Adrian Alui Gheorghe- Cine mai are nevoie de cultură?

O definiţie abruptă şi des folosită, atribuită lui Edouard Herriot, un fost prim ministru al Franţei în perioada celei de-a treia Republici, spune despre cultură că este ceea ce rămîne după ce ai uitat totul. Recunoaştem că definiţia e paradoxală şi că generaţii întregi au verificat să vadă cu ce au mai rămas după ce au uitat… totul. În virtutea acestui paradox, putem spune că recunoaştem gradul de civilizaţie al unei societăţi privind pur şi simplu strada. Aici intră comportamentul indivizilor: cum, ce şi cu ce intensitate vorbesc, cum îşi zîmbesc, cum se îmbracă, cum şi ce mănîncă, cum şofează, cum poartă cravata, cum îşi strîng mîinile, cum respectă timpul propriu dar şi pe al celor din preajmă. Cultura nu e numai în cărţi şi în sala de expoziţii sau de spectacole, efectele ei se regăsesc, mai ales, în societate. Adică: produsul cel mai vizibil al culturii este educaţia. Cum arată strada românească? Un peisaj „cu specific”, cu gropi în asfalt, cu gunoaie care îneacă spaţiile verzi şi apele curgătoare, cu cîini vagabonzi peste tot, cu cerşetorie în intersecţii, în metrou. Apoi zeci de crime zilnic “reliefate” la nişte guri televizionistice care întreţin derizoriul în societate, atacuri banditeşti în plină zi, o nejustificată agresivitate a şoferilor pe drumurile publice, o nerăbdare a oamenilor care nu mai au nici o înţelegere pentru semenii lor. Cultura e, astfel, o chestiune (de) morală. Iar un popor care refuză cultura şi efectele ei riscă să se autodistrugă. Şi cum obişnuinţa este a doua natură, inerţia căpătată în „procesul supravieţuirii” ne determină să judecăm cu toleranţă propria societate, să ascundem sub preş gunoiul, să ne prefacem că lucrurile sînt în ordine, sau tolerabile, cînd ele sînt mizerabile, dacă nu catastrofale. Cosmetizăm prin omisiune sau din inerţia cu care ne-am obişnuit, încă de pe vremea comunistă, să spunem că (ne) e bine, cînd (ne) e, de fapt, rău. Pe acest fond, îmi este frică (cînd nu-mi este jenă!), de multe ori, să mai pronunţ cuvîntul cultură în societatea noastră. Consumul de cultură? Spre zero. Cine ar trebui, totuşi, să fie consumatorul de cultură într-o societate cît de cît normală? Împătimiţii, oamenii cu oarece stare, clasa de mijloc, dacă există, snobii…! Oamenii cu stare de la noi sînt, din păcate, într-o copleşitoare majoritate, nişte fiinţe aculturale. Au în singe doar cultura banului, politica hîrciogului care adună, care monopolizează tot ce înseamnă ban ca să-l transforme în plăceri proprii. Clasa de mijloc e o iluzie, într-o societate „indienizată”, care împarte societatea în „putred de bogaţi” şi „inimaginabil de săraci”. La mijloc e un abur de clasă intelectuală care este taxată la orice curbă de sacrificiu, ca vinovată de mersul alandala al societăţii. Dacă circarul de pe vremea perceptului “pîine şi circ” era bine plătit, de mai multe decenii dispreţul societăţii şi al politicii se lasă ca o flegmă în creştetul artistului român. Prost îmbrăcat, cu haine de la kil, el însuşi om second hand, stresat de alternanţele politice formale care bălăngăne viitorul între Est şi Vest, omul de cultură român se simte ca un clopot fără limbă într-o ţară de surzi. De cîte ori ţi-a fost ruşine, în aceste vremuri, să spui că eşti poet, dragul meu coleg de metaforă? Cum să spui că eşti poet unui politician agramat care-ţi explică obsesia lui, schemele diabolice prin care va prinde din nou Senatul la viitoarele alegeri? Dar cum să-i explici că eşti pictor unui afacerist veros care îţi rîde în nas cînd îi vorbeşti de picturile tale care te costă? Patria? Patria e o cifră din cont! Spune-mi cît ai în cont ca să-ţi spun cît ţine patria la tine, ar suna un proverb al zilelor noastre. Poate că noţiunea de consum cultural, ca barometru al „subzistenţei culturale”, se pretează la statistici. Din păcate, la noi statisticile mimează normalitatea, fără să aibă o acoperire în realitate. Ce înseamnă, de fapt, consum cultural? Cărţi cumpărate şi citite, ca să iau un exemplu din literatură. La noi tirajele cărţilor sînt cele mai mici din Europa. Un roman de Nicolae Breban, potenţial laureat Nobel, de exemplu, se tipăreşte în cinci sute de exemplare. Dacă împarţi tirajul la populaţia din statistici, de douăzeci de milioane de locuitori, iese o implicare de lectură de un exemplar la patruzeci de mii de locuitori! După alfabetizarea forţată din comunism, societatea românească se îndreaptă, pare-se, spre o liber aleasă analfabetizare! Pe acest fond venim cu o revistă nouă în peisajul cultural românesc. E un risc? E o gratuitate? “Orice-nceput se vrea fecund…”, spunea poetul. O revistă la început de drum e deopotrivă corabia cu pînze care ajunge să cucerească un continent nou, sau e un supertehnologizat „Titanic” care se sparge de primul aisberg. Depinde de chibzuinţa celor care o fac, de solicitudinea celor care o primesc, de mulţimea aisbergurilor de care se pot sparge intenţiile bune.

bucurestiivechisinoi.ro

Reclame