Ben Todică- Între două lumi (II)

Literatura ca instrument

 Muzica se pare e cea mai perfectă formă de comunicare. Atunci când scriu e bine să nu uit această dezvăluire. Animalele şi chiar plantele sunt atrase de culoarea sunetului. Dacă extratereştrii ar veni să ne cunoască, sau să ne vaporizeze, i-aş întâmpina mai degrabă cu o doină la fluier, decât cu nonsensul translaţiilor şi decodărilor ultramoderne. Aş fi acuzat de aventură?

 În literatură avem nevoie de aventurieri, de vizionari, de sinceri, care să schimbe direcţia şi forma de exprimare din text. Sunt suspicios când un autor îmi spune lui îi e atât de uşor să scrie şi de fapt totul nu e decât o joacă şi el scrie pentru e obligat să producă la comandă, la normă – ca şi cum doctorii să aibă o sută de bolnavi pe masă, groparii ar avea normă şi ei şi, dacă nu, să trimită dricul pe autostradă, să mai producă câţiva …

 La început a fost cuvântul…” De ce am dori să scriem cum scriem, sau, cum au scris alţii? De ce nu ne mulţumim cu ei? De ce nu încercăm să scriem ceva, cumva şi cum nu a mai scris nimeni vreodată? De ce specialiştii şi criticii nu ne încurajează să ieşim din monotonia în care suntem înglodaţi de sute de ani? În muzică, pictură, dans, teatru, film etc. suntem ajutaţi să experimentăm şi în funcţie de “nou” suntem apreciaţi. Nu în literatură. În literatură eşti lovit peste degete dacă deviezi, dacă încerci să o reinventezi.

 După ce am stabilit normele literare înainte de a începe a scrie, e revoluţionar să intru în pielea compozitorului, a pictorului, a transcendentalului, să mă transport în noua lume, să mă aşez în locul pentru care am fost destinat să trăiesc lucrarea, s-o simt emoţional.

 Înţelegerea şi simţirea emoţiilor e mult mai comună decât descrierea literară tradiţională care din naştere e legată de loc, deci, limitată dintr-un început.

 Limba Română este una dintre cele mai bogate limbi din lume. Una dintre cele mai evoluate, cea mai clară – ‘High Definition’. Din păcate nu ştim s-o folosim la propria-i valoare. Ai o mare poveste în minte, dar când ajungi la creion, te cramponezi şi începi să dai vina pe limbă. Credeţi Bach s-a sculat a doua zi              dis-de-dimineaţă şi a exclamat: “Bă, ce mişto “cantata” am scris aseară!” sau Mozart cu requiemul în Do minor?

Nu, fraţilor! Dialogul cu sursa divină e sincer – dacă vrei să ai o experienţă total nouă.

 Intenţia scriitorului contează: poţi fi un profesionist, poţi fi un şarlatan sau poţi fi un “adevărat”. Un scriitor sincer compune şi o sentinţă pe zi dacă e adevarată.

Dacă SUNĂ.

 Graiul nostru

 

Aş dori să prezint din când în când poeţi bănăţeni, “în graiul lor” care se bucură de atenţia comunităţii noastre din Melbourne şi din Australia în general.

Banatul având graniţa cu Iugoslavia, sigur că bănăţenii, mai familiarizaţi cu împrejurimile, au avut şanse mai mari, ca număr, să ajungă în vest şi respectiv la antipozi, decât românii din alte regiuni ale ţării, şi să nu-i uităm apoi pe fraţii lor, bănăţenii din cealaltă jumătate a Banatului, din locul sârbesc, care sunt      într-un număr foarte mare aici (contopindu-se ca etnie cu noi),  toţi la un loc formând marea noastră comunitate de cititori bănăţeni. Există o foame pentru graiul bănăţean şi nu numai bănăţean, există dorul după toate graiurile ţării, însă avem atât de puţină literatură scrisă în ele, şi e păcat. Aş citi cu drag un text ardelenesc, moldovenesc, oltenesc, oşenesc, dobrogean etc., dar nu avem aşa ceva în vest. Nici în ţară nu am văzut asemenea lucrări prin librării şi nici nu ştiu pe cineva care să se ocupe de transferul lor fonetic.

Singura comoară etnologică o mai păstrează cei de la ţară, vorbind sau cântând în grai, iar dacă nu o salvăm, vom pierde memoria părinţilor, locurilor. Poate pentru viitor, se vor tipări cât de curând lucrări şi în alte dialecte din România, precum cel bănăţean.

În “fuga” mea în vest am avut posibilitatea, urmând drumul lui Badea Cârţan, să trăiesc experienţa transportării în timp: de pe băncile şcolii române, la viaţa satului bănăţean, printre paori*, de la bănăţenii din Iugoslavia la ţăranii italieni din satele din jurul Romei, am avut o călătorie în timp simţind mirosul rădăcinilor din pământurile de unde venim. Emoţional, spiritual, osmotic s-au trezit în mine simţăminte de legătură cu un neam şi o origine comună, veche, milenară. Aproape că am simţit vuietul erodat al locurilor de unde venim cu toţii. Mă refer la oameni şi nicidecum la zona geografică. Toată această experienţă era facilitată de limba şi de comportamentul oamenilor. Cu cât erau mai vechi cuvintele şi obiceiurile cu atât ele deveneau mai comune.

Această trăire vreau s-o împărtăşesc prin promovarea graiului şi a obiceiului părinţilor noştri pentru că o găsesc tămăduitoare şi pentru că dăruie experienţa revelaţiei.

 _______________

*  pauri,  ţărani din Banat

“Valoarea”

 

Unul dintre invitaţii domnului Iosif Sava ne destăinuia că valorosul nostru sculptor Constantin Brâncuşi,  înainte de a muri s-a dus la Ambasada Română din Paris ca să doneze munca şi atelierul său ţării mamă, însă, ”aceasta”, prin reprezentanţii săi, l-a refuzat ”diplomatic”.

Astăzi atelierul/muzeu Constantin Brâncuşi face parte din tezaurul Franţei.

Valoarea este o temă foarte serioasă, este tocmai vaccinul de care are nevoie atitudinea de azi – pentru a fi schimbată: redefinirea valorii. Această redefinire poate declanşa o revoluţie. Noua democraţie ne dictează un fel, iar adevăratul român simte altceva… Ce nu înţelege Europa este faptul că dacă naţiunile dispar va dispărea şi ea şi această direcţie pune sub semnul întrebării buna credinţă a promotorilor.

Librăriile lumii au fost arse cu flăcări sau cu indiferenţa populaţiei privind cultura. Indiferenţa pregătită, ca strategie, e o nouă formă de cenzură pusă autorilor şi culturii unui popor pentru a o închide. Oare dorim să ne transformăm în viermi de mătase? Dacă o mamă îmi vrea binele nu îmi dictează, ci mă ia sub aripa ei ocrotitoare şi mă iubeşte pentru ceea ce sunt şi se mândreşte cu mine.

România poate contribui la succesul  EUROPEI RĂMÂNÂND ROMÂNIA.

Ţările se hrănesc din seva trecutului lor precum apa râului din izvor. Apa ţâşneşte, botează, căleşte şi astâmpără setea şi apoi coboară din nou în adâncuri unde reforjează spiritul neamului, întărindu-l precum sabia, adăugându-i încă un strat cu fiecare generaţie devenind tot mai puternic – de neştirbit. Acest ciclu creează naţiunea. Noi nu suntem singuri. În spatele fiecărei urme de ţară sunt urmele strămoşilor noştri aşternute care păşesc odată cu noi. Dacă iei românul din acest mediu şi îl duci în pustiu – pentru că Europa asta este: un alt mediu, un pustiu ca românism – atunci,  (pentru că-i perturbi  ciclul natural, ordinea firească, DUMNEZEIASCĂ! a lucrurilor), izvorul v-a seca,  NEAMUL SE VA STINGE pentru că îl vei îndepărta de izvor! Îl vei scoate din ecoul strămoşilor şi-l vei transforma în „număr”.

Noi pulsăm prin cultura noastră, prin valorile noastre precum luceafărul eminescian.

România e o ţară mică. Nu se poate opune! Dar se poate conserva aşa cum numai ea ştie s-o facă de mii de ani – prin trezire, realizare şi promovare. PROMOVAREA VALORILOR EI SACRE! Şi în niciun caz să lăsăm “valorile“ a fi vândute la străini pe decoraţii!

 

Cheia

Pământul strămoşesc este altarul ţării.

Munţii şi dealurile sunt sânii mamei care ne-au hrănit dintodeauna. Iconiţa este simbolul în care am deschis ochii. Care mi-a spus să nu-mi fie teamă de aproapele meu pentru că mi-e frate. Iconiţa există pe peretele bisericilor, al clădirilor sfinte, în buzunărelul copiilor şi  în sufletul meu. Mi-a salvat viaţa de mai multe ori…

Noi nu mergeam la biserică. Majoritatea nu mergea că aşa era în comunism, “biserica era un muzeu“. Dar în acest muzeu, în sufletul mulţimii era Creatorul. La noi în casă nu se vorbea ziua despre credinţă pentru că tata era membru de partid (ca să   nu-şi piardă serviciul), dar seara înainte de culcare mama ne punea să spunem: Înger, Îngeraşul Meu, şi de aici porneau întrebările către ea, care n-avea încotro şi trebuia să ne vorbească de Domnul Dumnezeul nostru şi de cartea sfântă. EL este sursa vieţii şi a tuturor lucrurilor. Când s-a pensionat tata, partidul comunist nu a mai avut nevoie de el. L-a abandonat ca pe mulţi alţii. Apoi a venit revoluţia şi dacă nu s-ar fi întors la religie după ajutor ar fi murit de frig, de foame şi de singurătate.

Majoritatea ştiinţelor fug de Dumnezeu din principiu; se consideră “ştiinţe exacte” (adică limitate) fără a recunoaşte că toate descoperirile sunt făcute printr-un dialog aprins şi pătimaş cu EL. Această pretindere este ca şi cum copilaşul care învaţă să umble este ţinut de mânuţe de un părinte invizibil (grotescă atitudine), dar din aroganţă, necunoştinţă, mai intenţionat, cei din ţară (specialiştii) acceptă şi îi scot din şcoli ICONIŢELE, (când acestea ar trebui să fie liantul înţelepciunii, busola învăţămintelor şi a ştiinţelor – cheia pentru om), duşi fiind de nas de interesele egoiste sau intens orchestrate din AFARĂ – de alţi “specialişti”.

Cum poţi avea acces la o naţiune? Elimină-i cultura! Cum poţi îngenunchia un popor? Ia-i identitatea!

Omul s-a deşteptat când s-a descoperit pe sine (a realizat că realizează) şi prin sine, (prin chipul şi asemănarea sa) pe Dumnezeu – a apărut CUNOŞTINŢA de ADEVĂR, CREDINŢA, IMAGINEA.

„Simbolul credinţei“ nu ne impune, ci ne invită la a cunoaşte, ne invită la împărtăşire, iar rolul bisericii este de a proteja şi facilita, nu de a dirija – pentru că Dumnezeu dialoghează cu fiecare în parte. EL nu are nevoie de mijlocitor. Multe religii şi secte sunt folosite pentru a ţine omul cât mai departe de Dumnezeu, să creeze confuzie între el şi ADEVĂR – să manipuleze: Dumnezeu mi-a spus să vă spun“ Nici eu nu cred   într-un astfel de dumnezeu!

Cântecul, dansul, poezia, desenele de pe costumele naţionale şi toate simbolurile de tradiţie românească s-au născut din suspinele strămoşilor noştri, care nu fac altceva decât a-l întregi pe Dumnezeu în măreţia LUI. De a ne aduce cât mai aproape de ei, de EL, de IUBIRE şi de copiii noştri. Simbolul trebuie onorat pentru că el e cheia identităţii noastre – IUBIRE şi PROTECŢIE. În numele TATĂLUI şi al FIULUI şi al SFÂNTULUI  DUH, AMIN!

Iisus şi Tatăl, Credinţa şi Speranţa, au rămas secretul fericirii mele.

De-a lungul vieţii am înfruntat tot felul de jivine şi cu cât m-am cufundat mai mult în jungla ei, ca să nu mă rătăcesc am folosit ICONIŢA, precum foloseşti muşchiul copacilor ca să te orientezi, pentru a-ţi găsi calea.  În faţa prăpastiei adânci, pentru a trece, am folosit-o ca punte.

Când văd ICOANA, văd pe acasă, văd linişte, văd pace şi iubire. Ce se întâmplă acum în ţară este ca şi cum cineva ar tăia toţi copacii pădurilor şi ar lăsa pustiu. O VIOLEAZĂ PE EA – pe ţara mamă – DEZONOREAZĂ ALTARUL UNEI ÎNTREGI NAŢIUNI! Diavolul îţi pune în mână o busolă electronică şi-ţi spune: Instrucţiunile sunt în cutie. Îţi trebuie doar baterii, deci caută un magazin să le cumperi. Şi până să te dezmeticeşti te transformi în “roboţel”. Roboţelul unei societăţi artificiale care se uită doar înainte. Ţi-ar plăcea să trăieşti într-o societate care te învaţă doar să exişti şi care neglijează responsabilitatea pentru părinţii şi copiii tăi? Lor le datorezi o viaţă! În asta au crezut ei şi în asta doreşti să creadă şi copiii tăi. Cum poţi avea o viaţă autentică dacă nu lupţi pentru credinţa ta şi a părinţilor tăi? România nu e ceva permanent, ca şi pentru credinţă generaţii şi generaţii au luptat pentru ea, au riscat, au vărsat sânge pentru fericirea neamului şi sfinţirea locurilor. Pacea şi liniştea nu sunt cadouri, sunt rezultatul unei munci continue. Nu le lăsaţi să dispară! Nu renunţaţi la ICONIŢE! România e o luptă continuă!

Eu călătoream în jurul Australiei, prin 1985,  într-o maşină nouă, capabilă să meargă 800 de km fără oprire. În acea vreme era o performanţă tehnologică. Deci, eram în concediu. La un moment dat se opreşte motorul. Parcursesem 300 de km şi mai aveam o sută până la următoarea staţie de benzină. Afară erau 52 de grade Celsius şi pe şosea nimeni. Era ora prânzului. Aerul ardea. Asfaltul prăjea, vaporizând fiecare strop de sudoare ce-l picuram şi nu puteam înţelege de ce s-a terminat benzina. „S-o fi evaporat?“ mă întrebam, „dar nu chiar în cantitatea asta“, şi pe urmă am realizat că în urmă cu 300 de km am fost cu ea la un garaj pentru serviciul de garanţie, (cinci mii de km) şi fiind un produs nou, băieţii (fără experienţă) au dereglat-o. Eu! Ce să fac acum? Mă topeam de cald, devenisem nervos şi mă gândeam la scheletele maşinilor şi ale animalelor ce le întâlneşti destul de frecvent de-a lungul traseului, abandonate pe marginea drumului de proprietari şi mă gândeam ce bună ar fi fost acum o canistră cu benzină, de rezervă, în portbagaj. Eram la trei mii de km de Melbourne. Nu erau telefoane mobile pe acea vreme şi cum mă frământam, iată că apare o maşinuţă care venea din Victoria, care îmi oferea un bidonaş cu 4 l de benzină (oamenii au o calitate deosebită din născare: se ajută la greu), pentru care omul nu vrea bani şi îmi urează: „Domnul fie cu tine!“ şi pleacă. M-am răcorit un pic. Pun benzina şi mai conduc vreo 40 de km după care mă aflu din nou în aceeaşi situaţie. Era de acum ora patru spre seară. Începuse zăpuşeala. La vreo sută de metri se vedeau urmele unui lac, în care, pe fundul crăpat de soare, se vedeau câteva vaci uscate. Mă gândeam de acum la mama şi la tata din România şi la soarta care ne-a adus atât de departe unii de alţii. „Nu cred că Dumnezeu are de gând să mă usuce în pântecele Australiei“ îmi spuneam. Îmi era de-acum sete. Apa se terminase. Doamne, Dumnezeule Doamne dacă mi se întâmplă ceva? Ştiu ce urmează în astfel de situaţii din auzite: îţi pierzi cunoştinţa, delirezi etc. Deschid bordul să caut ceva de scris. Să scriu părinţilor mei şi să le spun cât de mult îmi lipsesc. Să le scriu tuturor celor pe care  i-am cunoscut de-a lungul vieţii. Tot căutând dau peste iconiţa Maicii Domnului cu fiul. O iconiţă argintie de 4 pe 5 cm pe care am primit-o la catedrala din Timişoara împreună cu un sărut de la Adriana. Ti, ti, ti un claxon mă întrerupe. E un Jeep. Opreşte, şi din el coboară un grup de două familii. „Ce ai păţit?“, mă întreabă şoferul. „Am rămas fără benzină“.

„Mare noroc ai… de obicei pe aici nu trece nimeni cu zilele şi dacă nu trebuia să-i duc pe vizitatorii mei din Adelaide la gară la 50 de km de ferma noastră puteai să ajungi şi tu ca vacile de colo. Eu nu pot să scot benzină din Jeep, dar am să mă întorc la fermă că nu-i aşa departe şi am să-ţi aduc o canistră. Şi mergi cu Dumnezeu!“ E ATÂT DE IMPORTANT SĂ ŞTII CĂ NU EŞTI SINGUR PE LUME!

Şcoala nu este o BASTILIE cu pereţi goi şi reci, nu este o crescătorie de găini unde important e produsul. O şcoală trebuie să conţină totul şi în mod egal – fără ierarhii în cunoştinţe şi materii. Şcolile cele mai căutate din vest sunt şcolile în care se predă religia. Sigur materia Religie este cea mai complexă şi neînţeleasă dintre toate. Cea mai înălţătoare. Şi de aceea le este frică unora de ea. Le este frică de ICONIŢĂ pentru că ea e învăluită în istorie şi mister, e cheia tuturor în mod egal. Ea e cheia spre Dumnezeu.

Nu trebuie să predaţi religie în şcoli ca să aveţi o iconiţă pe un perete împreună cu bustul lui Decebal sau capul de zimbru… Iconiţa este parte din tezaurul nostru spiritual. Dacă suntem treji nu trebuie să ne fie frică de ea.E doar o cheie. Şi ce cheie!!! E CHEIA ALTARULUI!

 

 Efectul “Fluture”

Când poeta Mariana Gurza m-a rugat să-i vorbesc despre cele trei mari iubiri ale mele în ordinea descoperirilor lor, am realizat că sunt într-o călătorie spre începuturile lumii: La început a fost cuvântul, apoi au fost cele 10 porunci scrise cu foc, în piatră – prima icoană. Am simţit, vorba lui Stanislavsky, cum a ţâşnit din centrul pământului focul direct prin tălpi, în mine vuind ca dintr-un furnal, tâşnind prin vulcan lava pasiunilor împletite a celor trei mari iubiri: filmul, teatrul şi scrisul. Filmul a început la Ciudanoviţa, teatrul la Oraviţa şi curajul de a scrie în Australia.

Am început de unul singur ca o scânteie şi mocnind ca un foc înăbuşit am străbătut întreaga viaţă luminând modest precum licuriciul în noapte nederanjând, dar tresărind atenţie pe ici, pe colo. Am fost întodeauna condus de interes pentru cunoaştere şi împlinire, din dorinţa de a demonstra semenilor mei că suntem demni de această lume, că nu suntem mai prejos. Nu lupta de a acapara lucruri sau averi, ci lupta de a da înapoi celor ce mi-au dat cu atâta dragoste: părinţilor, colegilor, învăţătorilor, profesorilor, prietenilor, Ciudanoviţenilor, Oraviţenilor, Banatului şi întregii Românii. Această dragoste primită m-a condus pas cu pas…

Mi-s dragi, Doamne, oamenii aceştia sărăciţi de vremuri şi munciţi de împrejurări, şi printre ei, câţi, Doamne, nu or fi, de o înaltă puritate sufletească şi de o adâncă sensibilitate spre bine. Am fost curios şi am învăţat de toate şi am găsit multă răsplată în a-i ajuta pe oameni, reparând lucruri prin casele lor, astfel că, aproape am fost crescut de toată localitatea. Oamenii munceau din greu în minele de uraniu şi sigur că după şase ore de iradiere în mină, cineva trebuia să le pună un zâmbet pe faţă. La insistenţele mele tata mi-a cumpărat un diaproiector şi o duzină de diafilme cu poveşti. Am vopsit peretele opus blocului nostru cu var, conturând un ecran mare şi alb pe care seara pe la şapte începeam să proiectez poveşti. Repede s-a dus vestea în tot şantierul şi lumea a început, la sfârşit de săptămână, să se adune, cu scăunelele de acasă, la micuţul meu cinema. Inima îmi exploda de bucurie.

Când am realizat că poveştile încep să se termine, mi-a venit ideea să-mi fac eu filmuleţele mele. Am procurat hârtie albă pe care am tăiat-o la lăţimea filmului şi am început să desenez sub o lupă de sticlă, dintr-o lanternă veche, fotograme cu imagini şi chiar text minuscul, pe ici, pe colo. Desenam poveşti de câte zece fotograme. Poveşti inventate de mine cu cawboy, tancuri ruseşti şi extratereştri. Luam apoi filmul de hârtie şi îl mânjeam cu untură albă de porc, până când acesta devenea semitransparent după care îl uscam între două hârtii de sugativă încât sâmbăta seara aveam două, trei filmuleţe pregătite pentru premieră.

Eu proiectam filmul prin fereastra de la nivelul doi al blocului, aşa că nu toată lumea ştia cine e autorul, iar seara când mergeam pe stradă şi vedeam băbuţele cu scaunele, strigându-se una pe alta, să meargă la blocul “A” la film, eram în al nouălea cer. De ce? Eu eram cel care aducea această bucurie!

La 12 ani am cumpărat primul aparat de filmat de 8 mm şi am realizat primul meu filmuleţ de 3 minute jumate – era un film în culori. A urmat apoi Bocşa, Oraviţa, Oţelu Roşu, Reşiţa, Timişoara şi marele premiu pe ţară pentru filmul “PERSEVERENŢA”, realizat pentru Casa Pionerului din Oraviţa, unde mi s-a propus să predau fotografie şi film de către directorul casei, domnul Viorel Sperlea. “Am crezut că mor şi nimeni nu va auzi de cercul nostru”, spunea el.

Pentru că tot am început să dau nume, trebuie să recunosc aici contribuţia mai multor oameni la conturarea caracterului meu: Watz Iosif – care m-a făcut proiecţionist şi m-a educat în arta maeştrilor cinematografiei mondiale, inginerul Draga care m-a ajutat să-mi construiesc primul aparat de radio cu lămpi şi împreună cu domnul Funaru m-a instruit să devin un bun tehnician în electronice, şoferul Chiş Nicolae care  m-a dus cu maşina prin munţii Banatului şi a fost parte din imaginile mele, Ţurlea Emil cu care am realizat filme de protecţia muncii în subteran, inginerii Nicolae Boncoi şi Iulian Topală care au realizat potenţialul filmului meu în cadrul întreprinderii miniere, în promovarea de noi tehnologii realizate local, oameni cu care am colaborat şi am luat premii la mai multe festivaluri de film, inclusiv locul trei pe ţară şi o medalie de bronz la Secvenţa Timişeană, până când, în 1979, am plecat de acasă spre Roma, precum Badea Cârţan – din curiozitate. Ultimul meu vis în ţară a fost să realizez un festival de film la Oraviţa şi să-l invit pe Sergiu Nicolaescu ca preşedinte în Juriu.

În materie de teatru şi actorie trebuie să-i mulţumesc profesorului meu de desen, domnul Călin Ion, care mi-a dat primul rol în clasa a şaptea în piesa “Ion Roată şi Unirea”. A urmat apoi rolul lui Gâtlan Zaharia din “Amintiri din copilărie”, rol pentru care am fost adus din Ciudanoviţa să-l joc şi la Oraviţa în echipa de copii a Teatrului „Mihai Eminescu”. Mai târziu, prin ’72, am fost invitat să-l înlocuiesc pe actorul care lipsea, din rolul lui Tiron, în “Comedie cu Olteni”, a lui Gheorghe Vlad şi,  sub regia doamnei regizor Geta Vlad  şi înconjurat de decorurile frumoase realizate de dragul meu profesor şi protector Ion Călin. Cu această piesă am participat la bienala teatrală “Ion Luca Caragiale” de la Oţelu Roşu, unde noi echipa teatrului Oraviţean am câştigat locul trei pe ţară. Am fost apoi în turneu prin împrejurimi şi aş mai fi şi astăzi încă dacă nu aş fi fost luat în armată. Mereu am crezut că o să ajung să pun o piesă, în scena păşită de Eminescu, la maturitate.

Scrisul a început pe o foaie de caiet de citire cu un toc şi o peniţă, şi o grămadă de lacrimi şi palme după cap, de la Mustaţă, învăţătorul nostru, care îmi dicta: ”A” mare de mână, pleosc o palmă, ”a” mic de mână, pleosc, şi iar lacrimi, liniuţă subţire în sus, liniuţă groasă în jos… Cu aceste liniuţe a început relaţia mea cu educatori de seamă ca Misura, Doru Sperlea, soţii Dogaru, Manda, Ştefănescu, soţii Popescu, Topală, Călin şi alţii. Am fost un elev slab la limba română din cauză că nu învăţam, eram mai mult pe dealuri, meşteream, cu un trepied făcut din trei lăteţi*, aduşi de tata de la mină, un butuc şi trei cutii de conservă din care îmi încropisem un aparat de filmat pelicule imaginare. Umblam dealurile zicând că filmez. Nenea Toduţ îi zicea  tatei: “Băiatul tău o să ajungă un mare regizor”.

În Australia, după un an de Italia, m-am integrat uşor pentru că erau mulţi italieni şi, cum vorbeam limba, nu a mai fost nevoie de engleză să supravieţuiesc. Mai târziu, când am realizat că nu poţi face mare lucru fără ea, m-am înscris la şcoala de engleză şi, ca s-o perfecţionez, am urmat un curs în scris profesional, la Universitatea Monash din Berwick, Victoria. În anul doi am câştigat marele premiu la concursul de povestiri scurte organizat de PENGUIN Publishing Company încurajat de profesorul şi scriitorul, doamna Doris Leadbetter. Nu am luat în serios lucrurile, fiind un student în vârstă, am crezut că experienţa anilor mei m-a pus în faţa

 

___________

* scândurele tăiate la circular pentru gărduleţele cu flori din faţa blocurilor

studenţilor tineri. Aveam încă o cicatrice adâncă rămasă de pe băncile şcolii, unde m-am format crezând că sunt un elev slab şi asta a fost prăpastia dintre mine şi scriitori.

La insistenţele poetului Ioan Miclău, care redacta revista „Iosif Vulcan”, am început să scriu câte ceva, ca să-l ajut, să-i susţin cauza. Nu mă gândeam la conţinut, ci la numărul de contribuitori.

Era singura revistă care publica doar literatură, pe care o ştiam în Australia şi simţeam că particip la realizarea unui vis. Era visul unui român care pulsa. Această revistă, pentru că era făcută manual pagină cu pagină, era o piesă de artă în sine. Printre pagini se vedeau oftaturile, mâzgălelile şi stropii de sudoare căzuţi, sângerând textul pe alocuri, corecturi de mână etc. Toate acestea la un loc transformau revista într-o sculptură. Lucru care m-a durut atunci când a desfiinţat-o. Însă marele curaj şi vindecarea cicatricei a fost făcută, trebuie să recunosc aici, de către profesorul şi scriitorul Artur Silvestri, care m-a şocat cu încrederea domniei sale, în potenţialul izvorului meu. Artur Silvestri a fost podul maturizării mele în scris. Artur are calităţi de părinte adevărat – de învăţător. Şi aici ajung la primul nostru mare Învăţător IISUS astfel destinul conducându-mă spre izvorul vieţii, începând cu filmul, teatrul şi în final la scrisul celor 10 porunci.

Magdaş Gheorghe, Mircea Cota, Tibi, Munteanu, Condraş, Miţa, Sava, Shoani, Feru, Dănuţ, Neli, frăţiorul meu Ghiţă şi surioara Mariana, domnul Jurca, doamna Batălan, domnul Lucian Ionică, Emil Mateiaş, Costinaş, Lucaveţki, Militaru, Sandu Dragoş şi alţii, toţi aceşti oameni minunaţi fac povestea vieţii mele şi, cu fiecare moarte, moare o bucăţică din mine, o bucăţică din istoria locului unde am copilărit. Toţi aceşti oameni, ca şi tata, şi mama, au făcut cum au ştiut ei mai bine să-şi servească copiii şi cultura neamului, care are  rădăcini mult mai adânci decât perioada comunismului. Naţiunea a trecut prin multe orânduiri în miile de ani, şi noi românii am învăţat să privim înainte şi să simţim divin, cântând, glumind, rugându-ne oftând la Dumnezeu. Nu am trăit obscur. Fiecare dintre noi şi-a adus contribuţia la această lume fără să simtă şi a participat la schimbările lumii precum fluturele care din mişcările aripilor sale a declanşat un uragan în partea opusă a pământului. Petru Creţia într-o emisiune a lui Iosif Sava discuta un mit mai vechi care spunea : “întotdeauna pe pământ există 36 de înţelepţi pe care nu-i ştie nimeni şi care sunt cei pe care stă lumea ca să nu se prăbuşească. Acest mit este un omagiu adus necunoscutului eroic şi triumfal din adâncul realităţii. În faţa unui mort trebuie să te gândeşti, spunea la rându-i Sava, că el a făcut parte din cei 36. El nu ştie asta, dar poţi să-i iei tu locul atunci când i-l dai pământului”.

Eu i-am luat locul tatei care s-a dăruit, care a muncit cum a ştiut el şi care a fost decorat cu toate ordinile muncii. El i-a făcut mândri pe cei care l-au crescut şi a dat tot ce a avut el mai bun aproapelui său. Acest simţământ sănătos, înrădăcinat adânc în neam, ne duce în veşnicie în dorinţa Domnului gravată în foc pentru noi.

Dragii mei Bănăţeni, dragi Români, dragă Mariana Gurza, de aici din Australia, Benoni din Ciudanoviţa/Oraviţa continuă să vă facă mândri, continuă, ca Badea Cârţan, drumul spre cinstirea identităţii şi să nu uităm că noi toţi suntem dăruiţi de la Dumnezeu cu potenţialul FLUTURELUI. Celor care     v-am greşit vă cer iertare, vă mulţumesc şi vă urez:

Să fiţi iubiţi şi s-auzim numai de bine.