Liviu Antonesei- „Eu cred că întreaga literatură este realistă, ba chiar mai mult, că este integral autobiografică”

Liviu Antonesei (n. 25 aprilie 1953,Vlădeni – Iaşi), licenţiat în Psihologie – Sociologie şi doctor în Ştiinţele Educaţiei al Universităţii din Iaşi, este scriitor şi profesor de Ştiinţele Educaţiei la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi. De asemenea, este preşedinte al Fundaţiei Culturale Naţionale „Timpul”, editoarea revistei cu acelaşi nume, titular de rubrici la „Adevărul”, iasiuniversitar.ro şi „proprietar” al blogului antonesei.timpul.ro. Peste 6.000 de articole în presa curentă şi culturală. A practicat de asemenea jurnalism de radio şi televiziune. A publicat 11 cărţi de literatură (poezie, proză, eseu) şi cinci volume de specialitate (ştiinţele educaţiei, ştiinţe politice, istoria, sociologia, şi filosofia culturii). De asemenea, autor al 80 de studii. Volume: Semnele timpului (eseu, 1988, ediţia a doua 2007), Pharmakon (debut în poezie, 1989), Despre dragoste. Anatomia unui sentiment (eseu, 2000, ediţia a doua 2010), O introducere în pedagogie. Dimensiunile axiologice şi transdisciplinare ale educaţiei (2003), Check Point Charlie (povestiri, 2003), Polis şi paideia. Şapte studii despre educaţie, cultură şi politici educative (2005), Hesperia. Şapte vorbiri despre spiritul european şi maladiile sale (2006), La Morrison Hotel (povestiri, 2008), Victimele inocente şi colaterale ale unui război cu Rusia (povestiri, 2012) şi Poveşti filosofice cretane şi alte poeme din insule (poezii, 2012).

 – Citesc cu mare plăcere cea mai recentă carte semnată Liviu Antonesei – „Victimele inocente şi colaterale ale unui sângeros război cu Rusia. Unsprezece povestiri”. Unde ar trebui să le încadrez în bogata creaţie a lui Liviu Antonesei?

 – Mai întâi, mă bucur că vă place. Am recitit-o şi eu „pe hârtie”, acum câteva zile, şi constat că îmi place încă şi mie! Nu, nu mă joc, dar nu ştiu din ce pricină nu-mi dau seama de calităţile unui text decât „prea târziu”!, atunci când e tipărit şi nu mai ai cum îndrepta decât, eventual, la o reeditare – indiferent dacă este vorba despre un articol, o poezie sau o carte întreagă. Revenind la întrebare, îmi este destul de greu să situez cartea altfel decât cumva cronologic, plecând de la faptul că am „debutat” ca scriitor, în şcoala primară, scriind „romane” cu partizani – inspirat de filmele sovietice – , dar şi cu indieni şi cowboys, pentru că, pe fondul micii liberalizări, începuseră să ruleze şi western-uri. Cred că am mai spus că, beneficiind de una din primele truse de cariocas de pe strada noastră, le şi ilustram cu nişte desene de un kitsch nebun. Regret şi acum că, la cutremurul din 1977, aceste „romane” s-au pierdut, laolaltă cu alte manuscrise din copilărie şi adolescenţă. Prin clasa a şasea sau chiar a cincea, am descoperit sportul şi am părăsit literatura, peste care am dat din nou abia spre sfârşitul liceului, când m-am îndrăgostit serios prima oară. Dar literatura a însemnat atunci poezie şi eseu cu pretenţii liric-filosofice. Aveam să încep să rescriu proză, dar povestiri abia în 1978. O parte au intrat în volumul meu de debut din 1988, fiind o secţiune separată într-un ansamblu de eseuri. Altele au fost recuperate abia în 2003, în „Check Point Charlie”, care cuprinde şi povestiri noi. În sfârşit, înainte de cartea despre care vorbim, am publicat, în 2007, „La Morrison Hotel. Povestiri de până azi”, unde am colecţionat toate povestirile publicate anterior şi câteva inedite. Acum, am ajuns în punctul de plecare. Eliberându-mă de aceste povestiri, îmi fac curaj să încep unul din cele cinci-şase romane care îmi stau în cap, unele de vreo trei decenii.

 – Între poezie, proză, jurnal, publicistică şi studii de sociologie, ce îi este mai apropiat de suflet lui Liviu Antonesei? Dacă cumva toate la un loc, ce anume îi e mai apropiat în acest moment?

 – Cred că la mine funcţionează un fel de sindrom „prâslea”! Acum, mă simt cel mai aproape de această carte de povestiri şi de volumul de poezii, apărut cu o săptămână mai devreme, „Poveşti filosofice cretane şi alte poeme din insule”. Nu înseamnă că pe celelalte nu le mai iubesc, dar nou-născuţii se bucură întotdeauna de o atenţie specială.

 – Care e raportul dintre ficţiune şi autobiografie în aceste unsprezece povestiri?

 – La întrebarea aceasta îţi voi răspunde plecând de la un fel de „concepţie” a mea despre realitate, literatură, ficţiune etc. În esenţă eu cred că întreaga literatură este realistă, ba chiar mai mult, că este integral autobiografică. Desigur, asta se petrece dacă lucrăm cu nişte concepte mai extinse decât se obişnuieşte curent. Prin urmare, dacă în realitate nu introducem numai fapte şi evenimente, ci şi trăirile noastre legate de ele – jocul inteligenţei, cel al memoriei, produsele imaginaţiei noastre, fantasmele, reveriile etc. Dimensiunile fizice, simbolice şi informatice ale lumii nu sunt nişte niveluri, ci chiar nişte dimensiuni egale chiar şi ontologic. Dacă privim astfel lucrurile, dacă realitatea e multidimensională şi dacă eul meu reuneşte tot ceea ce mi s-a întâmplat sau îmi amintesc, eventual eronat!, că mi s-a întâmplat, la care adaug şi tot aparatul fantasmatic legat de ce mi s-a întâmplat şi ce-mi închipui că mi s-a întâmplat sau o să mi se întâmple, e limpede că sunt un autor cât se poate de realist şi în întregime autobiografic.

 – Unde se opreşte jocul şi actul grav îl copleşeşte pe narator/scriitor dar şi pe cititor?

 – În faţa morţii individuale sau o terorii colective. Oricât umor aş avea, oricât de jucăuş aş fi de felul meu – şi chiar sunt! -, în astfel de împrejurări, cad pe gânduri, rămân mut, iar dacă reuşesc să vorbesc, fie şi în cuvinte scrise, e destul de evident că mi se schimbă, mi se îngroaşă vocea.

 – Care e raportul lui Liviu Antonesei cu postmodernismul? Sau asta e doar o născocire a criticilor literari?

 – Cred că sunt ultima persoană care poate răspunde la această întrebare! Ştiu, criticii m-au introdus ca scriitor la „generaţia optzeci”, deşi eu mă simt mai degrabă un singuratec cordial, şi ca formulă artistică la post-modernişti, deşi nu cred că modernismul s-ar fi încheiat! Nu prea ai ce face împotriva unor asemenea etichetări şi categorisiri. Eu nu prea înţeleg ce ar putea fi post-modernismul – poate o etapă a epocii moderne? – de vreme ce modernitatea e foarte tânără, abia a făcut vreo trei sute de ani, şi în plină putere. Ca să trăim în post-modernitate şi în post-capitalism, ar trebui ca ansamblul de valori din care s-a născut modernitatea, cele aduse de cele trei revoluţii inaugurale – engleză, americană şi franceză – să fi devenit caduc, să fi fost înlocuit de alt cadru de valori. Or, noi trăim, ca şi la începuturile epocii zise moderne, tot în funcţie de cele trei valori ţintă conţinute de deviza Revoluţiei Franceze – Libertatea, Egalitatea şi Fraternitatea/Solidaritatea – care pot fi atinse numai cu ajutorul valorii-fundament, Legalitatea, adusă în scenă mai ales de cele două Revoluţii anglo-saxone… Prin urmare, eu mă socotesc un om modern şi un scriitor aparţinând modernităţii.

 – Sunt de-a dreptul impresionat de capacitatea dvs de muncă, de ani buni susţineţi rubrici în diverse cotidiane, mai sunteţi activ şi pe blog. Realitatea la care vă raportaţi în publicistică nu vă tulbură?

 – Poate că e rezultatul antrenamentului de zi cu zi, poate e efectul buddhism-ului tibetan, pe care l-am descoperit acum vreo 35 de ani, după ce frecventasem, ca autodidact, yoga, dar am căpătat o mare îngăduinţă faţă de realitatea înconjurătoare, în orice fel s-ar manifesta aceasta. Şi, oricum, nu fac confuziile de planuri ce le provoacă, de obicei, oamenilor multe neplăceri şi chiar suferinţe. Ştiu prin urmare că nu trebuie căutat vreun absolut în politică, care e o dimensiune foarte superficială a fiinţei noastre, ci în credinţă, dragoste sau arte. Sigur, politica e un rău necesar, menit să asigure rezolvarea problemelor noastre comune, dar a vedea în ea mai mult decât atât este o prostie. Pe care o fac mulţi, tot votând cu inima şi nu cu mintea şi suferind la puţină vreme după fiecare nou vot dezamăgiri şi chiar depresii cumplite. Eu observ politica, dar cu anume detaşare, fără pasiune şi sunt şi sceptic în ce priveşte politica şi politicienii băştinaşi. De aceea, n-am dezamăgiri, ba din contra uneori, cam rar e drept, mă trezesc cu vreo surpriză plăcută!

 – De curând, spuneţi pe blogul dvs că trăim unul dintre cele mai faste momente ale literaturii noastre. Puteţi elabora?

 – Da, cred că trăim un moment comparabil cu cel de la începutul primei modernizări a României, mă refer la epoca zisă a marilor clasici, ajunsă la apogeu în interbelic. Probabil e normal ca trăind epoci asemănătoare să se petreacă lucruri asemănătoare şi la nivelul literaturii şi al culturii în general. Culturile pre-moderne, pe care le-aş numi minore, se caracterizează prin dominaţia literaturii şi a folclorului, iar în cazul celei dintâi a poeziei. Culturile majore sunt, mai degrabă, policentrice, nu au o „inimă literară”, iar poezia nu e aproape exclusiv reprezentanta acesteia. În timpul primei modernizări a început un asemenea proces de „majorat” şi în cultura noastră, iar în perioada dintre cele două războaie, domeniile culturii şi artelor, genurile literare au ajuns la un anumit echilibru. Comunismul a rupt acest proces de maturizare a modernităţii româneşti. Dar el a fost reluat, cu destul succes, după decembrie 1989, o dată cu dispariţia cenzurii şi a controlului ideologic şi cu dezvoltarea învăţământului umanist şi artistic. Încă din primii ani, am asistam la succesele explozive ale teatrului românesc în străinătate, după vreo zece ani a apărut o întreagă generaţie de regizori şi actori, care culeg premii la Cannes, Berlin, Veneţia şi alte festivaluri. În primii ani de după revoluţie, a venit primul val de proză, cel de la „Nemira”, datorat lui Dan Petrescu, val cuprinzând mai ales „optzecişti” care, din pricina cenzurii, nu putuseră debuta laolaltă cu colegii lor de generaţie, iar prin 2003-2004, a venit şi valul „Polirom”. Cred că au apărut din 1990 încoace peste 300 de noi prozatori, ceea ce e remarcabil. Nu vor rămâne toţi? Dar în interbelic apăreau cinci-şase romane pe săptămână. Câte au rămas? Câţi prozatori? Cinci-şase de primul raft şi vreo două-trei duzini respectabili? Cam aşa. Vor rămâne măcar atâţi şi din această nouă ediţie a modernizării României.

 – Vă mai frământă gândul să părăsiţi definitiv România, să „ieşiţi din scenă”, cum spuneaţi?

 – De frământat, da, cumva mă frământă, dar nu mă terorizează. Acum, cred că am ajuns la o soluţie mai bună. Să circul între mai multe zone, păstrând totuşi baza aici. Să merg vara în Creta şi Azore şi, din toamnă, când voi avea iarăşi un fel de bivuac la Cracovia, să merg de mai multe ori pe an acolo. Ca să plec de tot, ar trebui să fiu, tehnic vorbind, pensionar, or vârsta de pensionare tot creşte, iar eu n-am izbutit să împlinesc luna trecută „decât” cincizeci şi nouă de ani!

Interviu realizat de Stelian Ţurlea

www.zf.ro