Adrian Alui Gheorghe: Anul Caragiale? O „actualitate” tautologică

„ Petele de pe conştiinţă şi gaura din nădragi au fost prea adesea acoperite, la noi, cu o minciună convenabilă. Caragiale a pus punctul pe i, a pus degetul pe rană atunci cînd nu a pus chiar sare pe rană… „

1. Caragiale, judecat.

Anul acesta e, în toate calendarele culturale, „Anul Caragiale”, ilustrul dramaturg şi creator de „prototip românesc” adunînd vreo sută şi şaizeci de ani de la naştere şi vreo sută de la moarte. Celebrarea lui Caragiale mi se pare, totuşi, în actualele condiţii, o ofensă adusă realităţii… ! Dimpotrivă, mi s-ar părea mult mai logică o judecare a lui Caragiale! Hai, nu vă grăbiţi cu protestele, scoteţi-vă discursurile festiviste din urechi şi încercaţi să-mi daţi dreptate. Toţi spunem că “acest” Caragiale este „extrem de actual”. Nu cumva el a croit o realitate, acum o sută şi mai bine de ani, din care nu mai putem ieşi? Caragiale l-a inventat pe Mitică, o creatură dîmboviţeană care vrea să împuşte francul din orice poziţie, care nu s-ar da în lături să înfiinţeze o bancă doar pentru a-i fraieri pe toţi din preajmă, care cînd e prins o facepe-a şmecherul, îţi face cu ochiul, complice, se dă chefliu cu cheflii, mănîncă seminţe la stadion cu chibiţii şi dacă e cazul e şi patriot, că nu-l doare gura. Păi ce-ai cu noi, domnule Caragiale, ce rău ţi-am făcut? De ce i-ai inventat pe Stoica-Caritas, pe Cataramă-SAFI, pe Vîntu-FNI şi pealţii mii şi mii? Crezi că poporul ăsta mult o să te mai rabde? Ne-ai umplut ţara de mii de exemplare de Pristanda, de Tipăteşti, de Brînzoveneşti, de „coane Joiţica”, de Caţavenci, că ţi-e şi ruşine de neamul ăsta, ce-a fost înainte de dumneata şi ce-a ajuns după …! Halal!

2. Caragiale să ne judece.

I s-a reproşat, prea adesea, că a gînditşi a scris „antiromâneşte”, că a văzut mai mult petele din soare decît strălucirea, că a văzut mai mult defectele naţiei noastre decît calităţile năclăite în sosul balcanic. Nici nu ştim dacă scriitorul Caragiale a inventat lumea operei lui sau lumea românească l-a inventat peCaragiale! Din Pristanda a făcut poliţaiul după care s-au croit generaţiile de poliţişti şi miliţieni de după… Din Caţavencu, din Dandanache, din Trahanache a făcut modele de politicieni care traversează scena politică românească de secole. Ei existau, Caragiale doar i-a numit. Păcatul „actualităţii” lui Caragiale pare cel mai greu de iertat de fiecare generaţiecare trebuie să se uite în oglinda operei sale. Cel hîd simte nevoie să spargă oglinda care îi arată defectele, prea rar caută să-şi modifice hibele. Petele de pe conştiinţă şi gaura din nădragi au fost prea adesea acoperite,la noi, cu o minciună convenabilă. Caragiale a pus punctul pe i, a pus degetul pe rană atunci cînd nu a pus chiar sare pe rană. Ce mai poţi adăuga la o replică precum cea „avansată” de Caţavencu: „Industria română e admirabilă, e sublimă putem zice, dar lipseşte cu desăvîrşire… Noi aclamăm munca, travaliul, care nu se face de loc în ţara noastră!”? Deschidem fereastra şi ne uităm în realitatea românească! Caragiale va deveni „inactual” cînd noi vom fi conectaţi cu adevărat la o Europă pecare o curtăm de secole dar în care nu putem intra decisiv cu paporniţa noastră de lucruri şi obiceiuri dintr-un Ev Mediu prelungit pînă peste fire.

3. Nenea Iancu şi o anecdotă de la Piatra Neamţ.

Caragiale s-a retras, în ultimii ani ai vieţii, în Germania. De aici l-a vizitat pe Octavian Goga care vrînd să-i înveţe pe ardelenii din Ardeal că sînt români, a ajuns „chiriaş” al închisorilor ungureşti din Budapesta. Şi acolo, pe pămînt străin, Caragiale i-a dat o lecţie amară:

Ţi-am spus de-atîtea ori, nu te mai bate cu proştii, că te răpun… Ce crezi tu, pe urma cui am suferit eu în viaţă? Pe urma deştepţilor? Prostia, suverana prostie, e totdeauna mai tare. (…) Nimic mai greu decît să cîrmuieşti proştii… Ei au un instinct de împotrivire organică… Să vezi… Mai acum vreo treizeci deani eram revizor şcolar la Piatra Neamţ… Trenuri nu găseai prin Moldova, mergeam la inspecţii călare… La Piatra Neamţ stăteam în gazdă la un popă. Avea popa o iapă murgă… Zic, să mi-o dai părinte, dimineaţa… Popa zîmbea. Prea bucuros, domnule Iancu. Şi-am plecat…Cît m-a zolit iapa ceea, mă…! Oricum dam din căpăstru, ieşea rău… N-o puteam cîrmui nicidecum… M-am întors la vreo două ceasuri, tot apă: Părinte, cît face iapa sta? -Face zece galbeni! -Ei, pune d-ta cinci, săpui şi eu cinci, s-o tăiem, că-n asta-i om… -Ba să n-o tăiem, domnule Iancu, mai bine să-i învăţăm năravul… Ştii ce? Cînd o încaleci şi ajungi la o răspîntie, dacă vrei să apuce la stînga, tu tragi de frîu la dreapta…Da’ să tragi cumplit, auzi… Să vezi c-o ia la stînga… Aşa am făcut… Ei vezi, la prost trebuie meşteşug, nu glumă…Ascultă-mă! … Toată viaţa n-am putut să sufăr prostia… Săracu’ de mine, măi băiete, cînd văd cîte un prost mă doare… Zău, am dureri fizice… Mă ia cu rece aici în creştet…”.

La Piatra Neamţ, în preajma Teatrului Tineretului, un loc gol aşteaptă, de mulţi ani, o statuie a lui Ion Luca Caragiale. 

revista Conta nr 9/2012


Reclame