Adrian Erbiceanu- De la Anna la Caiafa

Ca lacătul

Ca lacătul ce nu se mai descuie
când ai nevoie şi-l înfrunţi febril,
în braţe te strângeam ca pe-o statuie
care ardea în simţul meu tactil.

 

Atâtea ţi-aş fi spus, dar ce cuvinte
puteam găsi – nevrând să mă divulg –
iscam tornade-n juru-mi, să ţii minte,
din mreaja îndoielii să te smulg.

 

Şi timpurile, ca-ntr-o odisee,
mi-au fluturat prin păr, m-au fulguit,
iar tu-mi eşti vis întăinuit sub cheie…

 

Cum să te pierd acum când te-am găsit?!


Eram acolo
       

 

Eram acolo şi eram departe,
Scrâşnind, când vechea poartă s-a închis
În veşnicia care ne desparte
De-atunci, din pragul ultimului vis.

 

Vorbele tale mai răsună încă
Cu sens abscons, pieziş prin nefiresc,
Încât pierdut în valea lor adâncă
Încerc zadarnic să mă regăsesc.

 

Auzul meu refuză să dezlege
Spre înţeles cuvântul salvator
Că poama vorbei tale o culege
Tăcerea grea în care mă-nfăşor

 

În nefireasca lume de cuvinte
Căreia rob m-a dat – stereotip –
Erorilor  şi-aducerii aminte:
Fără speranţă nu există chip.


La poarta înserării

Din adâncimi – pe ape dispersate

Ce-şi cată vad să-ncalce alt hotar –
Călăuzit de-un simţământ primar,
Sui treptele-ntrebării ferecate.

La poarta înserării gândul bate.
Incertitudini – trepte de altar –
Grăbite se preling pe minutar:
Nimicnicie şi…eternitate!   

 

Aşa adun corvoadă la corvoadă,
Inscripţii – tăinuind aspru consemn –
Vizibile, când n-aş vrea să se vadă.

 

Nu-i frică să mă-mpingă, nici îndemn;
Doar ghemul care singur se deznoadă,
Să-mi lase mie, şi pe toate, semn.


Reflecţie târzie

“Cu ochi de somn aş reciti o carte”
Constanţa Buzea
 

Curg toamnele cum vinu-n oale sparte,
Cu izul lor de fum înăbuşit…
Antecedent de nedestăinuit
În ascensiunea care ne împarte.

 

Cad zilele prin ele încleştate,
Victime într-un plan prestabilit,
Dovadă clară că ne-am zălogit
Şi că plutim în contiguitate.

 

Visând, miraculoase, noi puteri,
Ne ţinem strâns, cu mâna, să ne ardă,
Prin reflectări, dorinţele de ieri.

 

Şi rătăciţi în golul ce-l croim,
Ne-nvăluie lumina revanşardă,
Punând un punct la cartea ce-o citim.

Ritm

Inima mă-ndeamnă: Spune-i!,
N-o lăsa, crepusculară,
Val spumat pe creasta dunei –
Răzleţire solitară,
Umbră trasă prin lumină,
Cupă încă nebăută,
Pată fără vreo pricină,
Piatră arsă, iarbă mută…

 

Gândul, pod între zăvoare,
– Vâlvătaie pârguită –
Nu-şi găseşte dezlegare.
Agonie şi…Ispită!
Dănţuie pe vârful strunei
Strigătul, cerşind răsplată;
Inima mă-ndeamnă: Spune-i!
Gândul tace: Niciodată!

Şi mă visez

“Când vrei să scapi de sabia uitării,
Citeşte-ţi visul întrupat aseară…”
Adrian Munteanu

 

Învăluit în lumea mea de vise,
Un nou Aeneas rătăcind pe mare,
Furtună sunt de căi zămislitoare
Izbind în toate porţile închise.

Dar cui ce-i pasă dacă am crezare?
Sunt şi-n Itaca drumuri interzise,
Ce mă petrec prin legile nescrise,
Cum vis prin vis, pe-un fir în destrămare.

 

Că rătăcesc de-o viaţă pe o urmă –
Inegalabil trasă pe cadran,
De Adevărul care-n mine scurmă…

 

Şi mă visez. Şi-n visul meu profan
Mă clatin suspendat. Dacă se curmă,
Charon mă trece apa… pe un ban…


Sunt umbra ta

Sunt umbra ta… şi te urmez de când
Lumina te-a scăldat întâia oară
Cu-aceeaşi certitudine precară,
De salt între “acum” şi…”pe curând”.

 

Sunt umbra ta şi te urmez spre seară
Dar umbrele nasc umbre strecurând
Dorul prin dor… şi ne topim arzând –
Îngemănate lumânări de ceară.

 

Sunt umbra ta şi te urmez supus,
Cu fiecare răsărit de soare,
Până şi-n golul umbrei interpus
Ca un sigiliu sec, de încifrare

 

A tainei tale care m-a sedus
Să-nşirui lumea : urme pe-o cărare…