Vavila Popovici- Cabotinul şi mârlanul

„Dã-mi, Doamne, ce n-am gândit, sã mã mir ce m-a gãsit!” – proverb românesc

Mi-am amintit de titlul unei cãrti citite în copilãrie – adolescentã, care mi-a suscitat interesul. N-am retinut autorul, dar am retinut titlul: Cabotini si cabotine. Era scrisã pe la începutul secolului trecut, dovadã a existentei cabotinajului pe atunci, rãspândit la francezi în special, de unde a si provenit denumirea, spun unii. O gãsisem într-o librãrie si întrebând librarul ce înseamnã cabotin si despre ce este vorba în carte, acesta s-a eschivat sã-mi rãspundã si asa cum sunt bãrbatii, mi-a rãspuns cu o glumã: „Copilã, nici în farmacii farmacistul nu cunoaste denumirilor tuturor medicamentelor”. Ajunsã acasã, ca orice copil cuminte si interesat, am deschis
dictionarul lui Sãineanu pe care-l aveau pãrintii în bibliotecã. Aidoma dictionarului din zilele noastre, era mentionat cuvântul cabotinism, din frantuzescul cabotinage, însemnând atitudine, gest, apucãturã de cabotin. Despre cuvântul cabotin, dictionarul mentioneazã si astãzi cã este actorul mediocru care urmãreste succese usoare prin mijloace facile; persoanã care încearcã sã se remarce printr-o comportare teatralã; în trecut, în Franta actorul ambulant se numea cabotin.

De fapt ce este un cabotin? Un om caraghios dar de care nu se poate râde. El nu este un tip amuzant, el este stupid, ignorant, nu departe de unul cretin, si care pozeazã într-o persoanã „specialã”. Când vorbeste, „spurcã” locul, cum spune românul, prin falsitate, minciunã. Când materializeazã gândurile, produce ceea ce corespunde caracterului sãu de cabotin, adicã ceva dezgustãtor, lipsit de valoare autenticã.
Cabotinul pozeazã, „dã cu gura”, vrând sã ademeneascã oamenii, dar pus în fata sãvârsirii unui gest serios – pus la încercare cum s-ar spune – dã înapoi sau dispare, pur si simplu, din peisaj. Nu are simtul ridicolului, este doar orgolios. El vorbeste sau înfãptuieste copiind tot ce este de prost gust, încercând sã însele simtul frumosului, adevãrului. Cabotinajului, acestui curent mai vechi, dar adaptat întru totul zilelor noastre, i se spune kitsch. În dictionar îl gãsim ca termen folosit pentru a desemna arta de prost gust, pseudo-arta; reproducere sau copiere pe scarã industrialã a unor opere artistice, multiplicate si valorificate comercial; obiect (carte, tablou, statuie, statuetã, etc.) de proastã calitate. Rãspândit azi si în lumea apuseanã, defineste un fenomen ce s-a impus pe primul plan al discutiilor estetice – creatia de nivel scãzut, arta de prost gust. Se spune cã termenul de fapt este german si a apãrut cu un secol în urmã, la München, în cercul pictorilor academisti, semnificând initial o schemã, ceva ce nu era finisat. „Astãzi el desemneazã pseudo-arta, arta comercialã, cea de un gust dubios.” Pentru lucruri deci, s-a gãsit termenul corespunzãtor, dar pentru oameni? Pentru oameni a rãmas acelasi termen de cabotin, el cabotinul desfãsurându-si, relevându-si ineptiile într-un mediu oarecare. Politica, de exemplu, e un mediu prolific pentru cabotinism. Dar nu numai politica!
Avem astãzi suficienti cabotini si cabotine, în toate domeniile. Prostia, nepriceperea, infantilismul, lipsa sentimentului patriotic, amoralitatea, imoralitatea, coruptia endemicã la nivelul institutiilor statului si clasei politice, otrãvesc societatea. Unii dintre acesti cabotini, mai abili, stiu sã foloseascã naivitatea oamenilor din jurul lor, în interes personal. Creatorul unui Kitsch te însealã, te minte, prezentându-ti vorbele sau faptele ca si când ar fi valoroase. Si culmea este cã în loc sã capete locurile pe care le meritã, undeva la periferia societãtii, acestia sunt lãudati, premiati, recompensati, trimisi în strãinãtate pentru a reprezenta cu persoana lor sau cu lucrãrile lor, tara noastrã. 
Iatã aflãm despre statuia de pe scãrile Muzeului de Istorie: Împãratul Traian gol puscã, si câinele cu apendice, a sculptorului Vasile Gorduz, detinãtorul atâtor premii pe timpul vietii. Multi se întreabã dacã este modernism sau obscenitate. În loc sã fie amplasatã undeva într-un bâlci, ea a fost amplasatã în plin centrul orasului Bucuresti. Va fi admiratã? Cred, mai curând, cã oamenii vor spune cã este artã de prost gust – kitsch. Dar câti bani s-au investit pentru transpunerea în bronz a monumentului kitsch? 
Cu câtva timp în urmã am auzit de o altã operã a lui Vasile Gorduz care i-a îngrozit pe românii din Montreal – Canada. Statuia a fost inauguratã în prezenta preşedintelui tãrii noastre în acel moment (2004) – Ion Iliescu, statuie ce îl înfãtişeazã pe Mihai Eminescu ca pe un bolnav, îmbrãcat într-o cãmaşã de noapte, ca si cum ar fi scãpat dintr-un spital de nebuni. 
Este posibil sã ne batem joc de poetul national, de cultura si istoria noastrã? Si nu o face un strãin, ci un cetãtean al tãrii. 
Într-atât ne-am rãtãcit sufletele încât am uitat cã tara e mai venerabilã, mai sfântã decât chiar ne sunt pãrintii? Socrate spunea: „mai presus de tatãl tãu si mama ta si strãbunii tãi e patria”. 
Distorsionatã mi se pare aprecierea acestor opere de artã, din cauza celor care le inaugureazã si care, cred cã habar nu au de arta adevãratã si apleacã urechea la spusele unor oameni cu adevãrat bolnavi de distorsiune, care le induc gânduri inacceptabile pentru constiinta axiologicã, dar prin deghizare, relativizare capãtã sansa de a fi acceptate si declamate.
Mârlanul, fiindcã si despre el mi-am propus sã scriu, este „o persoanã care vãdeste lipsã de educatie, cu apucãturi grosolane; bãdãran; mitocan; mojic”. Care ar fi diferenta între cabotin si mârlan? Fiindcã asemãnãri sunt destule. Dacã putem atribui cabotinului un fel de naivitate, fiind de multe ori inconstient de atitudinea sa, mârlanul este omul constient de ceea ce face, poate fi si rãu intentionat, jigneste arãtându-si superioritatea, are mârlãnia „în sânge” si o face în mod dezinvolt, cinic, lezând adversarul care uneori nu se poate apãra din bun simt, bunã crestere sau din respectul pe care îl are si el, tot „în sânge”. Duelul este inegal, sãbiile sunt diferite!
Scria cineva cã banii sunt benzina masinãriei uriase care formeazã societatea umanã de astãzi. Este cu adevãrat combustibilul dupã care aleargã unii pentru a se asigura de „încãlzire pentru vesnicie”. Banul, obtinut astãzi prin pozitia privilegiatã în societate, îi determinã pe unii a-si perverti caracterul. Dacã l-au avut cândva integru! Mârlanii sunt cinici (cinism – despre care se mai spune cã este o formã degradatã a ironiei), dispretuiesc principiile elementare ale moralei, sunt mânati de o poftã aproape vicioasã a negãrii, de dorinta de a demasca, a distorsiona, a lovi în punctele dureroase ale adversarului. Ei sunt maestri în a pãcãli lumea, „existã în ei ceva diabolic, un joc pervers al spiritului”, spunea Emil Cioran. Si ideea de perversiune ne duce cu gândul la unele practici obscure şi murdare, la rãutate sau chiar sadism, distorsiuni, tenebre, care nu ar trebui sã facã parte dintr-o viatã normalã, cu oameni normali.
Arthur Schopenhauer într-o carte a sa, scria: „Se aratã inteligent acela care cu prostii si nebunii nu stã de vorbã. Dar multi vor spune ca dansatorul invitat la balul paraliticilor: Eu cu cine dansez?”

Vavila Popovici    Raleigh, Carolina de Nord

observatorul.com

Reclame