Norman Manea- Interviu: „Melcul de la Casa Pogor din Iaşi va fi cu noi la New York”

Domnule Norman Manea, înregistrăm acest interviu pe 20 mai 2012, la capătul unei săptămîni în care v-aţi aflat în România, la Bucureşti, la Iaşi şi la Suceava. Cum a fost această săptămînă? 

Rapidă, încărcată şi foarte plăcută. Mi-am revăzut prieteni, cititori, n-am întîlnit adversari.

 Credeţi că mai aveţi adversari, în România?

Nu ştiu şi nici nu mă interesează. Ar fi anormal să n-am adversari. Situaţia mea n-a fost limpede şi senină, a avut zvîrcoliri şi convulsii. Poate că mai are, nu ştiu. Oricum, acum mi s-a părut totul mult mai bine.

 Mai bine faţă de dumneavoastră sau mai bine în raport cu întreaga atmosferă românească?

Cred că atmosfera românească este mult schimbată în bine. Ca să dau un exemplu: drumul de la Aeroportul Otopeni spre centrul oraşului este, incomparabil, mai arătos. De asemenea, Iaşul arată foarte bine, pe drumul de la Iaşi la Suceava am văzut multe clădiri noi, multe vile. Ştiu că populaţia o duce greu, dar, la exterior, lucrurile par ceva mai îngrijite. Faţă de mine, ca şi acum doi sau patru ani, am găsit oameni care mă simpatizează. De asemenea, multe publicaţii au avut o atitudine favorabilă, s-a scris mult şi onorant despre mine.

 Aţi primit titlul de Doctor Honoris Causa, acordat de cea mai veche universitate din România, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“. Universitatea din Iaşi a fost înfiinţată în 1860. V-am văzut, în cîteva secvenţe, emoţionat, dar foarte cald. Ce vă leagă de Iaşi?

Eu am fost la Iaşi de două ori. O dată, cînd m-am întors din lagăr, în 1945, împreună cu familia mea, şi pe la vreo 15 ani, ca elev, am fost în excursie, intrînd şi fiind fascinat de sala Teatrului „Vasile Alecsandri“, unde l-am văzut jucînd pe Miluţă Gheorghiu. Astea au fost singurele mele legături cu Iaşul. Am avut un acut conflict de familie, la absolvirea liceului. Familia dorea să studiez la Iaşi, eu trăgeam spre Bucureşti. Şi am plecat la Bucureşti, la Politehnică, căutam anonimatul unui mare oraş. Acum, la decernarea titlului de Doctor Honoris Causa, emoţia pe care aţi văzut-o traducea o stare interioară autentică, eram copleşit de încărcătura culturală a oraşului. Am avut parte şi de o întîmplare bizară. La Casa Pogor din Iaşi, în grădină, am descoperit din întîmplare, în iarbă, un melc. L-am luat cu noi, l-am pus într-o cutiuţă, am vrea să-i prevedem un viitor american, cu cetăţenie americană, asta dacă putem să-l trecem graniţa. E un control foarte sever, n-ai voie să aduci plante, animale, mîncare. Dacă reuşim, melcul de la Casa Pogor din Iaşi va fi cu noi la New York, în casa noastră, a mea şi a soţiei, Cella. La viitorul nostru interviu, am să vă spun cum se simte, dacă s-a adaptat şi dacă a învăţat limba. 

 Ştiu că de Iaşi se leagă şi prima piesă în dosarul dumneavoastră întocmit de Securitate.

La Iaşi, în 1945, am fost cazaţi provizoriu cîteva zile, pînă cînd ni s-a stabilit destinaţia, încotro să mergem. Atunci am trecut şi printr-un examen medical al Crucii Roşii. Eram un băieţel slab şi prost hrănit. Rezultatul examenului medical, acel certificat, pe care nu-l văzusem niciodată, l-am găsit, după peste 60 de ani, în dosarul meu de Securitate, într-un mod paradoxal. Nu eram nici comunist, nici anticomunist, nici nu se putea prevedea ce va deveni băieţelul de 9 ani. Şi totuşi, acel certificat, din care familia mea n-am avut nici o copie, l-am găsit în dosarul meu de Securitate. Pentru băiatul acela de 9 ani nu exista nici un motiv să fie suspectat şi nici ca acel certificat medical să fie păstrat în dosarul de Securitate. Nu era scris nimic despre vreo boală molipsitoare, se consemna ceva previzibil, că e slăbit, că este anemiat. Faptul că Securitatea l-a păstrat a fost ceva care m-a şocat.

 De ce? Ce era neobişnuit?

Era un certificat obişnuit, o constatare medicală. Aveam 9 ani. Eram un copil inocent. Probabil că eram marcat de anii deportării noastre… Nu-mi explic cum s-a putut păstra un certificat medical al copilului care am fost în dosarul meu de Securitate.

 Poate că tuturor evreilor întorşi din lagăr, inclusiv copiilor, li s-au pus la păstrare anumite documente. Poate că acelor evrei întorşi din lagăr li s-a deschis atunci şi un dosar, indiferent de vîrstă.

E posibil. Nu vreau să mă gîndesc la acest lucru, la faptul că însăşi condiţia de evreu îl făcea suspect pe un copil de 9 ani şi, în acest sens, trebuia trecut într-o evidenţă, ţinut sub o anumită supraveghere. Dosarul meu, întocmit de Securitate, pe care l-am luat de la CNSAS la îndemnul unor prieteni, nu conţine esenţialul, sînt documente disparate, nu am rapoartele de dinaintea plecării mele în exil, cînd s-a acutizat relaţia mea cu autorităţile. Am primit o notă de la CNSAS în care mi s-a precizat că dosarul este incomplet, să nu consider că este tot dosarul, dar că îmi dau ceea ce primesc din arhivele Securităţii. Ştiu că şi tatălui meu, care era urmărit, i se făceau rapoarte – în ce magazine intra şi ce cumpăra.

 Dacă şi tatăl dumneavoastră era urmărit, nu se confirmă prima bănuială, despre supravegherea evreilor întorşi acasă?

Se poate. Nu ştiu, poate că există dosare întregi. Evreii, prin natura lor de nomazi, au rude prin toată lumea. Situaţia asta poate fi suspectă. Am găsit notele informative ale unui bun prieten, care a devenit informator, dar care mi-a spus totul. El mi-a mărturisit că a semnat un angajament, mi-a povestit toate întîlnirile cu ofiţerii de Securitate. Tot ce am descoperit în dosar este exact ce mi-a spus el. Deci, nu m-a tras pe sfoară, mi-a spus despre angajament şi îmi relata fiecare întîlnire a sa cu ofiţerii de Securitate.

 

Ce faci cu omul ăsta? A fost informator, dar v-a prevenit că vorbeşte cu Securitatea despre dumneavoastră, că le dă rapoarte. Ce faci cu acest om?

Îl înţelegi. Pentru mine, a fost şi a rămas un prieten apropiat. El mi-a spus absolut tot ce l-a întrebat Securitatea, uitîndu-mă în dosar am văzut că nu m-a minţit niciodată.

 

La Bucureşti, la Librăria Bastilia, la întîlnirea cu dumneavoastră, în prima seară în care v-aţi aflat  în România, a fost multă lume, s-a stat în picioare, am avut un eveniment cultural cu lume în picioare. Totuşi, nu simţiţi o insularizare a cititorilor, grupurile care citesc nu se fac tot mai mici?

Este un proces inevitabil, peste tot. E o altă viteză de existenţă şi de lectură. Este o invazia şi atracţia altor produse. Electronizarea mijlocelor de lectură şi de informaţie duce la un nou paradox: informaţia este incomparabil mai accesibilă, într-un mod rapid, dar nu mai există răbdarea lecturii, totul e comprimat, micşorat, rezumat. Noi, generaţia mea, am alergat după cărţi, le împrumutam şi le citeam într-o noapte, acum totul este accesibil. Trăim într-o societate tot mai pragmatică, tot mai practică. În orice oraş, ce instituţii se înmulţesc? Băncile. Nu se înmulţesc bibliotecile, teatrele… E un capitalism tîrziu, tot mai cinic, tot mai puternic, în crizele şi slăbiciunile lui. Capitalismul, departe de a fi un paradis, este, totuşi, lucrativ, funcţional. Ceea ce a spus Marx despre concentrarea de capital care poate să ducă la dependenţa guvernelor faţă de puterile financiare este real. Sigur, nu ne mai putem înşela cu soluţia marxistă, care, în faţa acestei situaţii, nu este operabilă. Dar nici nu ştim o soluţie pentru a evita dependenţa guvernelor faţă de puterile financiare. Democraţia, care şi ea este subminată prin această concentrare de capital, sperăm că se va autoregla, va găsi soluţii mai puţin dure.

 În afară de bănci, în România s-au înmulţit şi farmaciile, sînt peste tot.

În ţările dezvoltate capitaliste, numărul de avocaţi şi de psihiatri creşte. Avem un indiciu despre starea de sănătate psihică a naţiunilor. Sînt conflicte, sînt astenii, sînt anxietăţi. Modernitatea a adus extrem de multe lucruri pozitive, a eliberat lumea de tabuuri şi a deschis mintea multora, dar a produs şi efecte de însingurare.

 Depăşind acest unghi care se tot îngustează, cel al singurătăţii, ştiu că aţi ajuns şi la Suceava, la mormîntul mamei.

Da, am fost la mormîntul mamei, îngropată la Suceava. Un regizor german, care face un film cu şi despre mine, m-a însoţit la Suceava şi a vrut să filmeze liceul unde am învăţat, astăzi Colegiul Naţional „Ştefan cel Mare“. N-am vrut să se ştie despre vizita mea, dar, pînă la urmă, au aflat toţi, printr-o veste răspîndită de un amic bucovinean. La liceu, m-a întîmpinat un grup de elevi inteligenţi şi plăcuţi; fiecare avea o întrebare pentru mine. Tot la acest Colegiu Naţional din Suceava, biblioteca poartă numele meu, iar în bibliotecă sînt multe cărţi rare, ce au fost adăpostite şi protejate în nişte pivniţe secrete, în vremea comunismului. M-a întrebat un elev de la Colegiul Naţional „Ştefan cel Mare“ din Suceava de ce imaginea a cîştigat competiţia în faţa cuvîntului? I-am răspuns că imaginea are o putere mult mai mare; pentru cuvînt trebuie să stai pe canapea, în cameră, să te gîndeşti la sensurile lui. Imaginea îţi este livrată instantaneu, poţi să o digeri repede. 

 Aţi venit în România, după căderea comunismului, în 1997 – după acea vizită s-a născut Întoarcerea huliganului –, în 2008, 2010 şi acum, în 2012. În 2008, s-a lansat „seria de autor Norman Manea“ la Editura Polirom, o serie care s-a aşezat foarte frumos în aceşti ani. Penultima carte din această serie este Captivi, ediţia a II-a a romanului din 1970. Citindu-l, la 42 de ani de la prima ediţie, Captivi mi s-a părut un roman proaspăt.

Ce spuneţi este cea mai extraordinară surpriză plăcută care mi s-a făcut acum, în România.

 Mi s-a părut o foarte bună opţiune: aceea de a-l republica. Aţi avut o strîngere de inimă cînd aţi propus romanul Captivi pentru reapariţie?

Captivi este un roman al unei stări larvare, o stare potenţială de captivitate şi de închidere. Este dificil să transmiţi această stare într-un mod epic. În 1970, opţiunea mea a fost, poate, curajoasă, dar şi, poate, suicidară. Din punct de vedere estetic era un foarte mare risc. Starea de captivitate este foarte greu de transmis epic. Care este cititorul dispus pe vremea aia – şi cu atît mai mult pe vremea asta – să intre în acest tunel şi să stea acolo cîteva zile? Am vrut să creez o stare înăbuşitoare.

 Cred că acesta poate fi succesul cărţii. Fiind fără epic, toată această înămolire a personajelor, scufundarea lor, starea de mlăştinos îţi oferă captivitatea unei lecturi.

Mă bucur că spui asta. Eşti părinte şi ştii un lucru pe care îl ştiu şi eu, deşi n-am copii (cărţile din seria de la Polirom sînt copiii mei). Părinţii ţin mai mult la copilul mai slab, la copilul care are mai multe probleme. Simţi nevoia să-l protejezi, să-l ţii mai aproape de tine, să-l ajuţi. La Captivi ţin mult, chiar dacă unii cititori români au aruncat cartea după cîteva pagini, tot întrebîndu-se: „Ce dracu’ e asta? Mă sufocă nebunia asta“. Pentru Captivi, am un contract pentru apariţia acestui roman în America. Editorul meu german avea o relaţie foarte bună la o editură din New York. M-a recomandat acolo, editorii americani au vrut să facă imediat un contract cu mine. Şi am discutat ce carte să le ofer. Am avut o prezentare – de vreo cinci propoziţii – a cîtorva cărţi apărute în româneşte şi editorii americani s-au oprit la Captivi. „Noi această carte o vrem tradusă: Captivi“, mi-au spus editorii. Am tot şovăit. Pînă la urmă, acum trei ani, am purtat o nouă discuţie şi noua directoare mi-a spus, cu încăpăţînare: „Vrem să traducem Captivi!“. A apărut ediţia de la Polirom din Captivi, iar acum va apărea Captivi, în Statele Unite, în 2013.

 În săptămîna aceasta petrecută de dumneavoastră în România a plouat. Mult. Vă place ploaia?

Eu sînt din Bucovina. În Bucovina, plouă mult. Îmi place ploaia, e o stare de solitudine şi de linişte pe care ţi-o provoacă ploaia.

 Pe vremuri, eraţi mare iubitor de teatru. Aţi ajuns la vreun spectacol?

Nu, n-am ajuns. Dar există o ofertă din partea Departamentului de Studii Americane de la Universitatea din Bucureşti, coordonat de doamna profesoară Rodica Mihăilă, să vin să predau cîteva săptămîni la Bucureşti. Dacă proiectul se concretizează, voi merge şi la teatru.  

 Cum este reîntoarcerea în America, după un drum în România?

Vin din ţara mea la domiciliul meu. România este limba mea, ţara mea, depărtată, tot mai depărtată. Domiciliul meu este american, sînt cetăţean american, dar nu sînt un american. Cînd revin în casa mea, în camera mea din America, am o stare familiară, mă întorc în vizuina mea. Eu nu sînt cu totul în România, dar nu sînt cu totul nici acolo, în America. E ceva bun sau rău? Eu cred că-i bun. 

Interviu realizat de Ovidiu Şimonca 

Observator cultural, Nr. 367 / 24-30 mai 2012

Reclame