Intelectualul şi aspiraţia creştină: Părintele Iustin Pârvu în dialog cu Adrian Alui Gheorghe

„Intelectualul mai mult folos are de ştiinţa sa dacă stă sub autoritatea Bisericii. Marii noştri cărturari, oameni de cultură, scriitori, au fost deopotrivă credincioşi şi patrioţi. Un intelectual în Biserică e un model urmat de tot creştinul. Dar intelectualul să nu vină doar ca să aibă imagine, cum vin politicienii noştri, ci să fie parte din atmosfera curată în timpul Sfintei Liturghii, în viaţa armonioasă a Bisericii.”

 –Care e cel mai mare rău din viaţa creştinului de azi?

– Cel mai mare rău din viaţa creştinului este dezordinea. Dezordinea interioară şi cea exterioară. Omul de azi vrea să slujească şi lui Dumnezeu şi lui Mamona. Ori asta nu se poate. Omul de azi se duce şi la vrăjitor, crede un pic şi pe vrăjitorul care îi arată ce poate el la televizor, dar merge şi la Sfînta Biserică. Astfel se face o ciorbă în capul lui, de nu mai ştie pe ce lume este. Omul, dacă vrea să aibă pace sufletească şi trupească, apoi trebuie să urmeze conduita Bisericii care este foarte clară şi foarte folositoare. Oamenii care vin la Biserică ca să se uşureze de păcate, dar apoi iar se aruncă în stihia de plăceri a vieţii fără Dumnezeu, vor fi oriunde nefericiţi şi nişte nemulţumiţi.

-Cum apare îndoiala?

-Păi, vine unul şi zice: Mă, la cîtă minte ai tu, te duci la Biserică? Pă te poţi ruga şi singur, că ce are un călugăr acolo, că nu are carte multă, nu are multe facultăţi, nu ştie viaţă de lume aşa cum ştii tu. Mai degrabă vii cu noi, care sîntem ca şi tine şi sîntem capabili să ne rugăm singuri. Şi aşa te face să te ruşinezi de tine, te face să intri, dacă mai intri, în Biserică pe furiş. Că zice înţeleptul Solomon: „Cine a nădăjduit spre Domnul nu s-a ruşinat”.

-Zice părintele Arsenie Papacioc într-o carte: „Recomand o nesfîrşită veselie în ascunsul tău, că aceasta mărturiseşte că eşti cu Iisus Hristos în inima ta şi-n respiraţia ta. Inima ta va vibra mereu o rugăciune fără cuvinte. Deci o stare de stăpîn asupra ta şi de veselă liniştire, chiar dacă te-ai noroit, căci, oricare ar fi motivul unei întristări descurajatoare, ea este numai şi numai de la diavolul”. E tristeţea o faţă a creştinului? E veselia o atitudine firească?

-Creştinul adevărat nu e trist, el are veselia faptei bune. Veselia duhovnicească este dată de împlinirea rostului creştin. Iisus nu a cerut ucenicilor săi să fie trişti, ci le-a cerut să aibă sufletul plin de bucuria adevărului relevat.

-Am găsit o povestioară frumoasă care vorbeşte despre dezordinea din mintea omului de azi. Un orăşean de-al nostru primeşte vizita unui prieten dintr-un sat îndepărtat. La un moment dat, vorbind ei pe trotuar, în hărmălaia circulaţiei, a claxoanelor şi a sirenelor, cel venit de departe spuse admirativ: -Dar ce frumos cîntă şi la voi greierii? Celălalt, surprins, îl întreabă: -Dar unde şi cum auzi tu greieri în hărmălaia asta? E o nebunie să crezi aşa ceva! Dar prietenul de departe nu se lăsă şi căută într-un pîlc de iarbă, din preajmă, pînă descoperi sursa ţîrîitului, care era chiar un greiere. Prietenul orăşean îi spuse: -Ai un auz foarte fin, supraomenesc aş putea spune! – Nici pe departe, i-a răspuns prietenul. Fiecare om aude ceea ce este pregătit să audă. Iată, am să-ţi fac o demonstraţie. Şi astfel, a scos din buzunar cîteva monede pe care le-a aruncat pe trotuar. Clinchetul acestora, la fel de slab cu al greierului, i-a făcut pe toţi trecătorii să tresară, să se întoarcă. Foşnetul şi clinchetul banilor e în mintea fiecăruia. Părinte, este banul, azi, o miză sau e o capcană? E banul unealta diavolului?

-Banul nu trebuie să fie decît ceea ce este, monedă de schimb. Omul care crede numai în valoarea banului îşi pierde toate calităţile. Pentru bani omul se duce pînă la capătul lumii, pentru Dumnezeu, de cele mai multe ori, nu se duce nici pînă la biserica de peste drum. Sărăcia în credinţă nu o acoperi cu nici o avere, nici cu munţi de bani.

-România pare să nu aibă conducători, românii par incapabili să accepte disciplina. Impresia e de dezordine în tot ce fac românii. Strada e dezordonată, coada la un magazin, la un serviciu public, la biserică chiar. Aici e ceea ce e cunoscut în psihologie drept „efectul de peşteră”. Dacă într-o peşteră, unde e multă lume, se stinge lumina, lumea se panichează şi încearcă să iasă grămadă, fără o regulă, fără ordine, călcîndu-se unii pe alţii în picioare. Dacă cineva aprinde o luminiţă, cea mai măruntă, lumea se aliniază şi iese din peşteră la modul ordonat. Asta ne lipseşte nouă, luminiţa, poate că e vorba de luminiţa de la capătul tunelului, ca să ne comportăm normal, civilizat.

-Da, dar aici poate fi păcălit creştinul, i se arată tot felul de luminiţe, tot felul de tentaţii, numai ca să creadă că acolo e direcţia. Şi el, bietul, neînvăţat, nepregătit, se duce. Rătăceşti cînd confunzi lumina lui Hristos cu tot felul de lucruri şi lumini improvizate.

-Cît de mult contează cultura, educaţia aleasă, în dobîndirea credinţei? Petre Ţuţea spunea: „O babă murdară pe picioare, care stă în faţa icoanei Maicii Domnului în biserică, faţă de un laureat al premiului Nobel ateu ­baba e om, iar laureatul premiului Nobel e dihor. Iar ca ateu, ăsta moare aşa, dihor”. Şi tot el mai spunea: “În afară de cărţi nu trăiesc decît dobitoacele şi sfinţii: unele pentru că n-au raţiune, ceilalţi pentru că o au într-o prea mare măsură ca să mai aibă nevoie de mijloace auxiliare de conştiinţă”. Cum apreciaţi prezenţa (sau absenţa?) intelectualului în Biserică?

-Intelectualul mai mult folos are de ştiinţa sa dacă stă sub autoritatea Bisericii. Marii noştri cărturari, oameni de cultură, scriitori, au fost deopotrivă credincioşi şi patrioţi. Un intelectual în Biserică e un model urmat de tot creştinul. Dar intelectualul să nu vină doar ca să aibă imagine, cum vin politicienii noştri, ci să fie parte din atmosfera curată în timpul Sfintei Liturghii, în viaţa armonioasă a Bisericii.

-În preajma sărbătorilor mari, de Paşti, de Crăciun, sînt transmise filme cu Iisus Hristos. Credeţi că e o exagerare? Că e un păcat să urmăreşti asemenea filme?

-Asta e afacerea sectanţilor. Că numai ei fac artă din orice, că dacă au biserica goală, atunci să umple măcar sălile de cinematograf. De ce ar merge creştinul ortodox să vadă un film cu Iisus, cînd îl poate vedea în fiecare duminică şi în fiecare zi şi în fiecare clipă în Biserică … ? Dacă un asemenea film e prilej de sminteală, că nu toţi creştinii înţeleg ce se întîmplă în film, atunci mai bine să deschidă omul o carte de rugăciuni, îi e mai cu mult folos. Că te poţi uita la un film, să vezi un peisaj de la Ierusalim, să vezi Ieslea Sfîntă, să vezi Grădina Ghetsimani, că nu toată lumea are puterea să ajungă pînă acolo …! Dar de aici pînă a te uita la film ca la o slujbă, ca la un model de viaţă creştină, e cale lungă. În film nu Iisus trebuie să se vadă, ci mîna regizorului, actorul, e şi un mesaj acolo care nu e cunoscut creştinului. Ce mesaj poate să transmită un asemenea film, cînd regizorul e evreu şi actorii penticostali sau eterodocşi?

-Am auzit pe cineva spunînd: Merg să mă spovedesc la părintele Iustin, că e mai îngăduitor …! Există grade de interpretare a păcatelor, a trăirilor şi faptelor creştine? Sînteţi, cu adevărat, mai îngăduitor?

-Creştinul nu trebuie speriat cînd vine la Biserică, cînd vine la spovedanie. Că dacă îi arăţi un drum prea anevoios, iaca îl descurajezi. De asta îi arăţi că e pe drumul cel bun, îl iei de mînă cu blîndeţe. E ca în familie, că la mănăstire noi sîntem în familia creştină. Nici un preot, nici un călugăr nu e îngăduitor cu păcatul, numai că există mai multe moduri de adresare unui creştin. Vezi o fată care mai dă cu o culoare în obraz, ce s-o cerţi? Îi arăţi drumul drept şi singură se despodobeşte de ceea ce a dat pe faţă, rămînînd cu frumuseţea dată de Domnul. Şi mai rămîne şi cu mulţumirea că singură a descoperit ceea ce e adevărat şi bun. Vine cineva şi spune: Părinte, am mai bine de douăzeci de ani, de treizeci chiar, de cînd nu m-am mai împărtăşit, nu m-am mai spovedit … ! Ce să fac? Ce să-i spui, că nu mai are nici o cale de mîntuire? Nu, îl încurajezi, îl ajuţi, îi dai o agheazmă mare la primul post, îi dai apoi Sfînta Împărtăşanie la postul următor şi astfel îl ajuţi. Dacă îl respingi şi îi spui că nu are nici o şansă, te mai apuci să-l mai şi cerţi şi să-l iei la întrebări, apoi mai tare îl înfunzi.

-În anul 1990, după Revoluţia Română, au fost în Bucureşti celebrele de tristă amintire „mineriade”. Atunci eu scriam în ziare şi luam partea celor care protestau în Piaţa Universităţii împotriva revenirii comunismului ateu la conducerea României. Ca efect al acelor articole, care se regăsesc în presa vremii, am primit multe ameninţări scrise sau telefonice, de la diverşi indivizi, vă daţi seama că erau foşti securişti, că erau uneltele lui Ceauşescu care rămăseseră fără obiectul muncii. Atunci am venit pînă la dumneavoastră, eraţi la Mănăstirea Secu şi v-am cerut un sfat, v-am întrebat dacă pot să păţesc ceva rău de pe urma ameninţărilor. Şi dvs. mi-aţi spus un lucru care m-a marcat pînă în ziua de azi, pe care l-am mai spus şi altora: „Dacă spui şi scrii adevărul, n-o să păţeşti nimic. Nimeni nu poate face nimic, pînă la urmă, celui care spune adevărul. Aşa că poţi să scrii, e de datoria intelectualului, a scriitorului să se implice, să nu-l lase pe bietul român care nu pricepe care e mersul istoriei, a vremurilor, în bătaia vîntului …”. Şi recunosc că de atunci am scris fără sfială, sute de articole, în care am căutat să mă raportez la principii, la adevăr …

-Nu am spus o noutate, lucrul acesta e valabil de la începutul creştinismului şi pînă azi. Dumnezeu nu îngăduie nedreptatea în numele adevărului. Dar adevărul trebuie să fie unul care să aibă rost creştin, dedicat omului nostru. În închisorile comuniste nu a fost altfel, cei care au mărturisit adevărul, care s-au raportat la adevăr, s-au mîntuit, nu a avut ce să le facă nimeni, nici prin bătaie, nici prin alte mijloace. A mai căzut cîte unul, în numele adevărului, dar Dumnezeu a îngăduit asta ca să avem modele, ca să avem martirii noştri pentru întărirea credinţei. 


-În momentul în care am scos prima carte de convorbiri cu Sfinţia Voastră, prin 2005, a venit cineva la mine şi mi-a spus: Nu ţi-e teamă că ai scos această carte? Că părintele Iustin este considerat mai nesupus în sînul Bisericii, că nu este iubit de ierarhi, că mulţi preoţi îşi îndeamnă enoriaşii să nu-i treacă pragul … ! Cît e adevăr din această opinie care a circulat în legătură cu dumneavoastră? Cine a avut interesul să vă pună în dezacord cu ierarhii Bisericii Ortodoxe Române?

-Ei, vorba e slobodă, omul îşi face fel de fel de păreri … ! Dar Biserica trebuie să rămînă una, fără discuţii care îi pot pune în pericol unitatea. Am auzit şi eu tot felul de zvonuri, au fost destui care s-au arătat vigilenţi cînd nu era cazul. Dar diavolul se irită cînd vede semnul crucii, scoate flăcări pe gură. Şi flăcările cele mai mari şi mai pline de venin şi pucioasă sînt vorbele. Diavolul lucrează cu vorbe şi cu păreri spuse ca să rătăcească pe cei slabi. Şi dacă tot nu mai avem armată, apoi armată a rămas Biserica. Şi aici e ordinea, aici e disciplina, ascultarea şi rînduiala ierarhiilor. Biserica, aşa cum e organizată, după regulile lui Hristos, trebuie să rămînă armata care apără neamul, care apără istoria, care apără cultura. Că Biserica noastră a fost, întotdeauna, mai mult decît un loc de rugăciune, a fost un loc în care s-a format şi s-a împlinit rostul naţiei. Dacă un domnitor cum a fost Ştefan cel Mare nu făcea mănăstirile, ca să aibă în jurul cui să se adune poporul, credeţi că astăzi mai vorbeam de o naţie română? Dar aşa, omul a avut un reper, a avut o ţintă, a avut ce apăra. Cînd nu ai nimic de apărat, eşti uşor de înfrînt, că nu te leagă nimic de un loc, de un neam.

-Recent a făcut vîlvă pe internet un filmuleţ de la aniversarea dvs., din 10 februarie, cînd un grup de maici v-au cîntat un cîntec recunoscut din repertoriul legionar. S-au inflamat nişte asociaţii care sînt şi ele vigilente ca să nu greşim, care ne ajută să ne înţelegem istoria proprie. Noroc de ele, că altfel confundam dreapta cu stînga şi făceam şi imprudenţa să credem că am avut o istorie numai a noastră în Europa … ! Cum interpretaţi această inflamare, această atitudine? Nu e o modalitate, pentru acestea, de a se băga în seamă? Nu e această zgomotoasă ieşire a unor indivizi care nu au nici o legătură cu istoria naţiei noastre o modalitate de intimidare?

-Referitor la asta un profesor mi-a zis: Dacă dai cu tămîie pe la fereastra diavolului, acesta numai ce strănută. Cam asta e reacţia acelei asociaţii, e ca un strănut de la fumul de tămîie. Ăştia zic: Bă, acolo în munţi, la Petru Vodă, e un cuib de legionari … ! Ce cuib de legionari? Cum să fie maicile astea care au grijă de copilaşi, de bătrîni, asociate cu mişcarea legionară? Asociaţiile alea au nevoie ca să existe, să inventeze şi să întreţină pericole, că astfel pun mîna pe un ban, pe o funcţie, pe o poziţie. Şi românul înghite găluşca, îşi ascunde capul în nisip, tace.

-Scriitorul sud-american Vargas Llosa, laureat Nobel, făcea o remarcă profundă şi de bun simţ: “Faţă de comunism există în Europa şi în România un fel de bunăvoinţă, mai ales din partea lumii intelectuale. Deşi nazismul şi comunismul au acţionat la fel de destructiv… Unul este incriminat cu mînie, altul este tolerat, pentru că mulţi intelectuali s-au jucat cu fanatismul comunist, dar după ce s-au trezit au zis că n-a fost decît un joc. Dar răul fusese făcut…!”.

-Este adevărat, este adevărat …! Fără intelectualul român, care a fost unealtă, în multe cazuri, comunismul nu ajungea să fie în România aşa de departe, atît de înrobitor.

-Părintele Dimitrie Bejan, marele nostru mărturisitor şi trăitor, cel care a mucenicit la Oranki, în Rusia, unde a fost prizonier de război, a ajuns, la un moment dat cu misiunea sa preoţească într-un sat de pe lîngă Huşi. Şi oricît se străduia dînsul să-i bage pe oamenii satului în Biserică duminica, nu reuşea să adune decît cîteva bătrîne, restul împărţindu-şi sărbătorile între crîşmă şi comoditate, ca să nu spun lene. Sătul să tot lupte pe un front cu combatanţi care dezertaseră de la datorie, într-o zi de dumincă, după slujbă, părintele Bejan a transmis tuturor sătenilor ca în seara aceea să fie prezent tot satul la Biserică pentru că le va arăta oamenilor pe … diavol. Anunţul preotului stîrni rumoare şi interes în sat, aşa că seara, la ora anunţată, toată populaţia, cu mic cu mare, s-a adunat la Biserică să-l vadă pe diavol. Părintele Bejan a închis uşa, după care le-a spus oamenilor: „Adică eu vă chem în fiecare duminică să vi-l arăt pe Dumnezeu şi voi mă trataţi cu dezinteres; dar cînd e să-l vedeţi pe diavol, atunci treceţi prin băţ. Să vă fie ruşine … ! Halal, creştini!”. Populaţia satului, ruşinată, a înghiţit în sec şi din duminica următoare a umplut biserica.

-Da, omul nostru caută senzaţionalul cu orice preţ şi tot ce vine de la diavol se adresează mai mult simţurilor decît inimii. Oricît i-ai spune creştinului nostru că televizorul, de exemplu, este culcuşul diavolului, el te aprobă la Biserică, la slujbă, la predică, dar cînd ajunge acasă primul lucru pe care îl face e să deschidă televizorul. Că ce gîndeşte el? Eh, la Biserică zic ca la Biserică, acasă fac ca acasă. Adică împac şi pe Cel de Sus, dar mă asociez şi cu cel rău … ! Că doar nu mă vede părintele, nu mă vede sfîntul cutare, că doar nu fac nimic rău…! Era în cartea de citire de pe vremuri o povestioară. Un om era cu copilul său pe un drum şi la un moment dat acesta a vrut să fure ceva dintr-o curte. S-a uitat în dreapta, s-a uitat în stînga, în spate şi în faţă, după care se apropie de pradă. În acel moment, fiul său îi spuse: Dar, tată, în sus nu te-ai uitat …! Tatăl înţelese reproşul copilului şi se lăsă păgubaş.

-Am auzit comentarii de genul celor care spun că viaţa credinciosului este grea, că are numai interdicţii, că e o oarecare tristeţe impusă de o anumită conduită. Această perspectivă este cea care dezarmează pe mulţi oameni care îşi găsesc, astfel, o motivaţie să stea departe de credinţă. Creştinilor le e dat să audă comentarii de genul: Dar la voi e păcat şi să treci strada, dacă nu o faci într-un anume fel … ! Sau: La voi fericirea mai mare e cînd se îngroapă omul, nu cînd se naşte. Că dacă se naşte, ia drumul păcatelor …! Ce spuneţi de aceste replici ale celor care stau pe margine şi cîrtesc?

-Ei, dar nicăieri nu se spune, în nici o carte, că oamenii, creştinii, trebuie să fie mereu trişti, să nu se bucure de ceea ce au în preajmă, de viaţa lor. Una e viaţa de mănăstire, cu privaţiunile ei, alta e viaţa din lume, unde sînt alte ispite, alte încercări, dar unde viaţa omului are o alcătuire frumoasă după regulile societăţii, ale familiei. Că zice Sfîntul şi marele Ierarh Ioan Gură de Aur, arătînd că sfintele mănăstiri sînt locuri de înfrînare şi de nevoinţă: „Cu adevărat, mănăstirile sînt case de plîngere, unde se vede sac şi cenuşă, unde este sîrguinţă, unde nu se vede nici rîs, nici îmbulzeală de lucruri lumeşti, unde este post, unde se culcă pe pămînt gol, unde toate sînt curate de fum, de friptură, de carne, de sîngiuri, de vuiete, de tulburări şi de multe supărări” (Comentariu la I Timotei 4). Păi, în societate creştinul are bucuriile lui, are familia, are tradiţiile, are sărbătorile, creşte prunci, îi bucură pe cei din preajmă, îşi duce la capăt o carieră, îşi face o casă, plantează o livadă. Dumnezeu te îndeamnă să faci toate acestea cu bucurie, să primeşti toate acestea ca pe daruri. Şi ştiţi prea bine că bucuria ta bucură pe cel care îţi face un dar, nu-i aşa? De asta şi Dumnezeu se bucură cînd îl vede pe creştin bucuros. Alcătuirea vieţii creştinului e frumoasă, oamenii veşnic supăraţi nu plac nici celorlalţi oameni, nici lui Dumnezeu.

-Şi apoi, viaţa creştinului e bazată pe iubire, are ca scop iubirea. Or, iubirea nu poate să genereze tristeţe, ci bucurie …

-Aşa e. Iar cel care se îndoieşte de fericirea pe care o trăieşte creştinul, apoi să se ducă şi să-l întrebe direct şi o să audă că nimic nu dă fericire ca o viaţă frumoasă, trăită în respectul poruncilor dumnezeeşti dar şi în respect faţă de conduita din societate, din ţară. Să vadă cel care nu crede, care se îndoieşte, bucuria frăţiei creştine la o sărbătoare mare, la Paşti sau la Crăciun sau chiar într-o duminică de peste an sau la Sfînta Împărtăşanie … ! Cei care spun că viaţa creştinului e tristă nu vor decît să-l ispitească pe creştin, să-l tulbure. Bucuria creştinului vine din smerenie şi e permanentă, bucuria celorlalţi oameni vine din succesul de o clipă şi ţine tot o clipă.

-Sîntem într-o societate împărţită între oameni foarte bogaţi pe de o parte şi cu oameni foarte săraci pe de altă parte. Clasa de mijloc, care ţine echilibrul social, nu e încă formată, mai nimeni nu este preocupat de formarea ei. E păcat ca un om să adune avere? E o virtute sărăcia?

-Se spune la slujba Cununiei, cînd oamenii se adună să formeze o nouă familie: „Umple casele lor de grîu, de vin şi de untdelemn‖. Ce înseamnă asta? Că prin uniunea lor cei doi trebuie să găsească şi să sporească rostul pămîntului, al trebii. Dar acest spor are şi o explicaţie: „Ca să aibă să dea şi celor săraci‖. Deci oamenii săraci trăiesc pe lîngă cei bogaţi, asta e de cînd lumea. Numai comuniştii au strigat sus şi tare că bogaţii trebuie să dispară, dar pentru ei bogaţii însemnau în primul rînd oamenii harnici, astfel că satele noastre au fost mutilate prin distrugerea proprietăţilor. Numai în comunism bogaţii trebuia să trăiască pe lîngă săraci, printr-o inversare a mersului lumii …! Şi apoi, dacă intri acum într-un sat şi vezi că toate sînt aşezate, casele sînt frumoase, îngrijite, atunci zici că acolo sînt oameni gospodari şi se vede bogăţia lor care provine din trudă. Iar truda este plăcută lui Dumnezeu …! Un Sfînt Părinte zice în Pateric: „De doreşti împărăţia cerului, eşti dator a nu socoti averile. Căci nu vei putea să vieţuieşti după Dumnezeu, fiind iubitor de dulceţi şi iubitor de argint” şi asta pentru că „Nu vor lipsi valurile din mare şi iubitorului de averi grija şi tulburarea”. Ori grija şi tulburarea sufletească duc la înnegurarea sufletului şi de aici la păcat. De asta şi bogăţia are un rost pe lumea asta. Din păcate la noi acum prea mulţi s-au îmbogăţit din furt şi din spolierea aproapelui, în dispreţ faţă de lege. Omul cinstit suferă în România acum, modelul îmbogăţitului peste noapte tulbură pe cei cinstiţi. Dar oleacă de răbdare, o să vedeţi că nici un îmbogăţit pe nedrept nu va rămîne în afară, să nu dea cont în faţa legii oamenilor, în faţa lui Dumnezeu.

-Dar e o virtute sărăcia?

-Pentru călugăr, da. Că zice Sfîntul Prooroc Isaia: ―Mai degrabă va uita mama pe fiul său, decît Eu să te uit pe tine, cel ce îmi slujeşti Mie. Să nu ne îngrijim de bogăţie, noi cei ce de bunăvoie ne-am făgăduit a fi fără de ea, pentru Dumnezeu. Căci de vom aduna bogăţii, inima noastră se va despărţi de dragostea lui Dumnezeu şi se va lipi de cele ale veacului acestuia. Să ne aducem aminte de cuvîntul Domnului, care zice că nu putem să slujim lui Dumnezeu şi lui Mamona‖. Dar dacă bogăţia îl face pe om să se îndepărtez de Dumnezeu, atunci e de preferat sărăcia. Viaţa întru credinţă este o viaţă bogată, că nimic nu îţi trebuie peste măsură, de asta te mulţumeşti cu cît ai. Bogaţii urîţi lui Dumnezeu sînt cei care se închină la averile lor, care nu cunosc altă cale decît agoniseala, care tremură de frică că vor sărăci.

-Da, era o poveste a unui scriitor italian, exact pe subiectul acesta. Un om care era bine situat avea un vecin sărac, dar plin de voioşie, care pleca seara de acasă cîntînd, revenea seara cu acelaşi pas vesel şi plin de bucurie. Copiii lui erau la fel, veseli, soţia aşijderea. Atunci vecinul care era bogat dar continuu încătrănit, plini de griji, simţea că vecinul sărac de asta se poartă aşa, numai ca să-i facă lui în ciudă. De asta se sfătuieşte cu unul, cu altul şi găseşte cum să-l facă pe vecinul său să-şi schimbe starea. Într-o zi îi pune pe prag un plic cu 99 de galbeni şi îi scrie pe plic: „Vă rog să primiţi acest plic cu o sută de galbeni de la vecinul care vă apreciază, vă cunoaşte sărăcia, vă compătimeşte şi care vă doreşte să-i păstraţi sănătoşi”. Săracul ia plicul, sare în sus de bucurie, mulţumeşte lui Dumnezeu, după care, cu ochii strălucind de satisfacţie numără galbenii. Îi ies numai 99. O ia de la capăt. Tot 99. Numără toată noaptea: 99. Îi aşează în fel şi chip, îi grupează: tot 99. Simţea că parcă a fost furat de un galben, că acel galben i se cuvenea. A doua zi nu s-a mai dus la muncă, a aşteptat să apară vecinul care îl miluise şi cu glasul pierit îi spuse: Vecine, mulţumesc pentru darul făcu, este extraordinar, dar să ştii că nu erau o sută de galbeni, ci numai 99. Vecinul bogat îl ascultă şi îi spuse că nu-i adevărat, că i-a numărat bine, că o sută au fost. Poate a dosit cineva din casă vreun galben? Săracul, altă dată bine dispus, a adunat familia şi a început să se certe cu cei din casă. I-a suspicionat pe toţi. Era mohorît, trist, plin de grija banilor pe care îi primise din senin, nefericit că i se furase acel galben. Veselia dispăru, astfel, din casa şi din sufletul lor. Şi totul cu un tertip atît de simplu !

-Da, pe vremea cînd oamenii se buluceau la Caritas, acolo la Cluj, unde depuneau un leu şi luau înapoi opt, povestea o femeie că după ce bărbatul ei ridicase o sumă de bani nu se mai putea înţelege nimeni cu el, devenise de nerecunoscut, îi număra toată ziua, se închidea în casă cu săculteţul de bani. Banul muncit o fi el mic, dar e bun pentru temelie şi pe pămînt şi în cer.

(Fragmente din cartea „Semnele vremii noastre. Şapte întîlniri cu Părintele Iustin Pârvu”, în pregătire)

revista Conta Piatra Neamţ nr 6/2011