorului „cuvîntul care creează, care apără creînd sensuri sau numai căutînd sensuri”; integrînd, prin transcendere, sfîşierile umanului în general. De la romanul lui M. Blecher, Intîmplări în irealitatea imediată, comentariul săvîrşea ca un pas înspre mîntuinţă, invocînd tocmai un dictum eminescian: „Durerea cea mai crudă, cea mai mare/ Aflînd o formă, află uşurare”. Referinţa la funcţia cathartică a actului poetic, impersonal fixată în atare versuri, deschidea acolada unei sesizări perpetuu vitale; oricît de dureroase, încercările aprige găsindu-se consolator prinse în rigoarea expresiei.

O fotografie făcută în ambianţă venetă, la Burano, îl surprindea pe profesorul Irimia cu ochii spre înalt, parcă adulmecînd un apel enigmatic. Deasupra creştetului său e suspendată, şi ne pironeşte, cu mesajul ei curios, o inscripţie bună pentru răscruci metafizice: Calle della Providenza. Retorica se împerechează ades, în Italia, cu nuditatea dezarmantă a datelor curente. Edilii Peninsulei nu ostenesc în a nemuri, prin inscripţii focoase pe lespezi de marmură, locul unde a poposit fie şi o noapte un poet respectabil. Profesorul, care iubea Italia şi-i meditase comprehensiv elanurile de cunoaştere şi împlinire, ar merita să aibă parte, şi el, de asemenea demne menţiuni. Sînt convins că una din celebrările care se cuvin destul de curînd efectuate va fi la Veneţia, unde el şi-a dat fericit măsura, pe plan ştiinţific şi pedagogic.

Unui dascăl nealterat de permisivităţi, la care orice intervenţie fără noimă se dovedea contraproductivă, vreun dezamăgit al acestor cauze pierdute se va fi răzbunat spunîndu-i cu obidă „cuiul”. Anecdoticul, parazitar şi cînd se crede astuţios, agăţat de o verticală oricît de francă, eu nu mă împiedic să-l conduc înspre alte măsuri, legitim echitabile. Nu uit, din însemnările tîrzii ale lui Ehrenburg, această analogie, referitoare la un talent onest ca N. Tihonov. În ierarhia lui morală – scria memorialistul -, peste dezastre şi căderi nemiloase, un poem de tinereţe închipuia nişte oameni atît de tari, încît din ei se puteau face cuie: devenind -explică Ehrenburg – suprem rezistenţi la uzura timpului, de un incorigibil şi trist optimism…

Magistrului neînduplecat, căruia îi evocăm aici prezenţa, nu-i erau totuşi străine mişcări altcum disponibile, contrariind aşteptările rigide. Într-o altă mărturie fotografică, animaţia destinsă a unui amfiteatru, cînd se încheie o dezbatere, îl are în mijloc, în picioare, s-ar spune în postură de seminarizat – căci acceptase convenţia unui joc invers, unde cei care interogau erau studenţii: la Iaşi, în 2003, asemenea răsturnare voioasă, el o întîmpina amuzat, aproape cu un zîmbet de tandră vinovăţie.

Dacă nevoile comunicării pot impune o anume ageră tranzitivitate discursului, Dumitru Irimia nu-i jertfea totuşi lăuntrul auster, oricît de abrupt, al mesajului. Ţintind, înainte de toate, conspectul integru al ideii, îl făcea emergent pînă şi în discuţii ce păreau mai capricios spontane, dar aveau atingere cu termeni fundamentali şi zone nevralgice ale expresiei. Îl regăsesc astfel activ, în ediţia Caietelor de la Putna, dedicată întîlnirii noastre din 2008, purtînd asupra tensiunii dintre etic şi estetic: niciodată désemparé, mereu treaz la tot ce putea salubriza conceptele aduse în discuţie. Îl ajuta misiunea pe care şi-o fixase, tenace logodit cu tainele laboratorului eminescian; în numele ei, refuza drastic, drept o înjosire, supoziţia că limbajul ar fi amoral.

Nu era loc, în această stilistică, pentru ambiguităţi care să balanseze temător gîndirea, după un carusel al conotaţiilor fără vlagă.

Îmi amintesc, eram în prelungirea unor comunicări interesante, încrucişam opinii, în orizontul deschis de expresivitatea eminesciană, – părintele profesor Gh. Popa, prorectorul Universităţii ieşene, Bruno Mazzoni, responsabil al Departamentului de Limbi romanice de la Pisa, Decan acum la acest străvechi aşezămînt academic, Teodora Stanciu, de asemeni, care a conceput îndrăzneţ o emisiune radiofonică de continuitate, urmărind coerent raporturile între etic şi estetic. Comentariile ne erau mai degrabă convergente, vizau o axiologie care să reunească superior Binele şi Frumosul. În căutarea unui pivot vrednic de atare năzuinţe, Dumitru Irimia nu se rezema pe vreun arbitraj cu efecte compozite; la el, din contra, rîvna investigatoare implica, frontal şi neted, o fidelitate opţională, un exerciţiu de voliţiune, menit să-l conducă din nou, spre a coincide reiterat cu bogăţiile miezului de înţelesuri care se cheamă Eminescu. Culese din acest plonjon incomparabil, evidenţele, limpede interogate, se constituiau în nişte versante cu statut ontologic distinct. Ceea ce ar fi putut trece drept hazard în metamorfozele creaţiei se dovedea alegere cu o intenţionalitate precisă, participînd funcţional, la o construcţie fără scădere. Hieratismul repetitiv din
Luceafărul înălţa etaje de metafizică trăită exemplar, termenii cheie erau semnale marcînd ineluctabil condiţia, cînd fatal umană, cînd ilimitat cosmică, a personajelor. Instrumentul semantic care să definească lumea transcendentului este cuvîntul, transpoziţie gravă a Logos-ului, sublim identificat cu Domnul în Evanghelia lui Ioan. De aceea dialogul Hyperion-Demiurg îl are în centml său („Tu eşti cuvîntul meu dintu”), ca o exigenţă imperioasă, ca o garanţie că se împărtăşesc din absolut, în schimb, dialogul fata de împărat – Luceafăr nu are acces la cuvînt, rămîne la nivelul „uman” şi „prea uman” al contingentului, şi ceea ce mînuieşte el este vorba: „Nu caut vorbe pe ales”. Cum sublinia Dumitru Irimia – nu există în niciuna din variante, şi sînt 20 de variante, o încercare a termenului cuvînt în limbajul fetei de împărat. Confruntarea cu alte limbi romanice, unde etimonul latin care a dat la noi cuvînt a căpătat direct o pondere de reculegere religioasă, devenind convento, spaţiu al recluziunii monastice, confirmă o atare aderenţă fermă la o morală inerentă, pe care profesorului îi plăcea s-o releve în sistemul limbii. Simplificînd, pentru o înţelegere imediată, vom spune, deci, despre cuvînt, – rezuma el – că este „unitatea care înseamnă asta şi asta, plus sacru”; „despre vorbă nu putem spune plus sacrii’, căci ne-ar dezminţi practica însăşi a graiului.

Iar cînd discuţia noastră a luat în considerare raportul dintre parabolă şi palavră, cu inevitabila desacralizare pe care a putut-o opera această filiaţie – şi acest traiect descendent al ficţiunii, profesoral explica simetric: „una e să ai un imaginar cu plus şi alta este să ai un imaginar cu minus”.

Azi, cînd trăim o criză ameninţătoare, de dimensiuni planetare, un sociolog notoriu ca Edgar Morin nu încetează să ne spună că este de datoria noastră de a „locuipoetic pămîntul”, de a nu ne pierde în himere ineficiente, propunîndu-ne, dimpotrivă, să scoatem la iveală grăuntele de lumină al unei mari bogăţii antropologice. în sensul acesta, profesorul de la Iaşi, cu sobrietatea sa inalterabilă, părea totuşi gata, în orice clipă, să ne transmită o atare secretă radioactivitate – care să ne încarce sufletele pe o dimensiune etică, nu numai culturală. Ne rămîn de povestit lucruri de seamă, ce ne stau aproape, tot ceea ce, bunăoară, acest savant inflexibil a făcut în lunile din urmă, cînd se găsea lovit de boală, pentru a continua ceea ce realizăm noi la Putna, nişte colocvii anuale, de o loială decenţă, şi, cu precădere, o muncă de editor pe care el a început-o şi a ilustrat-o sagace, în jurul lui Eminescu – mobilizînd o aleasă aptitudine a nuanţei şi a distincţiilor subtile.

În reuşitele sale sînt lucruri care se vor degaja treptat, o perenitate dinamică, de neconfundat. Un ilustru orientalist, Louis Massignon, spunea că, evocîndu-le, trebuie să apucăm lucrarile „pe axa naşterii lof\ Gîndin-du-ne cu gratitudine la profesorul Dumitru Irimia, să-i slujim amintirea în perspectiva unei asemenea germinaţii intelectuale, salubru refuzîndu-se poncifelor, destoinic dispreţuind complezenţele!

Reclame