Adrian Alui Gheorghe- Luna Zadar (nuvelă) (I)

„Atunci, copilul tăcu şi se născu” (Petre Ispirescu)

1. În 19…. , cred că era în luna octombrie, a apărut volumul de prozo-poeme al lui Toma Penescu. Volumul se numea Descoperirea numelui şi era a cincea carte a autorului. Primele patru cărţi, un amestec de poezie, proză şi filosofie nu atrăseseră prea tare atenţia, deşi cei care scriseseră în revistele de specialitate recunoscuseră că autorul are talent, că este original. Dar fie că formula nu era pe gustul publicului larg, obişnuit mai mult cu moda chiar şi în acest domeniu, fie că între public şi critici nu s-a legat un dialog, cert e că primele patru volume trecuseră mai mult neobservate. Timpul le preluase la păstrat, pregătindu-le, cum se întîmplă cel mai adesea, pentru postumitate. Am putea spune, astfel, că mai fiecare autor trăieşte în paralel cu propria postumitate, că fiecare acţionează după noroc, după cît îi rezervă soarta. Sau destinul? Cea de a cincea carte a lui Toma Penescu produse, însă, brusc animaţie în lumea literară şi nu numai. Dacă cineva ar sta să analizeze ce se întîmplase de fapt, din punct de vedere al mentalului colectiv, al mişcării ideilor în societate, al decrispării cititorului înalt şi mediu, cred că ar ajunge la concluzii foarte interesante. Sau ar constata că nu e nimic de înţeles şi că hazardul lucrase după reguli proprii? Şi asta ar fi posibil. Cartea avea cu puţin peste o sută de pagini şi era, după cum spunea autorul însuşi, într-un argument introductiv, o provocare a sîmburelui de eternitate din fiecare. Odată provocat sîmburele, ar fi trebuit să se elibereze din coaja cărnoasă a trupului şi să izbucnească, să se facă lujer, să aspire la viaţă. Era o utopie, ca atîtea altele care au îmbrăcat haina filosofiei, a poeziei, a muzicii sau a picturii. Sau chiar a matematicii, artacea mai pură din cîte a iscodit omul, după cum susţin unii. De cînd se ştie omul bîjbîie după un drum spre cer, de acolo de unde se presupune că a venit sau de unde a fost alungat, numai că îl trage în jos o inimă prea ancorată în relaţiile pămîntene şi un trup burduşit cu senzaţii, cu dorinţe, cu patimi, cu boli. Sămînţa eternă din om e pe cale să moară, sufocată de preaomenescul care face legea. Cartea lui Toma Penescu fanda între revolta duhului din om şi inerţia cărnii, între uimirea renaşterii de fiecare zi şi implacabilul morţii de fiecare clipă. Probabil că prinsese şi un culoar în atenţia publicului, cînd nu mai cădeau bursele, cînd nu se mai sinucideau peştii prin vreun ocean, cînd nu mai fusese prins vreun corupt din lumea politică înaltă, momente rare cînd omul se mai întreabă, retoric evident, cine mai e pe pămînt, de ce e, spre ce se îndreaptă. Pe acest fond de liniştire un post de televiziune prezentă cartea de prozo-poeme ca pe un eveniment. Prezentatorul, un fost campion la călărie, convertit la evenimente din lumea culturală şi mondenă deopotrivă, era într-o fază a vieţii sale destul de anostă, cînd el însuşi căuta un sens clipei care îl rodea în carne. Deschizînd cartea lui Toma Penescu, la întîmplare, la pagina 46, ceti cu oarecare surprindere: Dar viaţa pe care nu am trăit-o unde-i/ Că mereu am lăsat deoparte ceva, am amînat/ Ziua de azi am trăit-o mîine/ Mîinele nu l-am mai trăit prins între două universuri/ Care treceau unul pe lîngă altul,/ Între mine şi tine au fost o vreme clipe, apoi ore,/ Nopţile s-au făcut continente în derivă/ Care au eşuat în oceane secate,/ Eşti departe/ Între mine şi tine sînt acum sute de zile … Sau: La prima adiere de dragoste/ am strănutat cu ochii deschişi/ ca să văd ce se întîmplă:/ mi-au sîngerat ochii.

Textul îl cuceri. Mai citi, tot la întîmplare, cîte un fragment de ici, de colo, de fiecare dată scoase exclamaţii de admiraţie. Luă cartea din studioul de televiziune cu sine iar seara întîlnindu-se cu Miruna, amanta sa nouă, se gîndi să-i citească cîte ceva. Avu succes. Femeia care dădea impresia unei plictiseli cronice tresări la auzul versurilor pe care Omul-Eveniment, cum era numit Christian Golescu, i le citea. Şi-au trecut cartea din mînă în mînă, alegeau versuri preferate, mai comentau cîte unul de ici, de colo, se regăseau în cîte un vers, se ascundeau după altul. Trăiau pe seama poeziei lui Toma Penescu. Carnea însufleţită de cuvinte se întărea din faza ei gelatinoasă, era gata să înfrunte eternitatea de după colţ. Plăcerea Mirunei înmulţi înmiit plăcerea textului în mintea şi inima Omului-Eveniment. A doua zi Omul Eveniment a rezervat, pentru prima dată de cînd slujea acel post de televiziune, întreaga emisiune de patruzeci şi cinci de minute unei cărţi de poezie. Patima sa se transmise publicului. Publicul reacţionă imediat, cartea cunoscu o cerere însemnată. Ziarele preluară versuri din carte, cititorii aveau opinii. Criticii literari deveniră, însă, circumspecţi, orice carte prea populară riscă să iasă din sfera esteticului şi de asta de cele mai multe ori urma să fie anulată de specialiştii adevăraţi prin indiferenţă. Lucrul acesta nu se întîmplă, însă şi în cazul cărţii lui Toma Penescu. Mai mulţi critici literari îşi încercară dinţii în poemele cărţii şi textul rezistă.

2. Dar ce făcea Toma Penescu în tot acest timp? Trăia. Şi era total neatent la gloria sa ivită peste noapte. Pentru că iubea cum nu iubise pînă acum. Avea 30 de ani şi nu-şi tocise încă sensibilitatea inimii. În acest moment al vieţii sale cunoscu o dansatoare angajată pe un vas de croazieră, care făcea înconjurul lumii pentru oamenii înstăriţi şi plictisiţi, care îşi mutau din loc în loc disperarea de a trăi doar o singură dată. Dar Toma al nostru nu se gîndea la asta. Se simţea bogat pentru că femeia visurilor lui, Valentina, îl iubea fără rest. Dar fiindcă Valentina avea un contract care nu-i permitea să rămînă mult timp într-un loc, iată că veni vremea să-şi ia rămas bun de la Toma. Acesta se aruncă în mrejele disperării. Simţea că îi lunecă printre degete firul roşu şi fierbinte al destinului. Fierbinţeala acestuia îi fripse degetele şi inima. În ultima clipă însă se decise să facă nebunia vieţii lui. Îşi vîndu singura proprietate moştenită de la părinţii plecaţi prea devreme, o casă boierească de mare valoare, iar cu banii luaţi îşi cumpără un bilet pe vasul de croazieră pe care Valentina îşi distra clienţii cu dansurile ei inspirate. Dar viaţa pe vas nu decurse aşa cum îşi imagina Toma Penescu. Valentina cu greu îşi făcea cîteva minute pe zi timp pentru el. Mai mult, proprietarii vasului interveniră şi o ameninţară pe Valentina cu concedierea. Relaţiile de acest tip, cum insinuase Toma, nu erau permise dansatoarelor care trebuiau să se comporte egal cu fiecare oaspete de pe vas în lungile, anevoioasele şi plicticoasele călătorii de pe mări şi oceane. Mai mult, fetele de pe vas trebuiau să joace aşa de bine rolurile lor de animatoare, încît să dea iluzia multora dintre bătrîneii care eşuaseră pe vapor că ar avea un ceva sentiment pentru ei, să creeze o atmosferă uşor erotizată. Pentru Toma lucrurile însă evoluară din prost în mai prost. În una din rarele clipe în care reuşi să vorbească între patru ochi cu Valentina, îi ceru acesteia să părăsească împreună vasul de croazieră, să se stabilească undeva în lume, să-şi rostuiască o fericire numai a lor. Vorbi înflăcărat. Dar Valentina îl refuză, nu-i plăceau situaţiile incerte. O speriase chiar şi faptul că Toma îşi vînduse atît de uşor proprietatea pentru un capriciu. Îl considera deja un fluieră vînt. De asta în zilele următoare îl ocoli pe Toma, nu-i răspundea nici la privirile insistente din timpul reprezentaţiilor. Mai mult, cînd vasul ajunse într-un port din zona Malaeziei, unde se făcea o alimentare cu combustibil, peşte şi fructe, Toma Penescu se trezi în arestul poliţiei locale. Se plimba pe stradă, fără ţintă, ca mai toţi pasagerii vasului cărora li se oferiră cîteva ore de relaxare pe ţărm, cînd a fost luat pe sus, fără măcar să fie legitimat, de doi poliţişti localnici care îl băgară într-un fel de coteţ din sîrmă. Şi în acest coteţ a fost ţinut pînă ce vasul de croazieră se afla la trei, patru kilometri de ţărm. Nu i-a cerut nimeni nici scuze, nu i-a oferit nimeni nici o explicaţie. Cei doi poliţişti soioşi îi dădură drumul cu scîrbă, ca şi cum a fi pus în libertate un cîine răpciugos. Atunci înţelese că proprietarii vasului aranjaseră cu poliţia din modestul port să-l ascundă. Valentina îngăduise, de bună seamă, acest lucru. Era furios şi disperat.

3. În timp ce nefericitul Toma Penescu se freca la ochi să priceapă în celume ajunsese, în ţară lucrurile evoluau într-un fel cu totul aparte. În cele trei luni care trecuseră de la dispariţia lui Toma Penescu, gloria sa literară creştea. Lumea care trăise în preajma lui începuse să conştientizeze valoarea fostului prieten, vecin, coleg şi fiecare căuta şi găsea un prilej să  o afirme. Fostele amantele îl divinizau, oftau privind înapoi în timp. Fusese amantul perfect, dezinteresat şi inocent. Rămăsese inocent chiar şi după ce dragostea lor se consumase. Chiar şi femeile care nu i se dăruiseră disimulau în numele vechilor iubiri, inventau poveşti posibile. Decontul crizelor materiale se rezolva în societate prin întoarcerea spre valorile culturale şi morale. Crizele morale se rezolvau prin repunerea valorilor culturale la locul lor, de acolo de unde fuseseră aruncate de furia îmbogăţirii cu orice preţ. Dar bogăţia materială nu putea rămîne la nesfîrşit un etalon pentru viaţă, oamenii căutau şi altceva. Iar textele poematice ale lui Toma Penescu erau un răspuns al acestor căutări. Pentru că Toma Penescu nu era de găsit, presa îi inventase tot felul de trasee posibile. Că doar nu era o cutie de chibrituri care să dispară într-un buzunar …! Unii ziceau că ar fi dispărut în munţi, în vreo peşteră, că se ascunsese printre inspiraţii care mai trăiesc departe de ochii oamenilor. Alţii spuneau că Toma Penescu s-a ascuns şi scrie în vreun bîrlog o carte nouă, s-au găsit jurnalişti care ştiau şi tema următoarei cărţi care va fi, cu siguranţă, o capodoperă. Următoarea carte ar fi, astfel, după relatările celor care susţineau această teorie, despre transformarea omului în înger, un proces care începe de pe prima treaptă a iubirii. În felul acesta lumea reînvăţa să vorbească despre iubire, un subiect care se vulgarizase mult în ultima vreme. Un post de televiziune a anchetat dispariţia lui Toma Penescu, a descoperit vînzarea proprietăţii, a fost intervievat cumpărătorul dar nimeni nu ştia de plecarea pe vasul de croazieră a acestuia, aşa că apăru în discuţie o nouă pistă: Toma Penescu a fost, probabil jefuit de banii luaţi pe casa vîndută şi ucis! Cumpărătorul casei a fost unul dintre ultimii oameni care îl văzuseră pe Toma în oraş dar şi în viaţă, aşa că acesta a fost anchetat îndelung. Poliţia s-a sesizat din oficiu. Deşi bănuialile telespectatorilor erau aproape unanime, că nefericitul cumpărător al proprietăţii lui Toma Penescu era asasinul, nimeni nu avea o probă concretă. Aşa că arestarea acestuia întîrzie spre nemulţumirea populaţiei a cărei admiraţie pentru opera lui Toma crescu.

4. În vremea asta Toma Penescu se trezi prizonierul unei lumi total necunoscute. Insula pe care se afla făcea parte din arhipelagul Malaysia deşi era mai aproape de Thailanda şi fusese, după toate semnele, o colonie britanică. Aşezarea aceasta, la limita dintre cele două ţări îi dădea un soi de libertate proprie, asemănător celui din zonele cunoscute drept no man’s land, adică ale nimănui. Insula se numea Teluk Pantai, deşi în vorbirea curentă i se spunea Te-Pa, cu o accentuare a primei silabe. Toma îşi dădu seama, de altfel, cu vremea, că oamenii insulei aveau tendinţa de a-şi simplifica vorbirea, reducînd dialogul la strictul necesar. Preferau să trăiască, decît să vorbească. Rudimentele vechii civilizaţii, cea englezească, se mai păstrau pe clădiri, în vestimentaţie, în vorbire. Din cîte îşi dădu seama ocupaţiile de bază erau pescuitul şi scufundarea după scoicile cu perle. Însă timpul oamenilor locului era ocupat cel mai mult cu o lenevire generală încurajată de vremea caldă şi umedă, de comportamentul broaştelor ţestoase care se înghesuiau pe ţărm şi care se mişcau ca nişte preotese negre în ritmul bătăii valurilor, fără nici o ţintă precisă. Umblînd şi el fără ţintă, nebăgat în seamă de cineva, Toma Penescu îi reîntîlni pe cei doi poliţişti care îl arestaseră fără motiv la sosirea pe insulă a vasului de croazieră. Erau, totuşi, singurele sale cunoştinţe, aşa că găsi cu cale să li se adreseze. Unul dintre ei o rupea binişor pe englezeşte, aşa că Toma putu să înţeleagă că fusese, întradevăr victima căpitanului de vas care îi plătise cu două sute de dolari pe cei doi ca să-i zădărnicească plecarea de pe insulă, lucru pe care ei nu ezitară să-l facă. Două sute de dolari era plata muncii lor pe jumătate de an, aşa că nu îşi simţeau conştiinţa încorsetată de ceea ce făcuseră. Nu, nu veneau vase de croazieră pe insulă, acesta fusese o excepţie, probabil că totul fusese premeditat, căpitanul voia să-l abandoneze în afara civilizaţiei, ca să nu-i ajungă cumva din urmă. Reuşise. Seara unul dintre poliţişti se oferi să-i găsească o gazdă, care se nimeri să fie chiar la el acasă, pentru doi dolari pe noapte. Somn, o bucată de peşte la cină şi ceai la discreţie. Toma acceptă. Dar se pare că nenorocirea are şi reversul ei, pentru că acasă la Tam Atam, cum se numea gazda lui,totul era plăcut. În cîteva zile Toma învăţă insula pe de rost, înţelese limitele civilizaţiei locului, se împrieteni cu familia lui Tam Atam. Cît mai avea cîteva mii de dolari în buzunar lucrurile nu erau chiar disperate. 

revista Conta 9/2012

VA URMA

Reclame