Norman Manea, între Proust şi Kafka

Pe 14 mai 2012, la invitaţia revistei Observator cultural şi a Editurii Polirom, Norman Manea a revenit în ţară, pentru un dialog cu publicul, care a avut loc la Librăria Bastilia. Discuţia a fost moderată de Carmen Muşat, alături de care au participat Ovidiu Şimonca, Paul Cernat, Bianca Burţa-Cernat, Daniel Cristea-Enache şi Claudiu Turcuş. Discuţiile au abordat subiecte precum raportarea scriitorului la România, condiţia de exilat, receptarea lui Norman Manea în anii ’90 în ţară, în comparaţie cu dialogul moderat şi lucid pe care a reuşit să-l stîrnească în străinătate, sistemul de acordare a premiilor în România, factorii care au dus, în cele din urmă, la „dezgheţul“receptării lui Norman Manea în ţară. Scriitorul consideră că aceşti factori sînt: Editura Polirom, prin demersul constant de editare şi reeditare a cărţilor sale, revista Observator cultural şi presiunea străinătăţii, unde avea un anume ecou.

 Anii ’90 au oferit doar o aparentă libertate, a afirmat Bianca Burţa-Cernat, iar victima acelor ani a fost şi Norman Manea, într-o perioadă în care se făcea simţit un „complot al tăcerii“. Deşi aclamat în străinătate, Norman Manea a recunoscut că suferea deoarece „tocmai din cotlonul nostru balcanic nu sînt ecouri“. Inaderenţa lui Norman Manea la spaţiul românesc a fost explicată şi prin lipsa culturii critice la noi: „Dacă cineva are un cît de cît spirit critic, e numit resentimentar“. Totuşi, condiţia de exilat a avut şi părţi pozitive, iar Ovidiu Şimonca a accentuat acest lucru citind din volumul omagial Obsesia incertitudinii un fragment în care se vorbeşte despre faptul că exilul îţi oferă o perspectivă mai largă, reuşind să te facă să vezi nu numai centrul, ci şi marginile.

 Şi Daniel Cristea-Enache a vorbit despre anii ’80 şi ’90 ca despre două decenii complicate pentru Norman Manea. În anii ’80, „cel mai îngrozitor deceniu al regimului trecut“, Norman Manea a fost obligat să se exileze. Era o perioadă în care „tonul îl dădeau publicaţiile ceauşişte, mai existau redute la România literară şi parţial la Uniunea Scriitorilor. Deceniul următor nu a fost mai uşor pentru Norman Manea, într-un fel chiar mai dificil de asumat, pentru că exista completa libertate de expresie, dar în care s-au publicat grozăvii pentru care nu mai era justificare, nu numai în publicaţii gen România mare. A fost chiar mai frustrant, mai dezamăgitor să vadă cum sînt primite în anii ’90 opiniile sale despre aderenţele de extremă dreaptă în mediul intelectual românesc. Norman Manea are curajul de a veni cu o proză problematizantă, un personaj dubitativ, care se transformă într-un obiect al propriei observaţii“.

 Claudiu Turcuş, care a semnat prima monografie din România despre Norman Manea, Estetica lui Norman Manea, la Editura Cartea Românească, a vorbit despre raportul dintre etică şi morală la scriitor. Etica lui Norman Manea nu pretinde că rezolvă problemele, etica este, la el, un fel de conştiinţă care potenţează actul scrierii: „Dimensiunea simplificatoare a eticii e total absentă“. Şi Carmen Muşat a abordat discuţia despre etică vorbind despre o proză în care miza nu cade pe eticul propriu-zis, ci mai curînd pe o diluare a eticului prin intermediul descriptivului, care conţine un potenţial etic. „Aş apropia proza lui Norman Manea de unii dintre reprezentanţii generaţiei ’80, cum ar fi Gheorghe Crăciun, pentru care eticul nu era punctul forte al prozei.“

 Paul Cernat consideră că punctul de cotitură în ceea ce priveşte receptarea pozitivă a lui Norman Manea a fost Întoarcerea huliganului: „A fost un moment de la care a început întoarcerea scriitorului Norman Manea“, e o carte în care se promovează un „etos al responsabilităţii cu care nu prea sîntem obişnuiţi“. Sînt puţini scriitori care sînt subtili faţă de limbajul cu care lucrează şi, în acelaşi timp, să se remarce ca intelectuali publici, a susţinut Paul Cernat.

Vorbind despre numeroasele republicări ale operei sale în ţară, Carmen Muşat a observat la Norman Manea capacitatea de a i­nova. Glumind că ar face orice ca să îngreuneze viaţa criticilor, Norman Manea, care consideră că prin temperament este mai aproape de Proust, dar destinul l-a împins înspre Kafka, a explicat aceste inovări prin faptul că au fost cărţi apărute în perioada de cenzură şi că, astfel, a simţit nevoia unor mici clarificări. Cititorul occidental înţelege destul de greu absurdul acelei realităţi, a afirmat Norman Manea, dar a recunoscut că revizuirile sînt destinate în principal cititorului român, cu speranţa că acesta îşi va întîlni cititorul ideal, că ele vor ajunge la acel cititor care să-şi poată întîlni autorul ce îi este destinat.

Redăm cîteva afirmaţii ale lui Norman Manea, din dialogul său cu cititorii, de la Librăria Bastilia:

  • E greu să judec România din maşină sau de la telefon. Mi se pare un amestec de marasm şi mahala. În orice caz, e o perioadă tulbure, dar speranţă există, mai ales în noua generaţie. Eu, cît de tînăr sînt – şi vedeţi cît de tînăr sînt –, nu fac parte din această nouă generaţie. Mă bucur că există material uman de mare dotare. Nu sînt de faţă la evenimentele prin care trece România zi de zi, dar ştiu că nu sînt întotdeauna lucruri admirabile. M-aş bucura ca suişul pe care l-a început în ’89 să se confirme.
  • L-am întrebat pe un prieten de la Institutul de Cinematografie cum sînt studenţii lui. Şi mi-a spus că în primii doi ani sînt absolut străluciţi. În anul al treilea, cînd încep să înţeleagă mai bine realitatea din jur, se produce un fel de cădere, o pragmatică acceptare. 
  • Felix culpa, oriunde a apărut, exceptînd România, a fost primită cu calm şi analizată cu luciditate. Cazul lui Mircea Eliade nu este un caz unic, este un caz al intelectualului la un anume moment şi care se predă mizeriilor ideologice. Dar fără a avea curajul de a discuta astfel de lucruri nu se poate însănătoşi dezbaterea intelectuală. Profesorul Nemoianu, la un congres în Germania, mi-a spus cum l-au tăiat în bucăţi-bucăţele pe marele Goethe şi Germania nu s-a prăbuşit deloc, nici cultura germană, nici cultura mondială. 
  • Cultura e critică, e imaginativă, se apropie de realitate cu inteligenţă, cu prudenţă. Politica şi tot ce decurge din ea reprezintă o simplificare, iar literatura nu e simplificare, nu e informaţie, în pofida a ceea ce vedem în jurul nostru. Dacă e vorba de complexele literaturii române, e o poveste veche, nu sînt doar complexele literaturii române, sînt toxine mai vechi în însăşi cultura română.
  • În cazul cărţii Întoarcerea huliganului, mi s-a întîmplat cum mi s-a întîmplat cu America, unde n-am vrut să ajung, şi am ajuns. Am avut o lungă polemică cu editorul, un om în vîrstă, foarte experimentat, unul dintre cei mai mari editori americani, care îmi cerea să scriu o carte cu sînge. „Norman, este momentul să scrii cartea vieţii tale, să pui tot sîngele acolo.“ „Nu vreau să pun tot sîngele acolo. Vreau să scriu un roman. În momentul în care voi putea decide că mi-am revenit cît de cît din această dramă a dislocării şi a dezrădăcinării, va fi momentul în care voi putea scrie un roman.“ Şase luni ne-am ciondănit, prietenii mei americani îmi spuneau că nu trebuie să renunţ la el: „Pune şi tu bucăţi din tine“. Am scos nişte organe la vînzare şi am scos o carte care, în ţările unde a fost publicată, a fost receptată foarte diferit. În România, la cererea mea expresă către editor, nu s-a pus nici un subtitlu, le-am dat posibilitatea cititorilor să decidă ei ce este această carte. În America, subtitlul a fost „Memorii“, în Italia – „O viaţă“, în Spania, subtitlul a fost „Roman“.
  • Mi-am asumat riscul că nu voi ajunge decît la puţini interlocutori cu această carte [Captivi] şi am considerat că e nevoie să renunţi la orice tip de dialectică, inclusiv la dialectica eticului, care încearcă să explice, aşa cum încerca partidul, lucruri de genul: „Da, am făcut şi greşeli, ele se vor îndrepta, de acum înainte, o să vedeţi, o să meargă totul minunat…“ M-am întrebat dacă să republic această carte, dacă să-i aplic un tratament postcomunist şi postiniţiatic, să mai destind aceste codificări spre un public de astăzi, am făcut, ici-colo, intervenţii minore, dar romanul cere un cititor care să intre în el cu îndărătnicie, devenind el însuşi un captiv.

    ***

    Norman Manea

    Scriitor român de origine evreiască, Norman Manea, s-a născut în Burdujeni-Suceava şi locuieşte de 25 de ani la New York, unde predă la Colegiul de Arte Liberale Bard. Manea este unul dintre cei mai traduşi scriitori români – cărţile sale au apărut în peste 20 de limbi. De-a lungul timpului, el a adunat peste 20 de premii, inclusiv Guggenheim Fellowship Award, Medicis Etranger, Legiunea de Onoare a Franţei sau Medalia Literară a Bibliotecii Publice din New York.


  Silvia Dumitrache  Observator cultural, Nr. 366 / 17-23 mai 2012
Reclame