O amplă diversiune de sfârşit (/şi început) de secol: Diversiunea „rrom-român”

  Nici cei mai anti-naţionalişti dintre anti-protocroniştii noştri, nici cei mai naţionalişti dintre naţionaliştii noştri nu au visat că certurile dintre ei vor lua sfârşit odată cu sfârşitul secolului XX. Că toţi românii (din România sau din oricare altă ţară) vor fi scutiţi de problema existenţială «român sau cetăţean al planetei» numai după zece ani de post-revoluţionară diversiune. Ivită probabil din vremea când în Cadrilaterul devenit  bulgăresc  românilor le  era interzisă  limba maternă cu apostrofări de genul „nu vorbi ţigăneşte!”, dar mult perfecţionată peste ani, la răspîndirea diversiunii „rrom-român” au pus umărul în principal străinii(1).

Din păcate însă, nu numai ei. Ci şi românii cretinizaţi de-mprejurări: tinerii români de la posturile de televiziune pentru că aşa li se cere şi pentru că au spectrul şomajului în faţă, cei maturi fiindcă aşa un ieşit din comunism. Ar mai fi de adăugat ruşinoasa categorie a românilor dispuşi la ţigănirea  propriei lor naţii(2), spre a beneficia de fondurile puse la bătaie în acest scop(3). Mediatizată pe tot mapamondul, găselniţa „rrom/român” scuteşte orice român de amintita problematică  existenţială, prin însăşi confundarea românilor cu «rromii». Adică cu ţiganii(4). Împrăştiaţi în mulţime de ţări, din  momentul cînd şi-au lăsat meleagurile lor de baştină din nord-vestul Indiei şi au început să migreze prin toate ţările Europei, ţiganii au tot fost „cetăţeni ai planetei”.

De dimensiunile unei adevărate tragedii a devenit pentru noi şi  faptul că toată vitejia fără de margini a românilor care în decembrie 1989 mergeau senini spre moarte (hotărîţi să-şi dea viaţa  în schimbul libertăţii), vitejie datorită căreia  mai apoi s-a instaurat democraţia după 45 de ani de totalitarism, vitejie despre care dubios de repede ne-a fost practic interzis să vorbim, nu a servit românilor decît extrem de puţin. În schimb a servit altora. Însăşi posibilitatea nestingherită de manipulare în ţară  a confundării românilor cu ţiganii a apărut în România vremurilor post-revoluţionare(5). Nu în sensul că vreun ţigan ar fi uitat că este ţigan. Ci umblînd la scara lui de valori, pentru a-l convinge că „ţigan” ar fi o denumire peiorativă, că numele etniei sale ar fi ruşinos. Printr-o asiduă manipulare, ţiganii din România au fost aduşi în situaţia de a-şi spune neapărat „rrom”, căci „ţigan” ar fi, vezi Doamne, de ruşine. A-şi spune „rrom”,  prin mass-media. Fiindcă în tramvaie sau pe stradă,  ţiganii – la modul cel mai firesc -, continuă să-şi spună între ei ţigani, aici şi aiurea.  Ei îşi spun «Zigeuner» în Germania, «tsiganes» în Franţa etc. În străinătate, respectiv în Austria, Germania, Franţa, etc., după decembrie 1989 a fost de asemenea prezentă diversiunea prin care se urmărea confundarea românilor cu ţiganii, prin frecventa prezentare pe posturile de televiziune a unor ţigani drept români.

Dar încă şi mai tragice sunt implicaţiile culturale ale diversiunii „rrom/român”, prin care se pierde-n negura confuziei toată istoria românilor. Pe o astfel de pantă, academicele viziuni „subiective” asupra istoriei românilor, cu toate pretenţiile lor, ca şi viziunile „şcolăresc alternative”, devin simple jocuri de copii. Asta ca să nu amintim de o altă tragedie de sfîrşit de secol, petrecută sub ochii neputincioşilor noştri lingvişti. Anume furtul limbii române, la drumul mare şi în blândă lumină a zilei. Limba română  de peste Prut, odată cu incorporarea (după 23 august 1944) acelui teritoriu românesc în Uniunea Sovietică a devenit „moldovenească”  din, chipurile, alţi părinţi decît  limba  românească.

Sau, iarăşi de amploarea unei drame pe care o trăim toţi românii – şi ea  consecinţă a diversiunii „rrom/român” -, este legitimarea raptului creaţiilor culturii populare române de către vecinii ucrainieni, maghiari sau bulgari, atunci cînd ei prezintă cîntece româneşti (uneori chiar cu versuri româneşti) drept ucrainiene, maghiare sau bulgare.

Despre comunismul care a debutat cu anii cînd ne erau arse dicţionarele referitoare la cultura română (v.soarta volumului al V-lea din Enciclopedia României, topit de ruşi la ocuparea ţării), ne era furată istoria, limba şi cultura, ne erau practic desfiinţate şcolile -lucrându-se, ca acum, la manuale -, nu doar la «cuminţirea» celor care se-ntîmplau să mai fie profesori prin şcoli şi nu prin puşcării, iată ce scria Lucian Blaga: „Revelaţia şi divinitatea au dispărut, dar a rămas organul Adevărului. Şi organul Adevărului este Comitetul Central al Partidului Comunist  din Uniunea Sovietică” (v. L. Blaga, Luntrea lui Caron, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1990, p.129).

La început de nou mileniu, oricine poate constata – fără nici o greutate -, că organul Adevărului a devenit mass-media, care transformă, prin repetare şi răs-repetare, orice „găselniţă” (orice  minciună) în  mare şi  indubitabil adevăr. Desigur, în indiferent ce avansată formă va ajunge mass-media, ea nu va înceta să fie organul „Adevărului”, ceea ce va fi la fel de dramatic pentru România. În covîrşitoarea  prezenţă a unui atare organ al „Adevărului”, oare ce importanţă poate să mai aibă adevărul revelaţiei şi al divinităţii? Şi pentru cine altcineva decît, ca şi pînă acum, pentru cei retraşi din lumea minciunii atotbiruitoare?

–––––––––––––

Note şi consideraţii marginale

(1) De pildă, în cadrul Festivalului Dunărean (Donaufestival) o echipă ungaro-germană a prezentat publicului  un film despre România în care subiectul era viaţa unor ţigani trăind pe depozitul de gunoi al oraşului Cluj-Napoca. Finanţarea proiectului de realizare a acestui film a fost făcută de Programul de televiziune german ZDF. Un alt memorabil exemplu de grosolană manipulare îl constituie enciclopedia franceză „Le petit Robert – Limbile Europei” (apărută în 2002) unde sunt două pagini despre România şi limba românească însoţite de o mare poză color înfăţişând o şatră zdrenţăroasă de ţigani nomazi.

(2) Demnă de semnalat ne pare şi ţigănirea post-decembristă a muzeelor reprezentative pentru multi-milenara cultură românească: Muzeul  ţăranului  român şi Muzeul satului românesc. Cum aflăm din Amintirile lui H.H. Stahl (Editura Minerva, Bucureşti, 1981), Muzeul satului românesc a fost realizat în 1936 după o concepţie a lui Victor Ion Popa, pictor scenograf, director de scenă, dramaturg, poet, publicist şi profesor la Conservatorul din Bucureşti. Iniţiativa construirii a aparţinut profesorului Dimitrie Gusti care a găsit terenul şi fondurile necesare. Pentru ducerea la bun sfârşit a proiectului, ideea lui Victor Ion Popa a fost aceea de a reproduce harta României Mari în spaţiul muzeal din apropierea Parcului Herăstrău. Dispunerea gospodăriilor ţărăneşti urma astfel un plan bine definit, pentru ca în Muzeul satului românesc să nu fie o amestecătură haotică între casele din Ardeal şi cele din Moldova sau din Dobrogea, între casele din Maramureş şi cele din Banat sau din Muntenia. Casele din Oltenia să nu se afle printre casele din Bucovina sau din Ţara Crişurilor, gospodăriile ţăranilor din Oaş să nu fie plasate între gospodăriile românilor basarabeni sau între gospodăriile din Tara Moţilor. E drept că azi nu a mai rămas mare lucru din splendida înfăptuire a omului de teatru Victor Ion Popa (1895-1946), integrat şi el Şcolii monografice de la Bucureşti prin însuşi faptul realizării Muzeului satului românesc. Dar – cum bine se ştie – chiar şi puţinul care a mai rămas din acest Muzeu a fost (şi este) cu o diabolică perseverenţă distrus. Fie  incendiat, fie ţigănit în fel şi chip.

(3) De finanţarea programului de televiziune german (ZDF) a beneficiat şi regizorul Thomas Ciulei ca să poată realiza filmul artistic intitulat „Asta e”. În acest film realitatea românească este prezentată de dl. Thomas Ciulei (fiul lui Liviu Ciulei) prin intermediul unei familii de ţigani beţivi şi hoţi şi prin cîteva imagini deplorabile de pe malul românesc al Dunării. Căci filmul Asta e (producţie ZDF/2001-2002) a fost şi el difuzat în cadrul Festivalului Dunărean.

(4) Efectele globalizării s-au resimţit şi în  privinţa diversiunii „rrom/român”. Astfel, românii din Australia au putut asculta muzică populară românească prezentată drept  ţigănească  la radio australian. La fel s-a întâmplat şi cu românii din America asistînd la spectacole de cântece şi jocuri populare româneşti prezentate publicului american drept ţigăneşti. Mai nou şi ţiganii lăutari – care până mai ieri executau cîntecele popoarelor în care se întîmpla să trăiască (muzică ungară în Ungaria, muzică bulgărească în Bulgaria, muzică românească în România etc.) – s-au trezit peste noapte să pretindă (doar în România, fireşte!) că atunci cînd execută bucăţi de muzică populară românească ei ar cânta, vezi Doamne, muzică ţigănească (autentică!). De altfel, încă din 1961 Cesar Teodorescu, în cartea sa intitulată „Pângărirea cântecului românesc” (Paris, 1961), semnala cum în Uniunea Sovietică şi în America se întîmplă un fenomen ciudat: „cântecele româneşti sunt date drept ţigăneşti sau ungureşti”.

(5) O făcătură de cea mai jalnică speţă, în care cuvinte româneşti erau echivalate cu aceleaşi cuvinte româneşti scrise cu o grafie puţin diferită (lucrare dezonorantă pentru imaginea editurii la care îşi publică în general minoritatea maghiară cărţile), s-a publicat după numai un an de la Revoluţia din decembrie 1989 sub titlul de Dicţionar rrom-român (Editura Kriterion, Bucureşti, 1991).    

 Scris de Isabela VASILIU-SCRABA                               .gandaculdecolorado

Reclame

3 gânduri despre „O amplă diversiune de sfârşit (/şi început) de secol: Diversiunea „rrom-român”

  1. Despre MANIPULARE a se vedea si in urmatoarele filmulete pe care cei vizati vor sa le indeparteze de pe youtube:
    Steinhardt

    Domnita Ileana si Vintila Horia

  2. Inregistrarea conferintei Isabelei Vasiliu-Scraba despre VINTILA HORIA si DOMNITA ILEANA/Maica ALEXANDRA s-a facut pe 18 mai 2012 la Alba Iulia, la Centrul de Conferinte „Gaudeamus” al Universitatii „1 dec. 1918”, unde avea loc Sesiunea Stiintifica DIALOGUL CULTURILOR INTRE TRADITIE SI MODERNITATE (Editia XIV-a, Editie aniversara la implinirea a doua decenii de invatamant universitar filologic la Alba Iulia), 17-18-19 mai 2012.

Comentariile sunt închise.