Ştefan Cazimir show

              Ştefan Cazimir este un erudit cu umor, un învăţat care ştie să se joace. Înainte de 1989 se remarcase, printre altele, ca un specialist în Caragiale. După căderea comunismului a înfiinţat, în glumă, dar cu acte în regulă, un partid pe care Caragiale doar şi-l imaginase, în scop satiric: Partidul Liber-Schimbist. În mod surprinzător, această interferenţă de literatură şi realitate a avut succes electoral, iar Ştefan Cazimir, preşedintele fantezistului partid, a devenit membru al Camerei Deputaţilor. (Din nefericire, ulterior, splendida formaţiune politică, ivită din spuma literaturii, s-a lăsat absorbită ca de o mlaştină de un partid de tristă amintire, al comunismului rezidual din România, condus de fostul activist al PCR, Ion Iliescu.)

        Acest personaj inclasificabil şi derutant, care îşi rosteşte glumele cele mai trăznite pe un ton grav şi având o privire fixă, acest om delicat şi prietenos, capabil să devină pe neaşteptate caustic, acest extraordinar de bun cunoscător al istoriei literaturii române atras însă mai curând de jocurile de cuvinte decât de solemnitatea comunicărilor ştiinţifice (care practicate de el capătă o tentă parodică) s-a gândit, pe bună dreptate, că nu poate lăsa posterităţii sarcina de a-i reconstitui viaţa şi de a-l portretiza. Drept urmare, şi-a scris el însuşi biografia (nu autobiografia, pentru că nu a folosit persoana întâi), ca un cercetător oarecare interesat de viaţa şi opera unui scriitor. Aşa a rezultat volumul Ştefan Cazimir de Ştefan Cazimir, coincidenţă spectaculoasă – şi joc literar de bun-gust – între numele autorului şi titlul cărţii lui. 
             

 Povestindu-şi viaţa – la persoana a treia – şi încercând să se caracterizeze, Ştefan Cazimir recurge la documente oficiale, la extrase din presă, la însemnări de jurnal ale scriitorului monografiat, care, numai printr-o întâmplare, aşa se sugerează, este el însuşi. Rezultă o carte plină de farmec, sub formă de dossier, şi, în acelaşi timp, o comedie a cercetării ştiinţifice din domeniul istoriei literaturii. 
               Cuceritoare sunt francheţea şi, uneori, obiectivitatea nemiloasă cu care autorul se judecă retrospectiv. El nu suferă, ca alţi memorialişti, de megalomanie, iar dacă face paradă de sine o face doar ca să braveze, într-un mod simpatic. Ilustrativ, din acest punct de vedere, este chiar tabelul cronologic de la început, în care naşterea lui Ştefan Cazimir este menţionată într-un şir de evenimente de răsunet mondial: 
„La 2 februarie 1932 s-a deschis la Geneva conferinţa internaţională pentru dezarmare, cu participanţi din 63 de state, între care şi România. 
La 3 martie 1932 Manciuria se proclamă stat indepen­dent, sub numele de Manchuko şi sub protecţia Japoniei, avându-l ca împărat pe Pu Yi, ultimul descendent al dinastiei Tsin. ş…ţ 
La 20 octombrie 1932 se formează un nou guvern naţional-ţărănesc, prezidat de Iuliu Maniu, portofoliul Externelor revenindu-i lui N. Titulescu. 
La 6 noiembrie 1932, în Germania se desfăşoară noi alegeri pentru Reichstag; naziştii pierd 2.000.000 de voturi.” 
La 10 noiembrie 1932 se naşte la Iaşi Ştefan Cazimir.” 
               Autorul cărţii nu-şi idealizează adolescenţa, nu trece sub tăcere amintiri care ar putea fi folosite împotriva sa şi nu caută justificări (caută, eventual, explicaţii) pentru faptul că textele sale din acea perioadă sunt scrise în limba de lemn a propagandei comuniste: 
            „O publicaţie edificatoare pentru spiritul timpului, tradus în modul de a se exprima al elevilor, este Şcoala nouă – Buletinul liceului de băieţi nr. 1 (Piatra Neamţ), imprimat la şapirograf în mai 1949. Articolul de fond, La început, cuprinde rânduri ca acestea: Vom ilustra voinţa noastră de a fi elevi ai şcolii noi, oglindind lupta dusă pentru cucerirea poziţiilor din ce în ce mai avansate pe drumul către cucerirea cetăţii ştiinţei. Vom demonstra ura noastră neînduplecată faţă de cei ce ne-au ţinut atâta vreme în întuneric, faţă de duş­manul de clasă, demascând fără cruţare pe cei ce caută să pună beţe în roate ac­tivităţii noastre constructive. Vom demonstra voinţa colegilor noştri de a urma pilda elevilor sovietici, îndrumaţi de gloriosul Comsomol şi crescuţi de Partidul lui Lenin şi Stalin. Paginile revistei noastre vor arăta felul în care elevii liceului nostru îşi dovedesc ataşamentul faţă de organizaţia noastră, U.T.M., faţă de părintele nostru, Partidul, faţă de clasa muncitoare, prin lupta căreia am ajuns tineri liberi într-o ţară liberă. Articolul e nesemnat, dar pe exemplarul aflat la îndemâna noastră sunt notate cu creionul iniţialele autorilor: St. C. & M. W. (St. C. = Ştefan Cazimir; M. W. = un elev din clasa XI).” Simpla transcriere de către lucidul Ştefan Cazimir de azi a textului (său – dar mai e oare al său?!) din 1949 îl face să arate ca o parodie (poate şi pentru că ni-l închipuim pe preşedintele Partidului Liber-Schimbist citind frazele inepte cu voce tare, pe un ton caricatural-bombastic). 
             Ştefan Cazimir îşi priveşte cu detaşare propria viaţă, fără să fie un om rece. Paginile (impresionante) consacrate părinţilor săi sau unor prieteni de altădată îl prezintă, dimpotrivă, ca pe un sentimental. Dar condiţia sa de intelectual, pe care şi-o asumă, îl determină să procedeze cu francheţe şi cu ironia necesară atunci când îşi reconstituie trecutul. 
              Toate capitolele cărţii – chiar şi cele consacrate propriei sale opere de critic şi istoric literar – rămân în acest regim al modestiei reale şi al fanfaronadei simulate, al simţului măsurii şi al autoironiei, al probităţii ştiinţifice şi sincerităţii. 
           De un umor irezistibil sunt cele referitoare la Partidul Liber-Schimbist. Este reprodus, printre altele, imnul acestui partid:

„Mărire vouă, lupte seculare
Ce-aproape cinci decenii aţi durat!
Obscuritatea în sfârşit dispare
şi-un soare radios s-a înălţat.

Luptând ca tot românul să prospere
Partidul nostru-i un partid de soi
şi dacă interesul lui o cere,
Trădare fie, dar s-o ştim şi noi!” etc.


            Ştefan Cazimir este, în mod evident, mândru de opera sa politică (atât de mândru încât evită – şi este singura dată când nu merge cu sinceritatea până la capăt – să explice de ce a dat partidul pe mâna lui Ion Iliescu şi a oamenilor săi… trădare să fie, dar s-o ştim şi noi!). Trebuie spus însă că, în realitate, opera lui politică este tot o creaţie literară.

            Ştefan Cazimir contează înainte de toate ca scriitor. Un scriitor inventiv, pedant-jucăuş, care reuşeşte – lucru rar azi – să nu-i plictisească pe cititori. 

de Alex. Ştefănescu  www.romlit.ro

Odă la statuia lui Caragiale

Mărire vouă, lupte seculare
Ce-aproape cinci decenii aţi durat!
Obscuritatea în sfârşit dispare
Şi-un soare radios s-a înălţat.

Lui nenea Iancu i-am turnat statuie
Ce mândră o să-nfrunte vânt şi ploi.
Demers mai drept decât acesta nu e,
Căci el întâiul ne-a turnat pe noi.

Ne-a intuit genetica matrice
În care toate se aştern şi curg.
Mai bine altul nu le poate zice
Decât le-a zis bătrânul dramaturg.

Zadarnic vreme trece, vreme vine
Sub ochiul lui departe văzător;
Prin el trecutul în prezent revine
Şi calcă triumfal spre viitor.

Sub cerul vast al pălăriei sale
Păşim cu toţii, sinceri şi oneşti.
Mărire ţie, I. L. Caragiale!
Cu noi ai fost, cu noi vei fi şi eşti.

*

Lui Traian Băsescu, fost primar general al Capitalei, duşman al câinilor fără stăpân

În nefericita noastră Danemarcă
Un primar destoinic iute se remarcă
Şi de-aceea poate liniştit să spuie:
Mai danez ca mine nimeni astăzi nu e!

***

Ştefan Cazimir (10 noiembrie 1932, Iaşi) este un istoric literar şi eseist. Este fiul Feigăi (născută Blumenfeld), profesoară, şi al lui Ştrul Cazimir. Cazimir (al cărui prenume la naştere era Ştrul) a urmat şcoala primară la Iaşi şi liceul la Piatra Neamţ, unde a trecut bacalaureatul în 1951. Student la Facultatea de Filologie, secţia limba şi literatura română, a Universităţii din Bucureşti (1951-1955), a devenit aici cadru didactic, parcurgând toate gradele până la acela de profesor. Este vicepreşedinte al Asociaţiei Umoriştilor Români şi, din 1990, deputat în Parlamentul României, iniţial ca reprezentant al Partidului Liber-Schimbist, al cărui membru fondator a fost. Şi-a luat doctoratul în filologie cu teza Aspecte ale comicului la Caragiale (1967).

Debutează în presa literară cu articolul Despre arta parodiei în literatura română („Steaua”, 1957). Colaborează la „Viaţa românească”, „Steaua”, „România literară”, „Luceafărul”, „Revista de istorie şi teorie literară”, „Adevărul”, „Cronica politică”, „Parlamentul”, „Adevărul literar şi artistic” etc. Debutul său editorial l-a reprezentat antologia comentată Pionierii romanului românesc (1962).

Preocupat constant de opera lui I.L. Caragiale şi remarcându-se ca un bun specialist în materie, i-a consacrat mai multe lucrări; Caragiale. Universul comic (1967), Nu numai Caragiale(1984; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti) şi I.L. Caragiale faţă cu kitschul(1988) etc. Prima lucrare, pornind de la teza de doctorat, e o monografie a comicului caragialean, studiu sistematic propunându-şi să-l fixeze mai precis pe scriitor în marea tradiţie comediografică şi să-i definească „orizontul tipologic” şi „mijloacele”, apartenenţa stilistică. După un examen minuţios al „filiaţiilor” şi al „influenţelor”, cercetătorul argumentează o dată mai mult originalitatea marelui dramaturg român.

Spirit analitic şi penetrant, cum se va dovedi în întreaga lui operă de istoric literar şi eseist, Cazimirconsideră O noapte furtunoasă „comedia vanităţilor satisfă­cute”, vede în Pristanda victima propriului său automatism şi în autorul însuşi pe eroul cel mai autentic al schiţelor, temă asupra căreia va reveni şi altă dată. Criticul se numără printre partizanii clasicismului lui Caragiale, recognoscibil în concepţia fixă asupra personajelor, în importanţa acordată „momentului tehnic”, artei literare, clarităţii limbajului, compunerii, dicţiunii. Unele idei anunţate aici, precum şi altele, noi, vor fi dezvoltate în studii mai succinte, dar nu mai puţin interesante, ce vor constitui prima parte a volumului Nu numai Caragiale,ca, de exemplu, Arta compoziţiei, Omul-spectacol, Arta monologului, Ipostaze ale eului.

În I.L. Caragiale faţă cu kitschul, Cazimir apare într-o nouă ipostază, individualizându-se nu numai prin apetenţa teoretică, dar şi prin frecventarea tuturor artelor, degajarea stilistică, îmbinarea spiritului „ştiinţific” de odinioară cu unul subtextual ironic şi în acelaşi timp delectabil. După ce defineşte fenomenul kitsch, pornind de la teoria lui Abraham Moles şi după ce îl argumentează cu bogate ilustrări din artele plastice şi literatură, autorul ajunge la Caragiale, a cărui operă o consideră un vast studiu dedicat acestui feno­men.

Ample caracterizări, deduse din mulţimea exemplelor, duc la concluzia că numele românesc al omului-kitsch este moftul, cel reprezentativ ilustrat de Momentele lui Caragiale. Istoricul literar Cazimireste familiarizat mai ales cu literatura română a secolului al XIX-lea, pe care o supune observaţiei într-un mod care se îndepărtează tot mai mult de spiritul „doct”, universitar, autorul abordând inteligent şi volubil un ton colocvial, în care îşi găsesc locul şi noutatea ideilor, şi poanta umoristică.

De la studiul de sinteză Începuturile romanului românesc, el a trecut cu uşurinţă la critica de atribuire, la identificarea de pseudonime şi de izvoare, la „rectificări” şi chiar la „capricii”, adesea pline de haz, ce aparţin mai mult publicistului şi memorialistului. Tensiunea lirică (1971) este un eseu superior didactic, probând spiritul speculativ al lui Cazimir, ca şi buna cunoaştere a poeziei române şi universale. Tensiunea ar fi starea unică a lirismului, care presupune obligatoriu antinomia, opoziţia. Sunt descrise, pe această schemă binară, numeroase opoziţii, precum imanent-transcendent, etern-efemer, cosmic-uman, actual-revolut etc. Autorul evidenţiază rolul conjuncţiilor adversative, al termenilor-semnal, al funcţiei practice a timpurilor verbale. Analiza tipurilor de tensiune conduce la tipurile de lirism, şi ele foarte diverse, ca de pildă lirismul absenţei, al aspiraţiei, al aşteptării etc.

Stelele cardinale (1975) pune sub luptă patru metafore fundamentale, patru puncte cardinale ale poeziei lui Eminescu: gândirea, visul, cântecul şi plânsul. Sunt examinate pe rând semnificaţii multiple, eseistul tălmăcind sau descoperind noi sensuri, cum ar fi gândirea echivalată cu naşterea, zămislirea, care se întruchipează în treimea demon, monarh, mag. De asemenea, visul este şi el văzut ca un mod tipic de a crea, cu un rol precumpănitor în poezia erotică eminesciană. Muzica sau cântul îl conduce pe cercetător la consideraţii despre poezia orfică, aşa după cum plânsul e definit ca expresie a melancoliei şi a conştiinţei tragice a lui Eminescu.

Ca tipologie, Alfabetul de tranziţie (1986) este o carte înrudită cu I.L. Caragiale faţă cu kitschul,înfăţişându-l pe Cazimir. În cea mai autentică ipostază a lui, şi anume în cea de eseist, care foloseşte din plin cunoştinţele istoricului literar, adăugându-le altele, mereu bogate şi noi, precum cele de istoria mentalităţilor, de sociologia modei, critica receptării etc., toate lăsându-se comunicate o dată mai mult într-un stil doar aparent didactic, percutant şi delectabil.

Cazimir abordează dintr-un unghi inedit vechea teză a „formelor fără fond”, ajungând la altă concluzie decât cea junimistă. Referindu-se la epoca de tranziţie 1830-1860, el observă că „dorul imitaţiei” nu se află neapărat în relaţii de excludere cu „duhul naţional”. Eseistul convoacă şi aici toate artele spre a demonstra că schimbările se produc în lanţ, de la modă, la mobilier şi la stilul de viaţă, şi că ele sunt variabile, după sex, vârstă, condiţie socială, grad de cultură. În spirit polemic, el afirmă rolul creator al „formelor”, care, în epocă au atras fondul, cu scopul de a-l genera.

Spirit imaginativ şi curios în toate domeniile artei, făcând aproape risipă de varii cunoştinţe, convinge mai puţin cu volumul Pygmanolion (1982), apelând din titlu la un joc de cuvinte care are ca punct de plecare numele a două mituri supuse analizei comparative: Pygmalion şi Meşterul Manole. Asociaţiile par pe alocuri forţate şi servind numai în parte argumentaţia.

Volumele Pentru contra (1991) şi Râsete în Parlament (1994) relevă, primul, un îndemânatic versificator, autor de spumoase cronici rimate şi de poezii ocazionale, nu o dată cu substrat satiric, al doilea, pe vorbitorul ce, exploatând orice situaţie umoristică, riscă să nu depăşească linia simplului amuzament. Cazimir a mai publicat antologia Amintiri despre Caragiale (1972), Antologia umorului liric (1977), antologia Drumuri şi zări (1982, în colaborare). A scris prefeţe la ediţii din opera lui I.L. Caragiale, N. Gane, Delavrancea, Homer, Alejo Carpentier etc.

Opera
• Caragiale. Universul comic, Bucureşti, 1967;
• Tensiunea lirică, Bucureşti, 1971;
• Stelele cardinale, Bucureşti, 1975;
• Pygmanolion, Bucureşti, 1982;
• Nu numai Caragiale, Bucureşti, 1984;
• Alfabetul de tranziţie, Bucureşti, 1986;
• I.L. Caragiale faţă cu kitschul, Bucureşti, 1988;
• Pentru contra, Bucureşti, 1991;
• Râsete în Parlament, Bucureşti, 1994;
• Caragiale e cu noi!, Bucureşti, 1997;
• De ce, nene lancule?, Bucureşti, 1998;
• Honeste scribere, Bucureşti, 2000;
• Caragiale recidivus, Bucureşti, 2002;
• Potcoave de purici, Bucureşti, 2003.
Antologii
• Pionierii romanului românesc, prefaţa editorului, Bucureşti, 1962;
• Amintiri despre Caragiale, prefaţa editorului, Bucureşti, 1972;
• Antologia umorului liric, prefaţa editorului, Bucureşti, 1977;
• Drumuri şi zări. Antologie a prozei româneşti de călătorie, Bucureşti, 1982 (în cola­borare cu Viorica Diaconescu, Florin Manolescu, Alexandru Melian şi Petre Nicolau). http://www.crispedia.ro