Petruș Andrei: George Irava – Verigă de aur dintre generații

  În societatea modernă a zilelor noastre, pe lângă miturile fundamentale, Mircea Eliade  amintea și de mitul elitelor care ademenesc și cuceresc foarte repede publicul, în special pe cel tânăr: sportivi, boxeuri, cântăreți, maneliști, oameni politici; acest mit este însă unul al efemeridelor pentru că numai cu un mare efort își mai poatecineva aminti numele vreunui om politic din timpul lui Baudelaire, Eminescu sau Edgar Allan Poe.

        La noi, unele dintre aceste glorii contemporane se nasc ,,pe stradă și la ușa cafenelei” ,,în aplauzele grele a canaliei de uliți”, cum atât de bine spunea unicul Eminescu în ,,Scrisoarea III”.

        Poetul George  Irava se bucură însă de o cu totul altfel de celbritate, anume aceea de a scoate de sub tipar încă două cărți de poezie, numărul lor  ajungând la cincisprezece.

        Dacă ținem seama de aceste reușite, George Irava trăiește râvnita ,,tinerețe fără bătrânețe”, poetul fiind viguros în cuget și-n simțire, cu un avânt creator demn de invidiat.

         Am semnalat de fiecare dată publicului cititor noile sale apariții editoriale și mă simt onorat să o fac și de această dată. Volumele: ,,Șapte drepturi” (Editura  ,,Sfera”, Bârlad, 2012) și ,,Drumul robilor”(aceeași editură) au câteva trăsături comune:

–         ambele au apărut la aceeași editură, în același oraș și în același an;

–         ambele au câte un motto, din Titu Maiorescu și din Nietzsche, și câte o dedicație: părinților poetului, Vasile și Dumitru, și nepoților, Elena și Ștefan;

–         și, în sfârșit, ambele au o prefață semnată de distinsul profesor Gruia Novac, redactorul-șef al prestigioasei reviste ,,Baaad-ul literar” – Bârlad.

        O primă diferență dintre cele două volume este între coperte: coperta primului volum îi aparține Elenei Irava, ceea ce este o premieră, iar coperta și desenele celui de-al doilea aparțin lui Mircea Iordache.

        Poeziile incluse în aceste recente volume se caracterizează printr-un stil elevat, dovenind deferența față de limba română, o neștirbită dragoste față de poezie, față de actul creației, față de omul creator și față de cititorul avizat.

        Invocând și argumentând liric cele ,,Șapte drepturi” (,,Dreptul la copilărie”, ,,Dreptul la mine însumi”, ,,Dreptul la ideal”, ,,Dreptul la prieteni”, ,,Dreptul la dragoste”, ,,Dreptul la libertate”   și ,,Dreptul la poezie”) poetul George Irava câștigă astfel dreptul de a face parte din istoriile literare, fie ele și cu autori dâmbovițeni, și mai ales, asemeni lui Hercule, dreptul de a se număra printre nemuritori.

         Prin creația sa, poetul George Irava devine veriga de aur dintre generații: dintre părinții și nepoții săi.

         Cuvintele, afirma Lucian Blaga în ,,Geneza metaforei și sensul culturii” poartă în ele o ,,sarcină mitică”, așa cum obiectele au ,,sarcină electrică”.(…) Un cuvânt ca ,,toiag” poartă altă sarcină mitică decât cuvântul ,,baston”, care e deșertat de o asemenea sarcină”.(op. Cit., p.300)  Afirmația este valabilă și în cazul poetului recenzat.

          George Irava vede copilăria prin oglinda argheziană (,,Fă-te, suflete, copil!”) sau eminesciană (,,Șuieram l-a ei chemare/ Ș-am ieșit în câmp râzând.”)

,,Mi-a crescut un joc sub umărul stâng,/ Hai să fim copii,/ Hai să fim foarte, foarte copii,/ Foarte vii,/ Foarte vii…/ Mi-a crescut un joc sub umărul stâng,/ Hai să-l veselim cu un copil.” (,,Dreptul la copilărie”)

         Lumea este o scenă, viața este un spectacol iar poetul este un actor și ,,Dreptul la mine însumi” trebuie plătit: ,,Cu viața părinților – banul tristeții – / Am plătit unicul bilet de intrare,/ În duminica de piatră a vieții,/ Unde o linie dreaptă mă doare.”(p.23)

          Dar ,,Dreptul la ideal”? Nu cumva trebuie plătit și el? De bună seamă că da. Există un preț pentru ca: ,,Să fii tu însuți primăvară cu aripi,/ Să ți se facă aripa roată,/ Lângă sămânța făcută dar,/ Să ți se facă visul ideal,/ Și cuvântul pegas,/ Să fii tu însuți primăvară cu aripi/ A primăverii cu aripi.”(p.29)

           Trebuie, de asemenea, plătit și ,,Dreptul la prieteni”, altfel ,,S-ar putea să nu vezi/ Că-ți cade din îmbrățișare prietenul,/ Și să-ți rămână îmbrățișarea goală,/  Precum aerul pe dinlăuntrul său,/ Din care a căzut pasărea împușcată”(p.32)

           Ființa dragă are acel ,,un nu știu cum/ și-un nu știu ce” eminescian, iubirea având ca și poezia ceva inefabil, ceea ce cuvintele nu pot niciodată cuprinde în întregime. ,,Dreptul la dragoste” este sfânt. ,,Ea nu vine de nicăieri,/ Și nu pleacă nicăieri,/ Fiindcă e pretutindeni(…) Ea nu dă nimic,/ Și nu primește nimic,/ Fiincă ea însăși/ E datul și primirea,/ Ea nu întreabă pe nimeni,/ Și nu răspunde nimănui,/ Fiindcă Ea însăși/ E întrebarea și răspunsul/ iubirea.”

            ,,Dreptul la libertate” se câștigă prin lupta împotriva temnicerilor care țin libertatea închisă; acolo unde ,,vei găsi câte o santinelă străină,/ și fără de vatră” s-o înlături pentru a ajunge în ,,Patria poetului” care ,,E în libertatea Stelei Polare,/ O sămânță fără hotare,/ Pusă de îngerul păzitor,/ În brazda Dumnezeului tuturor”(p.54)

            ,,Dreptul la poezie” trebuie să-l aibă toți cei pe care bunul Dumnezeu i-a înzestrat cu har: ,,Cireșul nu înflorește pentru că e primăvară, ci pentru simplu motiv că e cireș. Primăvara e doar prilejul. Așa cum prilejul înfloririi pietrei este

sculptorul, cel al înfloririi aerului este respirația aripei în zbor, prilejul înfloririi Cuvântului este poezia”.(p.58)

             Poemul eponim ,,Drumul robilor”, ca întregul volum, de altfel, este eminescian, un eminescianism de substanță iar nu unul epigonic. ,,Drumul robilor” este ,,Pavat cu eternitate/ Cu uitare și mister.” Robi sau regi sunt supuși aceluiași tragic destin; după ce eșuează luntrea vieții, rămân în urma lor ,,Codrii de vinovății,/ Și izvoare de păcate,/ Vijelii de adevăruri,/ Și nisipuri de speranțe,/ Amintiri întroienite,/ Și frânturi de cutezanțe.”(p.14)

             Mihai Eminescu în celebra sa învocare a lui Vlad Țepeș, împărțea lumea în două: în ,,smintiți ” și în ,,mișei”. În poezia lui George Irava și cimitirul este împărțit la fel: ,,Într-o parte stau nebunii,/ Ce-au crezut în a lor vise,/ În cealaltă stau mișeii,/ Ce n-au prețuit nimic.”(p.15) Aș numi acest poem ,,Apocalipsa după Irava” pentru că poetul vede sfârșitul tragic al unei lumi căreia ,,cineva” i-a vândut limba, țara, pe Dumnezeu Însuși, poezia și viitorul. De un pesimism profund este vorba și în poezia ,,Dacă unu și cu unu”, de inspirație păunesciană. Când poetul George Irava simte răceala nopții și atingerea morții, în pofida seninătății mioritice în fața ei, de care tot suntem învinuiți, el trăiește intens de dureros sentimentul extincției: ,,Trece un înger prin spaima unui lut,/ Îngenunchind pe țărâna mea stinsă, / În care am fost, cândva, un început,/ De veșnicie, încă, neatinsă.(,,Țipă o stea în infern”)

              Într-un eseu anterior, îl numeam pe poetul George Irava ,,Stea polară a liricii bârlădene”, Bârladul poetic fiind, până în prezent, singurul oraș care are doi deținători ai Premiului Nobel românesc, ,,Mihai Eminescu”, instituit de poetu Gellu Dorian la Botoșani: Cezar Ivănescu și Cristian Simionescu. Poezia ,,Ca niște planete” îmi susține aserțiunea. ,,- Ia seama ce-ți zic:/ Noi nu suntem decât/ niște dense gheme de viață;/ Ca niște planete gravitând/ În jurul morții,/ până când/ Ni se topesc aripile de ceară,/ și ca Icar, cădem în ea,/ Ca-ntr-o imensă Stea Polară.”(p.34)

           ,,Poveste vedică” pare aceeași care îl va fi inspirat pe genialul Eminescu în ,,Scrisoarea I” din care aflăm seducătoarea ,,poveste” a desprinderii universului din haos și a apariției vieții pe pământ în ,,ille tempore”:

 ..La-nceput, când nu era/ Încă, nici un început,/ Fără a fi măcar cuvânt,/ Nu era, încă, durată,/ Pe când punctul era Mumă/ și nimicul era Tatăl.”(p.35) Pe planeta de nevoi a zilelor noastre, ruga poetului George Irava adresată divinității pare mai mult decât îndreptățită: ,,Doamne, du-mă înapoi,/ Când eram numai noi doi/ Tu din Duh și din Cuvânt,/ Eu din apă și pământ.”(p.36),, Exilat într-o margine de destin”, poetul așteaptă vizita unei ultime doamne ,,De ziua Sfintelor rășini”. Misterioasa ,,Doamnă”, ,,ducesă” sau ,,Regină” este, fără îndoială, Poezia care l-a vizitat, de altfel, întreaga viață și care, în cele din urmă, va îndulci ,,Clipa mea de spaimă.”

           Temele și motivele predilecte ale volumului ,,Drumul robilor” sunt: singurătatea, tristețea, teama dar și sentimentul datoriei împlinite, al mântuirii și al supraviețirii prin creație. Cele două volume amintite sunt cărți ale maturități creatoare, poetul făcând elogiul idealului, al limbii române, al poeziei dar și al dobândirii unui loc în Panteon.

         ,,Poezia, afirma eseistul George Irava, este muncă în formă de duminică. Locul de muncă al poeziei se află în sentimente. Nenăscută și nefăcută, dar fiind, ea nu se odihnește și nu poate muri vreodată.”