Mihai Pascaru- Alte întîmplări din Munţii Apuseni

„Circulam odată cu trenul pe traseul Brad-Arad. În compartiment cu mine se aflau două bihorence, un moţ şi o moaţă. Mi-am dat seama atunci câte diferenţe pot exista între bihoreni şi moţi în ceea ce priveşte reprezentările asupra somnului…”


Barba

Ca profesor de ţară cu casă la oraş, am făcut mult mai uşor şi mai ieftin naveta câtă vreme am purtat barbă în Apuseni. Şi am aflat, de asemenea, mult mai multe despre oamenii locului şi problemele lor.

Şoferii opreau mult mai prost decât înainte. Deschizându-mi ei aşa portiera, îmi ziceau:

-Urcaţi, vă rog, părinte şi staţi lângă uşă că-i scaunul mai moale.

Urcam şi stăteam pe locul cel mai bun. Eram şi preferat în raport cu alţi conavetişti.

-Lăsaţi-l pe domnul părinte, ziceau şoferii. Poate-i grăbit la cineva.

Foarte mulţi şoferi mă scuteau de plată.

-Lăsaţi, părinte! Să ne dea Dumnezeu sănătate… Că dacă-i sănătate, vin şi banii din urmă.

Nu a crescut însă în acest timp respectul copiilor de la şcoală faţă de mine, sau dacă a crescut totuşi creşterea nu a avut nici o legătură cu barba. Dimpotrivă. M-au poreclit „episcopul” copiii mai mari, iar cei mai mici au preluat porecla de la ei. Şi unii şi alţii căutau s-o pronunţe cât mai aproape de urechile mele, de parcă aş fi fost surd sau n-aş fi fost acolo. Nu-i pedepseam niciodată pentru că şi eu îmi porecleam profesorii sau preluam porecle de la alţii în copilăria mea.

O atitudine aparte adoptau şi femeile tinere din sat. Pentru ele, a purta barbă era echivalent, paradoxal, cu a nu fi bătrân niciodată, barba apărându-ţi faţa, pe vremea aspră de acolo, asemenea fardului femeilor. Nu mi-o spuneau, desigur, dar le vedeam cum zâmbesc când eram prin preajma lor. Nu ştiu ce credeau celelalte femei, mai în vârstă, pentru că ele nici nu discutau imprudent precum copiii şi nici nu zâmbeau asemenea femeilor tinere. Despre bărbaţi ştiu că nu acordau nici o atenţie schimbării din fizionomia mea. Preotul satului nu purta barbă, iar bărbaţii nu găseau nimic deosebit în faptul că o purta altcineva.

Într-una din zile, la pod la Cîmpeni, m-a întrebat un bărbat din Baia de Arieş:

-Cum aţi terminat cu procesul?

Nu fusesem niciodată implicat într-un proces dar, bănuind că voi afla ceva interesant, am întrebat: 

-Care dintre ele?

-Cel cu mătuşa, cu pământul care vi se cuvenea moştenire, dar îl luase ea. Am fost şi eu în sală. Tot cu pământul sunt şi eu în proces. Dar cu fratele meu.

Am căzut în propria-mi capcană pentru că nu am ştiut ce să-i răspund dat fiind faptul că omul fusese în sală la procesul de care vorbea şi până la urmă tot m-aş fi dat de gol, neştiind unele amănunte şi nici măcar faptul cum s-a sfârşit procesul în cauză.

Bărbatul a remarcat imediat ezitarea mea.

-Nu sunteţi dumneavoastră preotul din…?

Nu, nu eram.

Preotul cu care toată lumea mă confunda avea în zonă un prestigiu deosebit. Dar mai mult decât cu respect, lumea se raporta cu teamă la el. I se atribuiau puteri deosebite, dezlegând şi blestemând deopotrivă în funcţie de banii şi dorinţa enoriaşilor clienţi.

[Muşca, 1985]

Diferenţe

Circulam odată cu trenul pe traseul Brad-Arad. În compartiment cu mine se aflau două bihorence, un moţ şi o moaţă. Mi-am dat seama atunci câte diferenţe pot exista între bihoreni şi moţi în ceea ce priveşte reprezentările asupra somnului.

Vorbea una dintre bihorence:

-Noi punem sub cap câte două perne mari şi moi. Să vezi atunci ce dulce-i somnul!

-Noi n-am putea dormi aşa, îi replică moaţa. Perna noastră este moale, dar nu mai groasă decât distanţa dintre umăr şi cap. Noi nu ţinem capul sus în somn, îl ţinem aşa cum îl ţineam şi peste zi – drept.

-Şi cu ce vă acoperiţi voi? întrebă cealaltă dintre bihorence.

-Cu un ţol ţesut din lână sau o plapumă când este foarte frig.

-O, noi avem dună! exclamă bihoreanca nu fără o undă de compătimire şi dispreţ.

-Cum este duna? întrebă moaţa.

-Ca o plapumă, dar mult mai mare. Punem în ea mai multe kilograme de puf de gâscă.

-De unde aveţi atâta puf? 

-De la gâştele noastre. Avem foarte multe gâşte şi le jumulim de vii, nu numai când le tăiem. Puful le creşte la loc şi iar le jumulim.

-Bietele gâşte! se tângui moaţa.

-Dar voi n-aveţi gâşte?

-Noi n-avem, răspunse moţul care tăcuse până atunci în colţul lui. Gâştele au nevoie de apă şi de unde apă la noi, pe  crestele munţilor?

Bihorencele au dat din cap, totuşi mirate.

Moaţa era de la Vidra şi mergea la Arad, la fiii ei plecaţi de mai mulţi ani acolo.

Moţul era din Dealul Lămăşoii (Albac) şi se ducea într-un sat de lângă Arad, să vadă dacă i-au fost vândute lemnele. De mai multe luni le lăsase acolo, la un om de încredere.

Bihorencele n-au spus exact de unde sunt dar au vorbit mult despre problema care le dusese în Apuseni. Erau soacră şi noră. Fiul şi, respectiv, soţul fusese arestat în Vadul Moţilor pentru vânzarea de porumb. Îl adusese până acolo cu o maşină personală (un ARO cu remorcă) şi reuşise să vândă foarte puţin în momentul în care l-au prins. Cel mai mult s-au necăjit moţii din Vadu din pricina asta moţii pentru că nu aveau altă cale de a-şi procura porumbul. Cel promis pentru contractele de vite întârzia de vreun an să apară. Femeile s-au îngrijorat nemaiprimind nici o veste de la bărbat şi au plecat pe urmele lui. În Vadul Moţilor au aflat de arestare şi au ajuns astfel la Alba Iulia şi Aiud, unde era închis.

Moţul făcuse şi el de mai multe ori puşcărie pentru lemne dar tot nu se lăsa. Îşi crease o reţea foarte puternică, din oameni diferiţi şi cu puteri diferite, cum zicea el. În această reţea un loc aparte ocupau şi oameni de încredere care îi vindeau lemnele. Şi lemnele se vindeau bine, fiind necesare celor care îşi construiau case în satele bănăţene atât de prospere.

Tânăra bihoreancă a adormit în cele din urmă în poala soacrei. Moaţa şi moţul au adormit rezemaţi de spatele banchetei, cu capul drept şi spatele drept. Eu m-am chircit lângă ei, ca un navetist cu state vechi la care forma şi mărimea pernei nu mai contau deloc.

[Abrud-Vârfurile, 1986]

Pachetul de ţigări

Cum se comportă locuitorii din Munţii Apuseni în faţa unui act de violenţă?

Se comportă foarte diferit.

Într-una din serile ploioase de la Abrud un tânăr este oprit pe stradă de trei necunoscuţi.

-Nu ai o ţigară, bă? i se aşeză unul în cale.

Tânărul îşi pipăi câteva secunde nodul de la cravată, amânând răspunsul.

-Am, răspunse în sfârşit, oferindu-le pachetul.

Cel care îi barase drumul scoase şi el  un pachet, începând să râdă:

-Avem şi noi. Ce credeai, că noi n-avem?

În toata fiinţa lui, tânărul nostru firav se pătrunse de o nemăsurată teamă. De ce jocul acesta şi ce va urma?

-Ai tu, dar eu nu am şi-am să le iau pe ale lui, hotărî cel care părea mai în vârstă dintre necunoscuţi. Şi către tânăr: Mi le dai, mă?!

-Sigur că da, îi răspunse tânărul, grăbit să scape cât mai repede de ei.

-Nu aşa. Dacă mi le dai, le pui tu singur în buzunarul de ici.

Şi îi arătă un buzunar de la cămaşa lui vineţie.

Tânărul introduse ţigările la locul cerut şi se îndepărtă aproape alergând, căutând să fie cât mai aproape de grupurile celor care se îndreptau spre „blocuri”, în aceeaşi direcţie cu el. La un moment dat chiar intră în discuţie cu o chelneriţă de la „Detunata” şi cu cei din grupul ei. Teama se mai risipise, se simţea în siguranţă deşi nu ar fi avut nici un motiv să nu se simtă aşa.

Lovitura o primi pe la spate. Căzu, moment din grupul de care se lipise începu să se depărteze de el cu pas tot mai grăbit. Nimeni nici măcar nu mai întoarse capul.

În cădere, se lovi de bordura asfaltului cu ceafa şi pentru un timp nu mai ştiu exact ce se întâmplă cu el. Auzea doar foarte vag vocea celui care primise ţigările şi îi simţea vârful bocancilor în burtă:

-De ce mi-ai luat banii, măi nenorocitule? Două mii de lei am avut în buzunarul în care mi-ai pus pachetul. Atâta e la tine pachetul de “Carpaţi”?

L-au mai slăbit şi tânărul a reuşit să se ridice, fugind spre deal, pe prima uliţă întâlnită.

Revenindu-şi puţin, se grăbi să intre într-o curte, să-şi tragă sufletul. Trântise probabil puternic poarta, pentru că imediat se trezi în faţă cu proprietarul casei, care apucase într-o mână o bucată lemn şi se îndrepta ameninţător spre el.

-Plec, plec imediat, îi zise tânărul. Numai puţin să îmi revin. Sunt urmărit şi n-am făcut nimic. Nişte derbedei de pe şantier…

-Da să şi pleci! ridică omul în aer bucata de lemn, ameninţându-l. De unde să ştiu eu ce-ai făcut?

Neavând încotro, tânărul nu mai spuse nimic şi plecă, abia târându-se dincolo de poartă.

Necunoscuţii, care îl urmăriseră, îi auziseră glasul şi îl aşteptară în spatele unui gard, chiar lângă poarta pe care tânărul ieşise.

Afară se întunecase puţin.

Urmară lovituri scurte şi repetate în stomac.

Din nou acelaşi glas:

-Noi venim aici să vă facem blocuri, să aveţi unde sta şi voi, moţii dracului, ne furaţi! Daţi-i, mă, să ştie că noi nu glumim cu moţii!

Ceilalţi doi însă nu mai dădeau. Peste drum descoperiră o poartă de metal şi prinseră să-l trântească pe tânăr cu capul de ea.

Până când veni stăpânul porţii:

-Nenorociţilor! Nu pentru asta am făcut eu poarta. Hai, căraţi-vă de aici!

-Nu ne cărăm până nu îl omorâm, ameninţă cel mai tânăr dintre şantierişti. I-a furat lui Ioşca două mii de lei.

-Şi dacă-l omorâţi, îi primiţi înapoi? intră la bănuieli proprietarul porţii de metal. Ia lăsaţi-l în pace! Nu vedeţi că nici n-aveţi ce bate? L-aţi nenorocit deja. De ce nu mergeţi la miliţie?

Rostind aceste vorbe, proprietarul porţii el însuşi se lumină. Întradevăr, de ce nu mergeau la miliţie? Cei trei şi-n braţe l-ar fi dus până acolo pe cel căzut acum la picioarele lor.

-Ia haideţi la miliţie! hotărî proprietarul porţii. Vedem noi cine-i vinovat!

Tânărul nostru tresări:

-Eu merg oriunde. Nu am nici o vină.

Cei trei se priviră o clipă şi hotărâră surprinzător:

-Mergem! Toată lumea ştie că s-au dat banii azi pe şantier şi nici mama miliţiei nu se leagă de clasa muncitoare în zi de salar!

Îl ridicară pe tânăr şi, toţi cinci, porniră spre miliţie. Dar pe la jumătatea drumului se auziră strigaţi de un glas de femeie:

-Staţi! Staţi!!!

Era soţia proprietarului porţii. Se aruncă direct în braţele bărbatului ei :

-Unde mergi? De ce te bagi în prostiile altora? Hai înapoi acasă!

-Nu pot să-l las pe omul ăsta singur. Sunt în stare să-l omoare şi nu pare cu nimic vinovat, o respinse cu grijă bărbatul.

Cel numit Ioşca interveni şi el:

-Are dreptate femeia. Hai s-o lăsăm baltă!!!

Ce fel de dreptate avea femeia?

Pentru tânărul nostru nu mai avea importanţă, dar nu dorea nici în ruptul capului să se întoarcă singur acasă. Îl prinse de mână pe proprietarul porţii, care se recomandase şoferul Damingher din Deal (soţia îi era contabilă la Combinat), ca un copil îl prinse şi nu-i mai dădea drumul. Aşa, de mână, au mers până la uşa apartamentului tânărului.

Peste două zile tânărul a fost căutat de un bătrân de pe strada Viilor, bătrânul mărturisind că a fost martor la prima serie de lovituri primite de tânăr, după ce grupul se desprinsese de el. Pe bătrân l-a primit soţia tânărului, ascultându-i cuprinsă de groază relatarea.

-Îl loveau pe rând, îl loveau eu picioarele în stomac şi în coaste, ca pe un sac de tărâţe. Se odihnea unul, lovea altul şi apoi lovea cel odihnit. La un moment dat, el a sărit în drum să oprească locala care tocmai trecea. Şoferul, unul slab şi cu mustaţă, a încetinit dar n-a oprit ca să se urce. A încetinit numai pentru că era cât pe ce să-l calce. Cine erau?

-Nu-i cunoştea. Nu-i mai văzuse niciodată, îi răspunse soţia.

-Hm, se arătă bătrânul neîncrezător, pregătindu-se să plece. Oricum, huliganii trebuie pedepsiţi şi eu sunt gata să depun mărturie. Am văzut totul şi m-am cutremurat.

Dacă a văzut totul, de ce nu intervenise într-un fel sau altul?

De ce n-am intervenit eu care, de asemenea, văzusem aproape totul?

Nu puteam interveni. Tânărul nostru eram chiar eu.

[Abrud-Muşca, 1986]

Femeia

Nu prea mi-a fost dat să aud că bărbaţii din Apuseni s-ar lua la bătaie din pricina unei femei, cum adesea se întâmplă în alte zone.

Mai mult, atunci când alte pricini apar şi bătaia se-ncinge, se pare că nu să fie sub ochii femeilor.

Călătoream într-o iarnă primăvăratică mult într-o maşină de muncitori, vreo douăzeci de oameni pe câţiva metri pătraţi, de la Zlatna spre Abrud.

Muncitorii, de fapt şoferi şi mecanici de la Cîmpeni detaşaţi din cauza reducerii de activitate din transporturi să încarce cărămizi la Sîntimbru, lângă Alba Iulia, erau puţini – cei mai mulţi erau călătorii de ocazie.

Bărbaţi, cu o singură excepţie: o femeie, „o doamnă” cum ar zice moaţele, frumoasă poate dacă fardul n-ar fi abundat.

S-a glumit, s-a râs cu măsură, muncitoreşte, ca la întoarcerea acasă după o zi de lucru. Nu se fuma, nu se cânta, mai ales un tânăr se remarca – tânărul care, în ciuda insistenţelor, refuza să cânte. „Nici broasca nu cântă pe uscat”, a fost ultima lui replică pentru că după aceea nimeni n-a mai insistat.

Pe traseu s-a mai urcat un bărbat în vârstă. Un altul – mai tânăr – i-a cedat locul: şezi, vere, şezi, el îngrămădindu-se între doi dintre colegii de muncă.

Maşina, cu o suspensie bună, nu zguduia nici nu trântea, doar legăna.

Vânzoleala din spatele meu a început fără să-mi dau seama. Am auzit

o palmă plesnind un obraz, un pumn rătăcit lovind peretele de tablă al maşinii, alt pumn lovind ceva care nu mai făcuse chiar atâta zgomot.

Când m-am întors, începuse deja despărţirea, dar pentru că se arăta extrem de anevoioasă unul din şoferii cărămidari a semnalizat celor din cabină, prin intermediul unei sonerii, pentru oprire.

Maşina s-a oprit şi combatanţii au coborât în şosea.

Abia peste câteva minute a urcat din nou, doar unul dintre ei, cel care părea mai puţin vinovat.

Cauza? O ciufală.

Cel care cedase locul „vărului” era cunoscut în Cîmpeni mult mai mult prin porecla ce i se atribuise decât prin nume. Suporta această poreclă nu prea drăguţă ori de câte ori era vorba de colegii lui de muncă dar niciodată când era vorba de altcineva.

Cel lovit îl strigase prin poreclă fără a şti că altul, cu totul altul şi foarte departe, este numele lui. Între rostirea poreclei şi lovitură au fost strivite doar câteva zecimi de secundă.

Cei din maşină, s-au împărţit, în mare, în două tabere: unii îl apărau pe colegul lor, alţii apărau pe cel poreclit.

Un bărbat mai în vârstă i-a acuzat însă pe amândoi:

-Ne-am făcut de râs în faţa unei femei, bărbaţi în toată firea şi fără pic de minte!

Şi s-a aşternut imediat o tăcere de piatră mocnind, moţească aproape.

Am privit femeia. Zâmbea îngăduitoare. Doar zâmbea.

S-au aprins ţigările. Cineva a rupt tăcerea, dând tonul la cântec.

Tânărul cânta chiar fără udătura invocată mai înainte.

S-au pornit şi alţii, mai imitându-l, mai încurajându-l:

-Aşa e viaţa, după necaz trebuie să vină şi bucuria!

Tânărul cânta frumos, frumos cum rar mi-a fost dat să aud cântând pe cineva în Apuseni. Am în vedere vocea, melodia.

Versurile, din păcate, nu puteau fi gustate mici măcar dac-ai fi ştiut că, în urma unui cataclism cultural, sunt singurele versuri care au rămas pe lume. Reproduc, cu retuşuri, o singură strofă:

Foaie verde de mărar
Bine e să fii cizmar,
Când îţi vine câte una
Să scoţi sula cu căciula

Entuziasmul a devenit cvasigeneral şi bărbatul care se simţea jenat de bătaie în faţa femeii nu era cu nimic mai puţin copleşit.

Am privit-o din nou. Ea râdea cu poftă. Chiar aşa!

Nu prea mi-a fost dat să aud că bărbaţii din Apuseni s-ar lua la bătaie din pricina unei femei, dar foarte des am auzit cum cântă din pricina ei.

[Abrud, 1986]

text din revista Conta nr 8 2011








Reclame