Cristian Mungiu: ” Nu filmul este controversat, ci subiectul”

Regizorul vorbeşte despre pelicula sa premiată la Cannes, „După dealuri”, şi explică de ce o vom vedea abia la toamnă.

 ● Jurnalul Naţional: „După dealuri” a fost deopotrivă lăudat şi criticat la Cannes. Va fi acesta cel mai controversat film al dvs. de până acum?

● Cristian Mungiu: „După dealuri” şi „Amour”, filmul lui Michael Haneke, au condus, împreună, din momentul primei lor vizionări şi până la sfârşitul festivalului, în topul aprecierilor revistei Screen Internaţional ­ aprecieri făcute de unii dintre cei mai importanţi critici de cinema din lume ­ aşa că formularea asta din presa română de tip filmul a fost deopotrivă lăudat şi criticat e uşor imprecisă. Nu filmul este controversat, ci subiectul filmului, ceea ce pune el în discuţie suscită opinii diferite ­ ceea ce e şi normal, fiind vorba despre rostul şi necesitatea religiei în viaţa noastră şi despre cât de literal trebuie ea interpretată.

● Vă aşteptaţi la premiile pentru scenariu şi interpretare feminină?

● Nu mă aşteptam la aceste premii în sine, deşi era limpede pentru oricine că cele două actriţe fac nişte roluri extraordinare şi că vor fi remarcate. Speram ca juriul să aprecieze filmul, dar nu avem nişte aşteptări anume premiile sunt, de regulă, urmarea unor conjuncturi şi, prin urmare, e bine să le primim cu plăcere, dar şi cu o anume reticenţă. Ce mă bucură cel puţin la fel de tare cât şi premiile este achiziţionarea filmului în atât de multe ţări ­ asta este o confirmare a valorii unui film cu mult mai puţin conjuncturală decât nişte premii.

● Este adevărat că motivul pentru care cele două protagoniste, Cosmina Stratan şi Cristina Flutur, au ajuns la Cannes pe ultima sută de metri este acela că juriul festivalului s-a decis foarte târziu să le acorde lor premiul pentru interpretare?

● Nu este adevărat. Juriul s-a decis foarte târziu asupra tuturor premiilor şi mai cu seamă asupra celui mai bun film ­ au fost, până în ultima clipă, foarte multe alte ierarhizari anterioare celei care a fost în final făcută publică ­ cum se întămplă cel mai adesea în orice juriu care încearcă să stabilească un palmares acceptabil de către oameni cu gusturi inevitabil foarte diferite.

● Nici nu s-a lansat filmul în România şi s-au găsit deja destui care să spună că ar putea fi considerat anti-Biserică, anti-fanatism religios. Aţi declarat deja că „După dealuri” nu e un film despre o exorcizare, ci unul despre dragoste, dragostea de aproapele tău şi dragostea faţă de Dumnezeu. Ce v-a impresionat în mod deosebit la această poveste ­ nefericita întâmplare de la Tanacu – pentru ca, pornind de la ea, să construiţi „După dealuri”?

● Filmul aduce în discuţie foarte multe lucruri, inclusiv această atitudine de a avea o părere despre ceva ce încă nu cunoşti. Vorbeşte despre dragoste, despre ce fac oamenii sau cer altora să facă în numele dragostei, vorbeşte despre vină, răspundere socială, indiferenţă, despre superstiţii şi credinţă, despre interpretarea literală a religiei în raport cu asimilarea valorilor ei profunde, despre libertatea de a alege şi despre cât de relativă devine această libertate când nu are în spate o educaţie. Filmul nu reconstituie ce s-a întâmplat în realitate, ci ficţionealizează ­ fiind interesat să analizeze cum s-a întâmplat şi de ce ­ eu încercând să analizez cum se produce această modificare de percepţie în capul nostru ­ modificare în urma căreia îl considerăm pe cel de lângă noi ca incapabil să ia decizii pentru el însuşi şi pe noi liberi să hotărâm pentru el.

● „Aş vrea însă să nu uităm un lucru important: că povestea e inspirată de întâmplări reale şi că există oameni care au suferit cu adevărat. Un film nu poate repara trecutul, dar putem încerca de acum încolo să facem o lume mai bună”, aţi spus în discursul din seara de Gală de la Cannes. Cum credeţi că ar putea schimba ceva în acest sens „După dealuri”?

● Filmul ne îndeamnă să conştientizăm că tolerând credinţele iraţionale ale celor din jur şi lipsa lor de valori facem un rău prin pasivitate. Emisiunile noastre de televiziune sunt un bun exemplu în acest sens: ele popularizează o galerie întreagă de imbecili şi inepţi ­ chestiune care nu ţine de libertatea de exprimare, ci este rezultatul unei lipse acute de morală şi responsabilitate socială ­ şi acceptăm cu toţii resemnaţi situaţia asta fără să conştientizăm cât rău produce. Apoi, când se întâmplă ca acum câţiva ani în acel sat din Oltenia, când sătenii şi-au dezgopat morţii ca să le înfigă ţăruşi în inimă, ne întrebăm cum de suntem aşa de ignoranţi şi înapoiaţi, dar nu ne întrebăm dacă nu contribuim şi noi, prin pasivitate şi neimplicare, la perpetuarea acestei lipse de educaţie.

● De ce aţi mizat pe două debutante în rolurile principale? Ce le-a făcut speciale pe Cristina şi Cosmina?

● Cosmina Stratan şi Cristian Flutur au fost cele mai potrivite interprete pentru rolurile din film şi nu a contat pentru mine că sunt debutante. Actoria de calitate ţine de multe ori mai degrabă de simţul măsurii decât de experienţă şi implică, pe lângă talent şi expresivitate, curiozitate, devotament, energie, perseverenţă şi fler. Ele două au reuşit să păstreze în permanenţă măsura justă, să nu devină niciodată nici melodramatice, dar nici neimplicate, să găsească mereu resurse de prospeţime şi emoţie potrivite fiecărei situaţii din film.

● Aţi apucat să cunoaşteţi vreunul dintre personajele reale implicate în cazul Tanacu?

● Nu mi-am dorit să cunosc personal pe cei implicaţi în situaţia reală pentru că filmul, spre deosebire de cărţile Tatianei Niculescu Bran, nu are în vedere să prezinte ce s-a întâmplat acolo ­ e o ficţiune liberă de orice constrângeri. Valoarea filmului nu stă în detaliile despre viaţa monahală chiar dacă, din încercarea de a fi riguroşi, am discutat în permanenţă cu consultanţii pe care i-am avut pentru a fi cât mai exacţi în toate amănuntele.

● Care este, din punctul dvs. de vedere, cea mai impresionantă scenă din film?

● Este secvenţa în care Alinei, personajul interpretat de Cristina Flutur, i se reproşează ca ar fi intrat în altarul bisericii, incident care aduce în discuţie raportul între valorile profunde propovăduite de religia creştină în raport cu manifestările ei ritualice.

● Filmările au decurs aşa cum v-aţi propus, din toate punctele de vedere? Înţeleg că în două luni au fost gata…

● Nu a decurs totul conform planului, dar ne-am adaptat în permanenţă. Am filmat în frig, în ploaie şi pe viscol, pe un deal aflat între vânturi, dând viaţă unor momente foarte dificile deopotrivă din punct de vedere mental şi fizic, însă cumva le-am scos pe toate la capăt. Două luni de filmare în condiţiile astea sunt foarte dificile, credeţi-mă.

● Vom avea de aşteptat premiera. E programată să aibă loc abia la toamnă. Cum credeţi că va primi publicul din România „După dealuri”?

● Avem de aşteptat pentru că nu există în România o reţea de săli pentru filme de artă, cum există în alte ţări, şi prin urmare trebuie să aşteptăm să se elibereze nişte ecrane în multiplexuri, lucru care cred ca se va întâmpla abia în câteva luni de azi încolo. Sunt convins că filmul va fi interpretat diferit, în funcţie de raportul fiecăruia cu credinţa şi religia, însă pentru mine cel mai important este ca spectatorii să aibă orice părere după ce vor fi văzut filmul şi nu înainte.

● Ce proiecte aveţi în pregătire?

● Să prezint filmul acesta în condiţii cât mai bune atât spectatorilor români, cât şi celor din străinătate. Filmul este vândut în zeci de ţări şi în multe dintre ele va trebui să participăm la promovarea lui pentru a fi cât mai bine înţeles.

Interviu realizat de Anca Nicoleanu  jurnalul.ro