Mircea A. Diaconu- I. L. Caragiale. Materie şi sens

“Redusă la gastronomic, discuţia despre reveriile lui Caragiale e limitată. Foamea de real face ca materia însăşi să capete consistenţa iluziei, a delirului vizual, olfactiv, sau auditiv. Să ne amintim că, în C.F.R., întreruperea delirului verbal care hrănea imaginaţia celor doi amici e sinonimă unei întoarceri „fără haz” în realitate…”

Este Caragiale preocupat de „arheu” la fel de mult pe cît pare fascinat de epiderma realului? O ocazională, cum sînt multe din scrierilescurte ale lui Caragiale, Moşii (Tablă de materii) instituie, cu toată aglomerarea de obiecte, un spaţiu pur, acela al logicii hazardului din text unde totul este posibil.

Pînă la urmă, nu se construieşte un decor, ci o lume în esenţa ei. Or, esenţa lumii înseamnă hazard şi iluzie. Iarmarocul balcanic e o desfăşurare de materii în care sensul se pierde, pentru a face loc formelor goale de sens. Atît de goale încît kitsch-ul atrage după sine butaforicul. E ca şi cum plăcerea înregistrării formelor în care se ipostaziază lumea atrage după sine o decorporalizarea identică reduceri la absurd. Atît de concretă e lumea încît devine, printr-un exces de luciditate, falsă, inautentică, artificială şi mirifică. Iată: „Turtă dulce – panorame – tricoloruri – bragă – baloane – soldaţi – mahalagioaice – lampioane – limonadă – fracuri – decoraţiuni – decoraţi – doniţe – menajerii – provinciali – fluiere – cerşetori – ciubere – cimpoaie – copii – miniştri – pungaşi de buzunare – hărdaie – bone – doici – trăsuri – muzici – artifiţii – fotografii la minut – comèdii – tombole – «Moftul român» No. 8 – oale  – steaguri – flaşnete – îngheţată de vanilie – fleici”, şi ne oprim aici deşi efectul vizat de Caragiale este obţinut numai prin citirea integrală a textului. Aşadar, o lume, însumată alandala, dar însumată. Din albumul unei pianiste, o demonstraţie de virtuozitate care improvizează o lume pe structura accidentală a termenilor din sfera muzicii, conţine această frîntură de text: „Să vă ferească Dumnezeu, marele armonist, de orice disonanţă”. Dincolo de construcţia ludică, o demonstraţie a faptului că artificiul se poate hrăni exclusiv din cuvinte, ideea aceasta a unui Dumnezeu armonist nu-i de ignorat. Haosul materiei, aglomerarea de forme, puzderia de iluzii vor fi avînd şi ele un sens; o muzică neînţelească va fi fiind înscrisă în lucruri. Simplele colaje dau seama asupra acestui fapt, căci un sens se poate ascunde chiar în absenţa sensului. Iată răspunsul la mirările lui G. Panu: „Sînt oameni foarte inteligenţi, spunea el, foarte instruiţi şi mai cu seamă cu un gust foarte rafinat în materie de artă, literatură şi muzică, şi cu toate acestea, cînd ei voiesc să petreacă, preferă mijlocul de petrecere la Moşi oricărei alteia. Aşa, am cunoscut un om de o inteligenţă şi o cultură excepţională, om de litere cu gust rafinat, dispoziţii artistice admirabile, cunoscător şi amator de muzică clasică, pasionat de Beethoven, şi căruia cu toate acestea îi plăceu mîncările prin birturile de ordinea a treia, alergînd într-un birt pentru borşul de miel, aiurea pentru o fleică sau pentru mititei, convins fiind cum că borş ca la «Mielul alb» sau fleică ca la «Costică» din nu ştiu ce stradă nu se poate mînca în toată ţara”.

Aşadar, …Beethoven şi borşul de miel ori o fleică oarecare, sau Beethoven şi birturile de ordinea a treia. Faptul că e meloman şi superstiţios, deopotrivă, cum mărturiseşte despre sine în O răutate, nu va fi fiind dovada vreunor contradicţii, a vreunor incompatibilităţi, ci, dimpotrivă, a spiritului însetat de coincidenţe, ritmuri, armonii. În toate acestea, Caragiale va fi văzut sau va fi căutat amprenta marelui armonist. Eugen Simion a vorbit la un moment dat despre reveria gastronomică din proza lui Caragiale. Dovada desăvîrşită e în La Moşi. Fireşte, acest amestec de Beethoven şi de gusturi culinare intrate în alertă e de găsit, cu aceeaşi obstinaţie, în corespondenţa lui Caragiale; la Berlin, sînt două din obsesiile sale. A ingurgita e totuna cu a epuiza realul, într-o trăire alimentată de senzaţii. Călătoriei prin labirinturi spaţiale îi este echivalentă voluptatea gustativă. Caragiale nu ezită să apeleze la realitatea concertului şi în altfel de situaţii, ironic-lubrice. Iată, Poetul Vlahuţă: „Domnişoara Venturia era un instrument bine acordat pentru cîntarea virtuozului nostru, şi n-ar fi fost de mirare ca îndrăzneţul artist să încerce, fără siguranţă de succes, dar totuşi să-ncerce, un concert complet”. În alte locuri, limbajul aluziv nu urmăreşte să arate, ci să ascundă pentru a ocoli licenţiosul. Aici, însă, marele armonist nu-i decît ironic. Adesea, referinţa muzicală e prilejul unei ieşiri din labirint; există o realitate dincolo de materie, şi aceasta e armonia. Ea e chiar semnul abisului ascuns în materie: „Dar e oare un mijloc mai puternic ca să ne scăpăm de toată haotica năvălire a lumii întregi în bietul nostru suflet, decît divina muzică? – vagă şi vastă ca şi lumea, ca şi această nepătrunsă şi fără alt înţeles decît înţelesul cel mare şi singurul – armonia…” (Un artist).

Iată, în fond, adevărul pe care Caragiale încearcă în permanenţă să-l aproximeze. Coborîrea în „birturile de ordinea a treia” e o dovadă a dorinţei de epuizare a labirintului material. Ba chiar pasiunile erotice ale „breslei bărbiereşti” s-ar explica prin aceeaşi nevoie de pătrundere în înţelesul ascuns în materie. Oricum, bărbierul de care e vorba în acest text îşi organizează lumea cu ajutorul instrumentelor muzicale. Fostcorist, el însuşi ştie să cînte cu ghitara, cu flautul, cu ţimbalul. Îl însoţesc două pisici („una învîrteşte o minavetă micî ce cîntă mazurca şi cealaltă joacă”) şi păsărelele care ciripesc în colivii. Chiar şi aici, apologia artistului devine o contra-apologie, căci „opera originală a artistului”, lucrată cu penelul, e un tablou liric, de sorginte grigoresciană. Poate căartistul, aşa cum îl vede Caragiale, nu-i decît un regizor, care pune lumea, care există deja, în mişcare, şi nu un creator „original”. Ori poate că, ţesută în subteranele textului, disputa aceasta, atît de frecventă al Caragiale, dintre apologie şi contra-apologie, dintre gravitate şi ironie, i se pare calea cea mai bună pentru a depăşi ideologia şi tutela fanatică a unui sens. 

În fine, La Moşi defineşte, în fond, un adevărat centru al lumii. Topografia este a unui athanor, dar unul al disoluţiei care dă fiori de bucurie. Iată: „Vagoane de tramvaie galbene şi albastre, tramcare, trăsuri boiereşti, căruţe mitocăneşti şi biciclete şi lume multă pe joc… De pe atîtea strade şi căi, ca de pe atîtea braţe ale unui fluviu uriaş, se varsă, cantr-o mare zgomotoasă, pe bariera de la capul podului Tîrgului de Afară, valuri peste valuri de omenire. Precum este greu să se mai întîlnească două picături de apă o dată ce au apucat să intre fiecare după soarta ei în largul mării, aşa ar fi şi pentru două persoane să se mai găsească, rătăcite   o dată în învălmăşeala Moşilor, dacă n-ar fi cuminţi să-şi hotărască mai dinainte locul şi momentul de întîlnire”. Spaima aceasta a neîntîlnirii e una din obsesiile lui Caragiale. Nu mă refer la Tren de plăcere sau la, ştiu eu, scrisoarea rătăcită din cunoscuta comedie. Am în vedere viaţa lui Caragiale la Berlin. În fond, iarmarocul e el însuşi un stomac uriaş, ca şi Berlinul, ca şi lumea. Aflaţi în lume, trăieşti, de fapt, marea digestie a hazardului. În fine, în miezul lumii, Lucsiţa, corpolentă, robustă, voluptoasă. Vie. Traseul ei este unul al reperelor gastronomice şi al beţiei gustative, iar proporţiile sînt rabelaisiene. Să recapitulăm. La dejun: trei ouă răscoapte, o căpăţînă de miel cu borş, nişte stufat, prune cu carne,friptură la tavă şi salată de castraveţi, trei cinzecuri cu sifon şi o cafeluţă. După trei ceasuri de la dejun, a făcut imprudenţa să plece fără să mănînce. În stomac, „un gol de chaos”. Aşa încît, „se porneşte cu nările umflate spre unul dintre colţuri, ca o panteră atrasăd e mirosul ţapului sălbatic”. Urmează gogoşile prăjite în ulei, mirosind a rînced. Nu şi pentru ea. Apoi, o limonadă, două bărdace de floricele şi alte plăceri:„Lăutari cu ţambalul, şi flaşnete, şi clarenete cu toba mare, şi trîmbicioare, şi fluieraşe, şi hîrîitori, şi cleşte clănţănind pe grătare, şi strigare, şi zbierete, şi chiote! – e o plăcere!… şi un miros de grătar încins! – e o bunătate!”. Urmează, cîrnaţii, fleicile şi bateriile de sifon. E aici un delir al cunoaşterii: Lucsiţa devoră lumea cu voluptate nebună, cu  o foame care arată mai degrabă neputinţa de a se hrăni. Şi, evident,neputinţa de a înţelege, de a cunoaşte. Un alt fapt ni se pare şi mai important. E aici o progresie nu doar în sensul exacerbării gastronomice, ci şi în sensul, invers, al degradării mijloacelor de comunicare lingvistică. Faptele se derulează în paralel. Cu cît e mai voluptoasă, cu atît vorbeşte mai chinuit, încît, la final, explozia organică e un fel de compensaţie. Fatalitate, „ca prin farmec, se opresc într-o clipă şi lăutarii, şi cimpoierii, şi clarnetele şi toate glasurile, şi în acea cliupă se aude banca pe care sta coana Lucsiţa făcînd ca o cadenţă de fagot; apoi, iar porneşte cu mult brio grandioasa simfonie: muzici, jucării, cleşte, glasuri…”. E ca şi cum ar vorbi materia însăşi. 

Nu-i un caz izolat situaţia aceasta. Să ne amintim că în Moftangiii, rromânca (figură emblematică) e văzută şi din acest punct de vedere. Iată: „La balul Curţii mai ales, cum s-a abţinut toată ziua de mîncare, abuzează de şampanie, de icre, de îngheţată, de bomboane – nu de plăcere ori de lăcomie, nu!… de datorie… O dată supează cu un «amic», pe urmă cu un curtezan, mai despre ziuă, se-nţelege, vine şi rîndul dumnealui: «Aide, cocoşelule, la bufet!» Aşa, după îngheţată, mănîncă iar icre moi şi după Pomery extra-sec frappé, iar ciucalată fiebinte”.

Dar există printre scrisorile lui Caragiale una care trebuie inclusă fără rezerve în proza sa literară. Este datată joi, 7/20 iulie [1]905 şi îi este trimisă lui Alceu Urechia. Locul Lucsiţei e ocupat de Barbu (da, Barbu Ştefănescu Delavrancea), memorabil personaj, un Mitică îngroşat: balcanic, superior, arogant, „original”, dispreţuitor, dezgustat, iritat, de nimic impresionat, aprins, cu „flegmă diplomatică”, cu dare de mînă, superior, cîrcotaş, diabolic, gurmand, rudimentar, primitiv, grosolan. Spre deosebire de schiţe, pentru că e el însuşi afectat, căci amicul nu-l iartă nici pe el, Caragiale preferă culori tari, care nu ascund verdictul. Aşadar, în trecere prin Berlin, Barbu, adică Herr Profesor, ia în posesie lumea pentru a o aşeza superior în zona inautenticului: „Administraţie, armată, arte, ştiinţe, litere, tramvaie, drumuri de fier, birji, frizeri, public, prăvălii, case, monumente, mîncare, bere, tot, tot, prost, stupid, imbecil!”. Apoi, întîmplările concrete: la frizerie, într-un parc, în faţa unor statui, cugesturi mari, strigînd cu voluptate, cu forţă, energic, demontînd totul. Acasă, madam Caragiale le pregăteşte ochiuri cu mămăliguţă şi brînză de burduf: ochiurile – prea răscoapate, mămăliguţa, prea pripită, peştele, nefiert destul, ciulamaua, lăbărţată, friptura de porc, neromânească, apoi vreo zece sticle de vin. Din nou pe străzi, în galerii, în faţa unor peisaje mirifice, lecţii de estetică, de bucătărie, de nuanţe (apa nu-i de fosfor, e de sulf), halbe de bere proastă, în gesturi stridente şi ţipătoare. A doua zi, spectacolul continuă. Nemţii: stupizi, ridicoli, reci. Înainte de plecarea trenului spre Paris, în restaurantul gării, o porţie de şuncă, somonul (vechi, pute), şampanie. „Textual şi fonografic garantat”, replicile sînt din ce în ce mai turmentate, mai îndrăzneţe, completate finalmente de „scăparea gazului”. Ca leit-motive: „– ’Mpîrţ!”, „Mboule!”, „mă-sii, de stup’pid!” şi „… lor de nemţi!”. La despărţire, „ne pupăm cu muci şi ne despărţim foarte lăcrămoşi”. Atît de exacte în detalii vizual şi fonografice, scenele capătă un aer fantasmatic şi ireal. Sînt pagini, şi replici, care amintesc de Repausul duminical, încît ai crede că Parigoridi, Costică Parigoridi¸ e acelaşi cu eroul acestei epopei groteşti. Iată-l pe Parigoridi într-un scurt dialog: „– Un’e me’gem mă, ‘mboule?… ştii? Întreabă Costică pe birjar. / – La Lăptărie, conaşule; cum să nu ştiu? / – E ‘mb’avo! i răspunde Costică; şi pe urmă către mine: auzi ce ide’ f’umoasă a ‘vut ‘mbou!”. Ca şi în scrisoarea despre Delavrancea, „ne pupăm du’ce…”. În fond, Reapusul duminical apărea în „Universul” în 1909…

Redusă la gastronomic, discuţia despre reveriile lui Caragiale e limitată. Foamea de real face ca materia însăşi să capete consistenţa iluziei, a delirului vizual, olfactiv, sau auditiv. Să ne amintim că, în C.F.R., întreruperea delirului verbal care hrănea imaginaţia celor doi amici e sinonimă unei întoarceri „fără haz” în realitate. Delirul, oricum sar manifesta el, întreţine neantul, îl provoacă şi, astfel, oferă o şansă pentru apetenţa euforică a lumii. Repet: nu-i deloc inoportună apropierealui Caragiale de euforia simţurilor din poezia unor onirici precum Leonid Dimov sau Emil Brumaru, de transformarea în iluzie textuală a lumii, cala Şerban Foarţă, de proiectarea lumii în text, ca la Ion Barbu. În fine, „marele armonist” nu-i atît de departe de adversarul său, din moment ce Mitică, cel care vede totul, e „al dracului”. De altfel, să revenim la Moşii (Tabla de materii), pentru a reţine finalul. Continuăm, astfel, succesiunea de obiecte abandonată ceva mai devreme: „[…] tîrgoveţi – tîrgoveţe – ţărani – ţărance – intelectuali – artişti – poeţi – prozatori – critici – burgheji – tramcare – tramvaiuri – capele pîrlite – jupe călcate – bătături strivite – copii pierduţi – părinţi beţi – mame prăpădite – guri căscate – praf – noroi – murdărie – infecţie – lume, lume, lume – vreme frumoasă– dever slab… Criză teribilă, monşer!”. Ce e cu această criză teribilă?! Iarmarocul, kitsch-ul, aglomerarea fără sens, materia pulsînd, cuvinte luînd locul lumii, în fine, toate acestea sînt semnul prezenţei insuficiente a armonistului. Suficientă sieşi, materia nu se fundamentează pe vreunprincipiu transcendent; eventual, ea ar putea fundamenta unul, dar numai în cazul în care spaima ar fi substituită de voluptate, fapt care la Caragiale se şi petrece.

Criza teribilă, în fond, nu împiedică contemplarea şi comunicarea spectacolului prin care se instituie. De aici beţia simţurilor, reveria gurmandă, plăcerea călătoriilor, eventual, autoexilul. Aici aş vorbi eu despre nordul caragialean. Berlinul, ca loc care permite privirea din afară şi deopotrivă lingoarea. Textul, ca loc care admite dominarea lumii şi aşezarea în ea. În nordul caragialean, criza oferă un sens, dracul îl ajută pe Dumnezeu, haosul este forma vizibilă a cosmosului, scepticismul e un principiu ordonator şi euforic. Aici, în nord, arheul, în forma lui grotescă şi textuală, împlinită ca materie şi deopotrivă ca reverie, e posibil. Lucrul în sine, măcar ca spectacol, aşişderea.

revista Conta nr.9 2012

Reclame