Eduard Dorneanu- Departe de Troia

Departe de Troia (ziua 50)

Oamenii mor. Zidurile cetăţii sfinte rămân în picioare. Tinereţea trece. Poezia rămâne să lupte cu întunericul uitării.   Porţile Troiei se deschid larg. Primul intră stegarul Patterson care înalţă flamura frăţiei deasupra tuturor  pe zidul dinspre nord alături de însemnele celorlalţi luptători care au căutat pământul făgăduinţei. Căpitanul ne ordonă să ne aşezăm câte patru în rând. 

-Troiaaa !

Patterson strigă de pe zid. Intrăm pe poarta cea mare. Nici un zid nu a fost dărâmat. Povestea calului troian este doar o minciună spusă de cei care nu au reuşit să cucerească minunata cetate. Priam ne primeşte cu braţele deschise. În spatele lui cei patruzeci de fii ne salută cu o veselie nedisimulată. Sunt în viaţă şi Hector şi Enea şi Paris. Elena nu a existat, e doar o poveste inventată pentru a distruge marele mit al frăţiei. 

Urcăm pe ziduri. De acolo cerul se vede ca o imensă apă albastră. Pe liniştea lui trec uneori camarazii noştri morţi în locuri depărtate şi ostile. Norii ca nişte corăbii pufoase ascund privirii bucuria Camaradului din Cer. 

Suntem din nou împreună. Pe ziduri camarazii stau gata de luptă în faţa oamenilor cu suflete mutilate care vor veni în curând cu gândul de a ne fura poezia şi a o ascunde în locuri întunecate, departe de lume. Cerul a atât de aproape ! Din el camarazii căzuţi la datorie ne trimit lumină vie. Suntem din nou împreună. În cartea vieţii şi a morţii scrie că acei care mor apărând cetatea sfântă se vor preface în floare de mai, apoi în pasăre albastră şi iarăşi în oamenii care au fost cândva. Rănile de moarte se vor închide şi Dumnezeu ne va duce dincolo de albastru visele, tinereţea, poezia.

Dinspre nord se văd duşmanii cum se apropie stârnind praful drumurilor otrăvite. Din spatele zidurilor lupta va fi una mult mai uşoară chiar dacă ştim  că nimeni dintre noi nu îi va supravieţui. Moartea îmi piaptănă părul cu degete de oţel. Eu îi zâmbesc şi pentru prima dată nu îmi mai pare rea. La sânul ei copiii abandonaţi de lume se hrănesc cu speranţe fără temei. Îi zâmbesc. Îmi zâmbeşte.

– O  să murim împreună, strigă Sasha ridicând sabia de templier deasupra capului! 

Inima învaţă să bată altfel. Primele lovituri ale duşmanilor deschid în trupul meu fluvii purpurii din care curge poezie. . . 

Moarte 

dezleagă-mi tinereţea de braţele durerii

vreau ca sângele meu să scrie pe pragul casei părinteşti

scrisoarea de adio.

împarte-mi carnea vie  haitelor de lupi

să pot alerga cu ei anotimpurile neuitării.

*

DEPARTE DE TROIA (ziua49)

Noaptea sfântă ne cheamă la rugăciune. Ploile sunt zăvorâte în labirintul durerii iar Moartea ia locul speranţei în cutia Pandorei. Dumnezeu deschide cerurile iar strămoşii rostesc cuvintele sacre odată cu noi. Albastrul e mai pur ca oricând, focul mai sacru iar iubirea este cu adevărat iubire.

Anul acesta suntem mai puţini camarazi ca oricând. Stăm aliniaţi şi aşteptăm lumina sfântă. Îmbrăcaţi în alb înfruntăm noaptea şi prejudecăţile unor timpuri mutilate de rău. Înainte de începerea slujbei ritualul cere ca numele camarazilor morţi să fie strigat de cinci ori. Prima dată strigă căpitanul. Apoi un ofiţer aflat în spatele detaşamentului strigă şi el. Din dreapta alt ofiţer strigă pe rând numele camarazilor, din stanga un altul. La sfârşit căpitanul strigă din nou. Numele celor plecaţi nu sunt strigate ca o chemare- ordin ci cu speranţă, multă speranţă.

-James Robert Hannon, strigă căpitanul privind către stele.

-James Robert Hannon, strigă cei trei ofiţeri.

-Aici, răspund camarazii cutremurând tăcerea nopţii sfinte.

-Aici, răspunde Dumnezeu cu ochii în lacrimi. Aici..

Lista celor morţi pare fără de sfărşit. Sasha plânge şi strigă neîncetat numele lor. Stelele par atât de aproape. . .

-Etienne Rindee, strigă căpitanul

-Etienne Rindee, strigă cei trei ofiţeri.

-Aici, răspund camarazii umilind uitarea.

-Aici, răspunde Dumnezeu colorând stelele cu nuanţe nemaivăzute. Aici. . .

Numele celor plecaţi îmbracă pădurile cu haine de lumină. Îngerii, centaurii şi inorogii se roagă Domnului pentru sufletele camarazilor. 

-Juan Caleros Bon Morientes, strigă căpitanul.

-Juan Caleros Bon Morientes, strigă ofiţerii. 

-Aici, răspund camarazii.

-Aici, răspunde Dumnezeu asemeni unui camarad din frătia trandafirului rupt. Aici. . .

Multe sunt numele celor plecaţi. Multe, prea multe. Le repet încet, apoi răspund şi eu ,,aici” iar noaptea se face zi, credinţa ridică ziduri de cetate infailibilă şi Dumnezeu ne binecuvântează inimile.

Scoatem din buzunare lumânările gata să primim lumină. Lumina noastră nu vine direct din cer dar este o lumină a credinţei, a camaraderiei, a umanului. Preotul nebun aduce pentru ceremonie doi orfani ai camarazilor noştri. Sunt veniţi tocmai din Italia pentru a aprinde lumina căci se cuvine ca lumina să fie aprinsă de mâini nepătate. Părinţii lor au luptat alături de noi şi au murit pentru o cauză de care lumea nici măcar nu a auzit. Cei doi copiii scapără amnarul de lama unei săbii templiere,. Scânteile aprind o lumânare, apoi două. Copiii trec printre noi şi împreună cu preotul nebun împart lumina învierii. Din pădure apar şi băştinaşi. Tăiem din lumânările noastre şi le dăm şi lor pentru a putea lua lumină. Apoi la un semn punem un genunchi pe pământ şi ascultăm slujba cea mare. 

Anul acesta suntem mai puţini ca oricând. Sângele camarazilor a păstrat credinţa vie. Drumul către cetatea sfântă e presărat cu mormintele celor dragi.

-Christos a Înviat, strigă preotul nebun.

-Christos a Înviat, strigă cei doi orfani.

-Adevărat a Înviat, răspund camarazii.

-Adevărat a Înviat, se bucură Dumnezeu luminându-ne drumurile şi viaţa. Adevărat. . .

Cerurile sunt deschise. Ploile sunt zăvorâte în labirintul durerii. Nimeni şi nimic nu ne va stinge lumânările aprinse în noaptea sfântă. Aşteptăm zorile unei noi lumi.

*

DEPARTE DE TROIA (ziua 48)

Vântul bate în rafale peste câmpul acoperit de flori şi oameni înarmaţi. Sunt multe flori, un adevărat covor multicolor. Parfumul lor îmi închide ochii şi simt copilăria cum mă strigă înapoi pe uliţele satului, pe prundul scăldat de apele Suhei, pe iarba verde a Pădurii Prisos. Stau întins pe flori. Moartea trece încet printre noi atentă să nu ne trezească la realitate. Cerul e bun, lumea e tot mai mică. 

Din dreapta înaintează către mine două tancuri cu şenile. Nu e nimeni în apropiere pentru a mă putea ajuta. Sasha e cel mai aproape de mine şi îl văd cum îi face  semne lui Patterson . Eu urmaresc fascinat prin binoclu cum şenilele tancurilor omoară florile primăverii. Nu are rost să sper: din lupta asta nu am cum să ies învingător iar dacă fug devin ţinta lunetiştilor ascunşi în iarba deasă a savanei. Mă uit cum mor florile. Ce bizar e să fii floare şi să mori sub şenilă de tanc. . .Ce greu trebuie să fie pentru Dumnezeu să numere florile care mor! 

Unul dintre tancuri se opreşte. Şansele de a nu fi reperat sunt minime. Aproape toate maşinile de luptă sunt dotate cu aparate care depistează orice formă de viaţă aflată pe o anumită distanţă. Turela tancului se ridică şi din tanc scoate capul un băştinaş. Omul sare jos în iarbă şi face semne înspre noi. Tot din tanc mai ies încă trei băştinaşi şi la sfârşit preotul nebun. Se opreşte şi al doilea tanc iar din el ies doi băştinaşi cam albi la faţă de emoţie şi Arian Woode, un camarad german născut în Bochum. Mă ridic în picioare şi mă îndrept către locul unde tancurile stau înţepenite cu şenilele pline de flori moarte.

-De unde aveţi tancurile? Şi ce caută sălbaticii ăştia cu voi?

Preotul nebun răspunde fără chef privind undeva peste capul meu, către nicăieri.

-De la sălbatici. Au intrat în tabăra mercenarilor astă noapte şi i-au omorât. Nu aveau santinele. Am numărat cam douăzeci de cadavre. I-am plimbat cu tancurile, merită asta.

-Merită dar put, adaugă Arian. Uite la ei în ce hal sunt! I-au omorât pe mercenari fără motiv . Ce ghinion! Să fii omorât de sălbatici care put şi fără motiv pe deasupra!

Sasha îi priveşte pe băştinaşi. Stau deoparte şi răd forţat către noi în semn de prietenie.

-Cu ei ce facem? Nu trebuia să îi aduci în apropierea taberei.

-Îi omorâm, spune Arian. Cine are nevoie de amărâţii aştia?

-E săptămâna patimilor, încerc eu să domolesc pe camarazi.

-Poate la tine. La noi au trecut deja Sărbătorile Pascale.

-Şi la mine Paştele e tot duminică, se supără Sasha. E păcat să omorăm oameni săptămâna asta. Oare de ce nu se sărbătoreşte în aceeaşi zi peste tot?

-Ba îi omorâm hotărăşte, preotul nebun. Sasha tu eşti eretic de asta nu sărbătoreşti Paştele odată cu toată lumea.

-Sunt ortodox nu eretic, se supără Sasha.

-Glumeam, deşteptule.

-Aha.

Arian Woode le face semn băştinaşilor să îl urmeze. Preotul nebun îi împuşcă din spate cu o rafală scurtă de pistol mitralieră. Doar unul dintre sălbatici pare a mai fi în viaţă. Mă aplec asupra lui şi îi văd faţa uimită. Horcăie, e împuşcat în piept. 

-Put, strigă Arian Woode. Şi morţi put!

Nu urc în tancuri. Rămân alături de Sasha care supărat îi strigă preotului nebun:

-Nu sunt eretic, sunt ortodox.

-Glumeam, rusule îi răspunde preotul nebun urcând în unul dintre tancuri.

-Să nu mai spui asta niciodată, ai auzit?

-Bine. Ne vedem în tabără.

Tancurile pleacă călcănd cu şenilele florile primăverii. Nu îngropăm pe băştinaşi. Până diseară animalele sălbatice şi vulturii hoitari îi vor mânca. Sălbaticul rănit nu a murit încă,  ba mai mult geme şi strigă ceva pe limba lui.

-Ce facem Sasha cu omul ăsta?

-Ce ştiu eu? Eu sunt un eretic.

-Lasă asta. A vrut să te supere. Ce facem cu rănitul ăsta?

-Ştii regulile . Trebuie să moară.

Ne uităm unul la altul. Clatin din cap. Sasha închide ochii şi trage. Nu îl întreb nimic. Călcăm în tăcere peste flori şi ierburi sălbatice . Drumul către tabără pare a nu mai avea sfârşit. Nu vorbim unul cu altul. Fiecare se întreabă în sinea lui cum poate număra Dumnezeu florile care mor. . .

*

DEPARTE DE TROIA (ziua 47)

 Alergăm în formaţie strânsă. Călcăm peste ierburi, amintiri şi culori. Pare nefiresc să vezi de la distanţă cum alergăm fără  să executăm foc asupra cuiva. Alergăm ca pe vremea când făceam instrucţie şi ne erau testate abilităţile fizice. Acum înţeleg de ce doar cei rezistenţi la efort au primit chipiul alb.

 Alergăm. Imaginile se succed una câte una iar dimineaţa ne lipeşte de suflete întrebări despre un viitor incert. Blindatele noastre trec pe lângă noi şi se aşeaza pe flancuri de unde execută foc asupra unor poziţii protejate de nişte stănci negre. Sar bucăţi din pietre iar oamenii din spatele lor ies cu mâinile ridicate. Sunt câteva sute de tineri care nu vor şi nu au de ce să lupte cu noi. Primim ordin de la căpitan. Toţi camarazii trag în oamenii care stau în faţa noastră cu măinile ridicate către cer. Cei din faţa mea se zvârcolesc de durere şi mor greu în chinuri. Sunt folosite şi aruncătoarele de flăcări. Miroase a moarte. Miroase a om ars.Doi tineri reuşesc să se salveze şi  fug către pădure. Sunt mai tineri ca mine, aleargă repede şi din cauza copacilor mult prea deşi nu îi pot nimeri. Arunc o grenadă dar cei doi scapă urlând de frică şi de furie. Preotul nebun mă ajunge din urmă şi îmi face semn să alerg mai repede. Ajungem  la o cărare nisipoasă care duce către un lac înconjurat de flori violete. Fugarii se întorc către noi cu braţele ridicate şi ne imploră să nu îi ucidem. Preotul nebun descarcă toate cele treizeci de gloanţe din încărcător în unul dintre fugari. Celui de al doilea îi taie gâtul cu pumnalul. Gestul a părut firesc ca şi tăcerea care a urmat. 

 Camarazii s-au apucat între timp să sape tranşee. Primim veşti că înspre noi se îndreaptă zece tancuri cu şenile, foarte asemenătoare cu cele din al doilea război mondial dar modernizate. Avem timp să săpăm nişte şanţuri nu foarte adânci în care ne ghemuim aşteptând întâlnirea cu moartea. Patterson se roagă după moda templieră. În jurul lui mai mulţi camarazi au îngenunchiat şi ascultă cu ochii închişi. Moartea ne leagă unul de altul. Patterson se ridică şi ridică flamura frăţiei în aşa fel încăt să o poată vedea fiecare camarad din tranşee. Camaraziii strigă încurajându-se unul pe altul. Moartea ne leagă între noi cu fir de tainică simţire.

 Se văd tancurile urcând greoi panta dealului. Blindatele noastre trag lovitură după lovitură. Iadul se dezlănţuie şi Moartea ne cheamă la sânul ei. Exploziile se ţin lanţ, fumul ne acoperă frica, speranţa, curajul. Unul dintre tancurile duşmane arde ca o torţă albastră. Nu iese nimeni din el. Cei aflaţi în tanc ard de vii s-au inecaţi de fum. Nu mai văd nimic în jurul meu din cauza fumului dens. Aud cum strigă Sasha să punem baionetele la arme. Probabil a văzut infanterişti care se pregătesc să ne atace sau e doar o temere a lui. La câţiva metri de mine explodează proiectile duşmane. Timpanele îmi ţiuie şi abia pot să îmi dau seama că în tranşee au intrat duşmani care ne atacă la baionetă. Primesc două lovituri cu patul armei: una în moalele capului şi una în umărul stâng. Moartea ne cheamă cu gesturi tandre în cortul ei de la marginea lumii. Baionetele caută carnea. Sângele vopseşte ziua de marţi împlinind prorociri demult uitate. Se aud strigătele celor în care baionetele deschid fluvii de durere. Şi eu ţip încercând să supravieţuiesc. Şi eu. . .

 Atacul a fost respins. Fumul se ridică greoi lăsând să se vadă trupurile mutilate ale morţilor. Tranşeele sunt pline de morţi şi răniţi.  Sanitarii aleargă de la camarad la altul. Sasha scuipă cu sânge şi arată că şi-a muşcat limba în timpul luptelor. În jurul lui e plin de morţi iar el păşeşte pe ei ca pe un covor roşu-kaki. Căpitanul ordonă adunarea în faţa liniilor de luptă. Suntem aproape toţi. Aproape..

 Am găsit în iarbă o jucărie de copil. Nu pot înţelege ce caută aici printre morţi şi arme. E un obiect care zornăie cănd îl mişti. Il dau lui Sasha. El strânge tot felul de suveniruri pentru că are în cap să deschidă cândva un fel de muzeu cu ce a gasit el pe câmpurile de luptă.

-Şi cine o să dea bani ca să vadă aşa ceva, îl întreb eu mirat?

-Fără bani. Să intre cine o vrea.

-Să vadă obiecte însângerate?

-Da. Vor fi numai lucruri acoperite cu sânge.

-Ciudată opţiunea ta.

-O să vezi şi tu că lumea se va înghesui să vadă podoabele Morţii.

-Poate că da Sasha. Poate că da.

 Ultimii dintre răniţi mor în chinuri groaznice. Căpitanul ne felicită pentru felul în care am luptat. Pe mâna mea dreaptă a făcut popas o buburuză. O privesc uimit şi zâmbesc. Zâmbesc. . 

Un gând despre „Eduard Dorneanu- Departe de Troia

  1. „Pe mâna mea dreaptă a făcut popas o buburuză. O privesc uimit şi zâmbesc. Zâmbesc. . ”
    „Fiecare se întreabă în sinea lui cum poate număra Dumnezeu florile care mor. . .”
    „Cerurile sunt deschise. Ploile sunt zăvorâte în labirintul durerii. Nimeni şi nimic nu ne va stinge lumânările aprinse în noaptea sfântă. Aşteptăm zorile unei noi lumi.”
    „Inima învaţă să bată altfel. Primele lovituri ale duşmanilor deschid în trupul meu fluvii purpurii din care curge poezie. . .
    Moarte
    dezleagă-mi tinereţea de braţele durerii
    vreau ca sângele meu să scrie pe pragul casei părinteşti
    scrisoarea de adio.
    împarte-mi carnea vie haitelor de lupi
    să pot alerga cu ei anotimpurile neuitării.

    *”
    FELICITARI !!

Comentariile sunt închise.