Ludicul în poezia lui Mihai Pascaru

Mihai Pascaru s-a născut la 2 august  1959 în Topoliceni, comuna Galu (azi, Poiana Teiului), judeţul Neamţ, debutând editorial în 1996  cu volumul de poeme Gânduri scăpate de sub control, Editura Gallus, Alba Iulia. În 2009 a publicat volumul Grămadă ordonată, la Editura Artpress din Timişoara, cu reluarea selectivă a unor poeme din volumul de debut, anul 2011 fiind cel al  antologiilor bilingve, româno-albaneză (Definiţii/Definicione, Editura Limes, în traducerea lui Ymeri Baki) şi româno-franceză, în atenţia noastră aici. Mihai Pascaru a publicat şi două volume de proză scurtă: Piramida. Satul şi copilăria lui Andrei Dumitriu, la Editura Eikon din Cluj-Napoca, şi tot la Editura Eikon, în 2011, volumul Cuţitul de vânătoare. Întâmplări din Munţii Apuseni. 

Vom începe  comentariile noastre cu observaţia că poezia, de orice gen, conţine ludicul ca pe o componentă intrinsecă. Chiar şi în poeziile grave, scrise în vers liber, ludicul apare ca joc al sonorităţilor, aliteraţiilor, imaginilor şi ideilor.

Ludicul poate juca şi un rol mult mai important, mai ales în poeziile cu tentă umoristică.  Ludicul concret ţine de fantezia imagistică, cel abstract, de jocul ideatic. Ana şi Mircea Petean analizează nu mai puţin de 50 de variante creative lirice, bazate pe experimentarea ludicului1.  Ludicul are şi el logica lui, alta decât aceea ştiinţifică şi cine nu o respectă, iese din scenă.

Mihai Pascaru este un poet ludic prin excelenţă. Ludicul său este abstract, un joc scăpărător de idei asociate, dincolo de gravitatea în sine a nucleelor tematice, umoristic. Volumul Senţinţe/Sentences2, pe care-l comentăm, cuprinde, trei capitole, care interesează în comentariul de interpretare creativă, ludică, pe care îl voi face în continuare: Definiţii, Sentinţe şi Apocalipse.Îmi propun să demonstrez, după o logică poetică proprie, că între acestea există o strânsă legătură, ca de la cauză la efect, desigur, după logica poetică intrinsecă.

Iată cauzele exprimate prin definiţii: evoluţia: „O maimuţă / coborâtă / din Pomul Cunoaşterii.” (Darwin); legile întoarse ale fizicii: „Carul Mic / răstoarnă / Carul Mare “; hazardul „neîntâmplător”: “Un zar măsluit / de Ordine.” (Hazardul); principiul de incertitudine juma-juma: „Cap cu pajură” (Incertitudine); compromiterea: „Necaz cu public.” (Caz); paradisul etnic autohton: „Pasărea paradisului / românesc.” (Cioara) şi poetul ludic: „Un escroc / semantic”.(Poetul).

Ce Sentinţe/efecte rezultă în universul imaginar al poetului Mihai Pascaru, univers care reprezintă un comentariu în răspăr al celui real? Incertitudinea conduce la următoarea concluzie: „Dumnezeu / e mai prezent / tocmai acolo unde / i se simte lipsa / mai puţin.” (Relativitate) Tot sub imperiul incertitudinii e pusă existenţa Demiurgului, pe când industria rentabilă, rezultată din credinţă, aparţine necesităţii: „Nu e păcat / să nu crezi / că există Dumnezeu / ci e păcat să crezi / că există / şi să trăieşti în ascuns / bucuria, / sentinţa, / că bună afacere-i totuşi / credinţa.” (Credinţa).

Iată sentinţa rezultată din fizică: „Orice lumină / la o adică / dacă nu cade, / pică.” (Fizică) şi din matematică: „Mai bine să fii / un zero / decât o mulţime vidă.” (Algebră). Activitatea lirică te face să devii fie geniu, fie mulţimea vidă: „Când limba-ţi intră-n / existenţă / e rost de geniu / sau de penitenţă.” (Limba – 2).

 Cu asemenea cauze şi efecte, musai că Apocalipsele (mai multe variante) sunt aproape.

Dar până la ele, poetul menţionează geneza ludică a universului: „La început a fost/ Cuvântul/ care se juca/ cu Fapta.” (Geneză)  Într-o logică întoarsă, abia după geneză apare Creatorul (atunci când l-a descoperit mintea noastră), care e cam tăcut (deus otiosus): „E tristă lumea / fără tine, / Doamne, / n-avem cu cine / să schimbăm / o vorbă.” (Abandon) Şi iată apocalipsa în toată grozăvia ei, noroc că Dumnezeu, ca un ţăran gospodar, deretică laboratorul creaţiei: „Toată / se va sparge-odată – / pulberi, zaruri / şi cenuşă / ce-o va strânge / Creatorul / după Uşă.” (Lumea)

Dar cea mai surprinzătoare versiune a apocalipsei o reprezintă formula lui Einstein, desprinsă din teoria relativităţii: „E = mc3.” (Apocalipsa 3) Formula ne spune că materia poate trece în energie şi viceversa, adică, universul poate exista fie în stare energetică, fie în ipostază substanţializată. Ingenioasa găselniţa lirică dovedeşte că poezia lui Mihai Pascaru vizează gnoseologicul. Apocalipsa ar putea veni prin audodistrugere, datorită orgoliului nostru nemăsurat de a şti totul, de a deveni Dumnezeu: „Sfârşitul lumii / va veni / când vom şti totul / despre ea.” (Apocalipsa 1). Ne rămâne totuşi speranţa ciclicităţii universului: “Începutul/ şi sfârşitul/ încep/ să se pipăie.” (Apocalipsa 2).

Sunt de părere că Mihai Pascaru ar putea să-şi întregească viziunea ludică asupra lumii elaborând un ciclu de Silogisme, în care tezele, antitezele şi sintezele să se îmbârlige ironic şi halucinant.

La geneza universului pascarian trebuie să remarcăm importanţa contribuţiei părinţilor care l-au zămislit pe autor şi acesta, drept recunoştinţă, le dedică o poezie precum: „A murit fără să spună / la nimeni. //  Când o-ntreba cineva  / de ce moare / ea i-o-ntorcea cu: / ‘Cine ne mai udă florile?’ / A murit când a simţit / că Dumnezeu i-a atins / subsiorile. ” (Mama); „

Aşa cum spuneam, volum apare în ediţie bilingvă, traducerea în limba franceză datorându-se Anei-Maria Oprea.

                                                                            Lucian Gruia reteaualiterara

 

1 Ana&Mircea Petean, Ocolul lumii în 50 de jocuri creative, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2010.

2 Mihai Pascaru, Sentinţe/Sentences, Ed. Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2011.