Părintele Inochentie de la Balta- Moldovenii uitati din stânga Nistrului

Părintele Inochentie de la Balta (24 febr.1875 – 30 dec.1917)  

„S-a ridicat un călugăr oarecare, cu numele Inochentie, ieromonah al mănăstirii din Balta, care a îndrăznit să strige „că nu ţarul este capul Bisericii, ci Hristos”. De asemenea, acest călugăr, întemeindu-se pe cuvintele Sfântului Apostol Pavel, afirma că Sfânta Evanghelie şi Liturghia trebuie să se citească poporului în limba sa.” (Zamfir Ralli-Arbore)


24 februarie, anul 1875

    În partea de nord a Basarabiei, în judeţul Soroca, şi anume în satul Cosăuţi, într-o familie de creştini ortodocşi, se naşte un prunc, care primeşte la botez numele Ioan.

    Despre copilăria ieromonahului Inochentie, nu se găsesc izvoare scrise. Aflăm numai că a făcut şcoala primară în limba rusă, cum e de crezut în satul natal Cosăuţi.

    În vara anului 1894, Ioan Levizor, având un paşaport (carte de identitate) eliberat de către Administraţia plasei, părăseşte casa părintească, satul în care s-a născut şi a intrat la ascultare la mănăstirea Dobruşa, ţinutul Orheiului, ca frate (posluşnic) particular.

1894-1897. Ascultare la mănăstirea Dobruşa

    După trei ani de ascultare la mănăstirea Dobruşa, timp în care a îndeplinit şi ascultarea de chelar, Ioan cere de la arhimandritul Porfirie binecuvântarea şi actele necesare pentru a putea pleca din mănăstire.

1897-1899. Ascultare la mănăstirea Sf. Arhanghel Mihail din Kiev

    Împreună cu câţiva mahalagii merge în pelerinaj la sfânta lavră Pecerska din Kiev. Umblând prin peşterile în care se păstrează sfintele moaşte, ascultând sfânta liturghie în sfânta lavră, Ioan este cuprins de dragostea şi de frumuseţea celor văzute, hotărându-se să rămână la mănăstirea Sf. Arhanghel Mihail la racla sfintei mare muceniţe Varvara, unde este primit în postul vacant de cântăreţ. La această mănăstire a stat un an şi jumătate, cântând la strană.

1899-1890. Ascultare la mănăstirea Sf. Mucenic Andrian, gubernia Iaroslavl

    La mănăstirea Sf. Mucenic Andrian, Ioan a stat doar nouă luni, din pricina purtărilor rele şi sălbaticilor năravuri a unor slujitori care mergeau împotriva sa. După care luându-şi actele de la arhimandrit, se întoarce înapoi la Kiev la mănăstirea Sf. Arhanghel Mihail, unde se îmbolnăveşte de pneumonie.

    Ţinând cont de recomandările medicului, de a sta cât mai mult timp la aer curat, Ioan se reîntoarce la mănăstirea Dobruşa, unde clima blândă şi aerul curat îi erau prielnice pentru un tratament corespunzător. Peste trei sau patru luni Ioan Levizor a părăsit mănăstirea Dobruşa, de astă dată pentru totdeauna, şi a mers la sf. lavră Pociaev din gubernia Volâni (Ucraina de vest).

 Autorul inochentist ne comunică curioase amănunte din viaţa lui Ioan Levizor: „Însănătoşindu-se, Ioan merge la sfânta lavră Pociaev. Acolo, cu purtările sale cele bune, a fost plăcut Arhimandritului Antonie Volânschi, care îl iubea foarte mult pe dânsul.”Peste doi ani a fost luat de Arhimandritul Antonie la Petrograd la mănăstirea Sf. Mitrofan, unde a cântat în strana arhierească şi… „de multe ori şi în duma împărătească a cântat, unde a şezut şi la masă cu împăratul Nicolai şi cu toţi membri din Dumă.”

    Ştirea precum că Ioan Levizor a fost la Petrograd se adevereşte şi din alte izvoare.Se presupune că în capitala imperiului rus, Ioan ar fi văzut mişcarea muncitorilor în frunte cu preotul revoluţionar Gapon. Din Petrograd, Ioan se presupune că ar fi mers şi la protoiereul Ioan Serghiev din Kronstadt.

1907. Ajuns la mănăstire în Balta Podoliei

    „Când s-a întors din Petrograd la sf. Lavră Pociaev”, – ne relatează autorul inochentist, – el s-a dus acasă să-şi vadă părinţii şi rudele, Din satul său natal – Cosăuţi, a mers la mănăstirea Chiţcani (Noul Neamţ).

    Despre şederea lui Ioan la această mănăstire nu am găsit informaţia necesară. Se ştie însă, că întorcându-se de la mănăstirea Chiţcani înapoi acasă cu trenul, în compartimentul în care călătorea, a făcut cunoştinţă cu stareţul mănăstirii de la Balta – părintele Ambrosie. Despre ce-au vorbit Ioan cu stareţul mănăstirii de la Balta nu avem de unde şti, de la autorul inochentist din care am citat până acum aflăm însă că: „Văzându-l stareţul pe dânsul aşa smerit, blând şi înţelept întru Domnul, a început a-i zice să meargă cu dânsul la Balta. Ioan s-a răzgândit şi s-a dus cu dânsul la Balta.”

    La mănăstirea de la Balta, Ioan este călugărit cu numele Inochentie, – „din fratele Ioan a fost chemat părintele Inochente.” La 15 august 1908, călugărul Inochentie (Levizor) este ridicat în treapta de diacon, iar peste opt luni, la 19 aprilie 1909, diaconul Inochentie este hirotonit de către episcopul de Kameneţ-Podolsk, Preasfinţitul Serafim.

    Rânduiala preoţească, călugărul Inochentie o îndeplinea „cu mare evlavie şi luare aminte la toate şi cu frica lui Dumnezeu, netrecând nimica din pravila mănăstirească.” La Balta, ieromonahul Inochentie a găsit un teren bine pregătit pentru activitatea religioasă, mulţumită multor tradiţii privitoare la personalitatea şi viaţa renumitului mistic, preotului Teodosie Leviţchi, cu multă evlavie păstrate de populaţia din localitate.

    În a doua jumătate a anului 1909, despre ieromonahul Inochentie de la Balta deja se zvonise în toată Basarabia, ţinutul Podoliei, ţinutul Hersonului, dar şi în alte părţi. La Balta se îndreptau mulţime de popor (basarabeni, ucraineni, ruşi), ca să-l vadă pe Inochentie şi să primească binecuvântarea lui. Acesta, la rândul său, învăţa poporul despre Evanghelia Mântuitorului Hristos, chemându-i pe toţi la pocăinţă. „Peste tot norodul striga părintele Inochenti în gura mare ca un leu, învăţând şi chemând norodul la pocăinţă.”

    Vestea că la Mănăstirea de la Balta se petrec minuni de tot felul, vindecări, întoarceri la credinţă, preziceri ale viitorului, prin lucrarea miraculoasă de la racla preotului Teodosie Leviţchi, dar şi prin meşteşugul duhovnicesc şi darul de taumaturg ale ieromonahului Inochentie, care de atunci avea să fie numit cu duioşie basarabeană – părinţelul. Toate acestea umpleau de bucurie inimile ţăranilor simpli, neştiutori de carte, dar însetaţi de dreptate şi adevăr.

Mihai Bortă    www.personalitatibasarabene.info


*

Un alt punct de vedere Părintele Inochentie de la Balta şi inochentiştii.

Figura ieromonahuilui Inochentie de la Balta suscită şi astăzi, după un secol, interesul cititorilor, dar şi al cercetătorilor din domeniul ortodoxiei. Considerăm deosebit de captivant şi instructiv, în contextul dat, studiul lui Mihail Bortă, student la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca care vine cu o viziune nouă asupra acestei personalităţi controversate.

Mişcarea ieromonahului Inochentie de la Balta a avut loc la începutul secolului XX, între anii 1909-1917. Această mişcare, la început cu un caracter de redeşteptare religioasă şi naţională (parţial), odată cu moartea neaşteptată a ieromonahului Inochentie (31 decembrie 1917) nu a luat sfârşit. În urma înţelegerii greşite de către unii a învăţăturii părintelui ieromonah Inochentie, o parte din adepţii acestuia au căzut în erezie, susţinând apartenenţa păstorului lor la a treia persoană din Sfânta Treime – Dumnezeu Duhul Sfânt.Acele grupuri de sectanţi periculoşi, agresivi şi imorali au activat pe teritoriul României Mari în perioada anilor 1920-1935. Numindu-se inochentişti, aceştia au reuşit să compromită persoana ieromonahului Inochentie şi învăţătura ortodoxă a acestuia. Un alt factor care a compromis adevărul despre persoana ieromonahului Inochentie şi a mişcării ce s-a format în jurul lui a fost amestecul bolşevicilor ateişti în exterminarea mişcării de la Balta. Sursa de inspiraţie a tinerilor ateişti în privinţa acestui caz fiind romanul bolşevicului Les Gomin, Golgota. Potrivit autorului, ieromonahul Inochentie de la Balta a fost un şarlatan şi un escroc îmbrăcat în rasă care, folosind religia ortodoxă, a dus de nas poporul muncitor, luându-i averile şi banii, a mers împotriva învăţăturii progresiste a marelui Lenin, împotriva puterii sovietice. Mişcarea de la Balta a beneficiat de susţinerea ţăranilor din Basarabia, Podolia, Herson etc., întrunind peste 15 mii de suflete (români-basarabeni, români din celelalte provincii ale Ţării, ucraineni, ruşi). După cum preciza în acele vremuri Zamfir C. Arbore, s-a ridicat un călugăr oarecare, cu numele Inochentie, ieromonah al mănăstirii din Balta, care a îndrăznit să strige că nu ţarul este capul Bisericii, ci Hristos. Acest ieromonah, bazându-se pe cuvintele Sfântului Apostol Pavel, afirma că Sfânta Evanghelie şi Liturghia trebuie să fie citite poporului în limba sa. Această mişcare a demonstrat incapacitatea bisericii ţariste de a-şi conduce turma, precum şi incapacitatea guvernului rusesc de a conduce Basarabia. Succesul ei în rândul păturilor largi ale populaţiei basarabene, îndeosebi printre ţărani, poate fi pus, fără îndoială, şi pe seama incapacităţii îndrumătorilor duhovniceşti (a clericilor ruşi) de a le vorbi păstoriţilor în limba lor maternă (româna). Ieromonahul Inochentie de la Balta însă învăţa poporul într-o limbă frumoasă, pe înţelesul tuturor. Din punct de vedere teologic, inochentismul pare a fi o manifestare tardivă, ca multe altele, de altfel, la care asistăm până în zilele noastre, de maniheism; una din tezele fundamentale ale acestei doctrine, întemeiată în îndepărtatul secol al III-lea de ereziarhul Mani, este profetismul continuu. Din când în când, Dumnezeu trimite profeţi, care se identifică cu Duhul Sfânt (în cazul ieromonahului Inochentie – acesta a fost identificat astfel de mulţime). În sensul acesta, a trebuit luată şi o sugestie a lui Gala Galaction: Poate că într-o zi, mişcarea inochentistă (mişcarea de la Balta) cu începătorul ei, călugărul Inochentie şi cu toţi martirii acestei mişcări, vor fi trecuţi cu mai multă înţelegere şi cu mai multă duioşie pe tabloul de onoare al răsculaţilor şi luptătorilor pentru păstrarea şi sporirea comorilor sufletului românesc. În perioada dintre 7.01.2006 – 9.01.2006, am reuşit să fac o deplasare la Balta pentru un studiu de caz. Întors de la Balta, am înţeles că, de fapt, mi-am luat spre cercetare două subiecte: Viaţa şi activitatea ieromonahului Inochentie de la Balta şi curentul sectar inochentist.Pentru prima oară despre viaţa şi faptele părintelui ieromonah Inochentie, s-a scris la scurt timp după moartea acestuia († 31 decembrie 1917); la Odesa a apărut de sub tipar o cărticică de 24 de pagini, despre viaţa şi faptele părintelui Inochentie. Se pare că lucrarea a fost editată clandestin, fără a se cunoaşte autorul şi editura. Printre altele, în carte se menţionează faptul că cei posedaţi şi cei bolnavi psihic interpretau greşit învăţătura părintelui Inochentie; se mai spune că părintele Inochentie se lupta cu aceştia, zicându-le să tacă… Vremurile vitrege au făcut ca această lucrare să nu mai ajungă la cititori, în schimb, au fost mediatizate intens imoralităţile postinochentiştilor tatunişti (persoane bolnave psihic), care se numeau pe sine inochentişti. În slăvirile acestora deseori putea fi auzită fraza: Inochentie, Duhule Sfinte, miluieşte-ne pe noi!Biserica Ortodoxă Română, fiind implicată pe atunci mai mult în dilema înlocuirii stilului vechi cu cel nou în Basarabia, nu s-a implicat serios în elucidarea cazului. În urma unor cercetări la comandă, efectuate de misionari din cadrul Patriarhiei Române, s-a ajuns însă, pe bună dreptate, la concluzia că inochentiştii (postinochentiştii care au activat pe teritoriul României Mari în anii ’30 ai sec. XX) nu sunt altcineva decât sectari periculoşi, agresivi şi imorali. Nu s-a cercetat aproape deloc persoana ieromonahului Inochentie, român basarabean, care din start a fost catalogat drept eretic, întemeietor de sectă şi care s-a proclamat pe sine „Dumnezeu Duhul Sfânt”. Biserica Ortodoxă Rusă şi-a revenit din knock-out abia în timpul dezgheţului hruşciovist (anii ’60 ai secolului trecut). Dar ea nu a dorit să-şi complice situaţia cu această întrebare, fiind întru totul supusă ministrului cultelor din URSS. După căderea comunismului, în Biserica Ortodoxă, cârmuită de patriarhul Alexei (Ridigher), a fost pusă problema canonizării (de fapt, a reabilitării) părintelui Teodosie Leviţki de la Balta. Sinodul de la Moscova era conştient că în momentul în care misticul Teodosie Leviţki va fi canonizat, iar racla cu moaştele acestuia va fi s
coasă din subsolul bisericii din Balta şi expusă pentru închinare, la Balta iarăşi vor începe pelerinajele, iar printre pelerini numaidecât vor fi şi inochentişti de toate ramificaţiile (conservatori – cei care îl cinstesc pe ieromonahul Inochentie ca pe un sfânt şi mucenic; sectari – cei care îl consideră pe ieromonahul Inochentie – Duhul Sfânt; şi postinochentişti tatunişti, arhanghelişti, imorali şi agresivi – persoane posedate, adeseori bolnave psihic, care prin faptele lor dezgustătoare au compromis adevărul despre părintele Inochentie de la Balta). Racla cu moaştele părintelui Teodosie Leviţki, până la momentul de faţă, se află în subsolul bisericii din cimitirul din Balta. Canonizarea părintelui Teodosie Leviţki va ridica o nouă întrebare: canonizarea ieromonahului Inochentie, care a fost un continuator fidel şi cinstitor al acestuia. Iar canonizarea părintelui ieromonah Inochentie va ridica, la rândul său, alte zeci de întrebări importante pentru întreaga Ortodoxie, dar mai ales pentru românii ortodocşi de pretutindeni. Pe lângă adevărurile Evangheliei lui Hristos, părintele Inochentie predica despre reaua credinţă a povăţuitorilor bisericii pravoslavnice, despre nedreptatea socială care tulbura întreaga Rusie, despre înţelepciunea lumească, despre diferite probleme care îi frământă pe ţărani etc. În vorba ieromonahului Inochentie mulţimile simţeau pulsul puternic al adevărului, al dreptăţii şi al echităţii sociale. Basarabenii îl iubeau şi pentru faptul că Inochentie predica în româneşte credinţa ortodoxă. Acesta era un motiv de bucurie pentru basarabenii români, care erau până peste cap sătui de predicile în slavoneşte, pe care nu le înţelegeau. Ce i-a făcut totuşi pe următorii lui Inochentie să-şi dumnezeiască păstorul? De unde şi până unde s-a ajuns la Inochentie duhul adevărului, Duhul Sfânt? Cum s-au formulat mărturisirile concrete despre apartenenţa ieromonahului Inochentie la Sfânta Treime? În urma cercetărilor proprii, am ajuns la următorul răspuns: din punct de vedere teologic, inochentiştii (de toate ramificaţiile, în afară de cei conservatori* sunt sectari, deviaţi de la Ortodoxie. Dacă însă vom lua doar persoana ieromonahului Inochentie, această întrebare cred că rămâne deschisă pentru dezbateri teologice, în urma cărora Biserica Ortodoxă ar trebui să găsească un numitor comun în vederea reabilitării sau anatemizării totale a acestuia. În acest plan, Biserica Ortodoxă are acum toate condiţiile prielnice de a rezolva înspre binele Bisericii cazul Părintelui Inochentie de la Balta.

de Mihail BORTĂ, ziarul Timpul, VINERI, 14 APRILIE 2006, NR.396

personalitatibasarabene.info

Reclame