Liviu Antonesei: Mircea Daneliuc, magician, artist şi rebel

   Odinioară şi acum

 M-am apropiat de filmele lui Mircea Daneliuc încă de la debutul   său, din 1975, cînd a fost difuzat Cursa şi, apoi, i-am vizionat toate filmele, unele de mai multe ori, pînă la ultimul, Cele ce plutesc, pe care l-am văzut cu o întîrziere de doi ani, abia acum, cu prilejul evenimentelor provocate de vizita sa de două zile la Iaşi, oraşul în care a studiat Literele şi a fost cîţiva ani profesor de franceză. Nu l-am avut profesor, însă această perioadă a vieţii sale a contribuit indirect la apropierea despre care vorbesc. Un prieten, care a avut şansa să-l aibă profesor, mi-a povestit atît de multe, după ce văzuserăm amîndoi Cursa, încît am simţit o dorinţă puternică de a cunoaşte omul, nu doar artistul. Dar n-a fost să fie! Ne-am
zărit în iureşul de la începutul anilor 90, dar n-am făcut cunoştinţă, n-am schimbat vreo vorbă. Abia acum, la vreo treizeci de ani distanţă, am reuşit asta. Sînt bucuros că această întîlnire a avut loc şi, poate că Mircea Daneliuc are dreptate, nu are sens să regretăm că nu s-a întîmplat mai devreme – cum spunea el într-o discuţie din aceste zile, prieteniile cele mai solide se leagă mai spre bătrîneţe. Deşi o distanţă de zece ani separă vîrstele noastre, cred că îndeplinim amîndoi această condiţie! Cred că această întîlnire de două zile de la Iaşi, participarea la proiecţia a două filme – Cele ce plutesc şi Patul conjugal – şi la lansarea romanului ce poartă numele primului dintre filmele citate mai înainte, la dezbaterile care au urmat evenimentele, discuţiile din pauze şi de la cinele luate împreună etc., a fost pentru mine unul din cele mai dense intervale temporale de care am avut parte în ultimii vreo zece, cincisprezece ani, comparabil cu momentul în care, lansarea antologiei de poezie de la Polirom, m-a pus prima oară faţă în faţă cu admirabilul om şi scriitor Dorin Tudoran.

Poate nu degeaba în Pisica ruptă, primul roman al lui Daneliuc, cu apăsată notă autobiografică, publicat în 1997, cei doi sînt personaje, personaje „complotînd” pentru binele culturii. Tudoran era în luptă corp la corp cu regimul de cîţiva ani, Daneliuc făcea tot ce e omeneşte posibil – inclusiv depunerea carnetului de partid pe biroul Suzanei Gâdea şi anunţarea faptului că intră în greva foamei – pentru a primi dreptul de difuzare pentru Glissando. Regimul avea abilitatea sa – pe Dorin Tudoran l-a expulzat. A permis difuzarea filmului lui Daneliuc, ba chiar a îngăduit şi un spectacol de gală la premieră. Dar l-a scos de pe reţea după două sau trei săptămîni. Am apucat să-l văd de două ori – o singură vizionare la Glissando nu e suficientă, oricît de experimentat cinefil ai fi! – şi nu l-am mai revăzut decît după 1990. Era la fel de proaspăt!

Magician, artist şi rebel

Spuneam că am revăzut Glissando după 1990 şi era la fel de proaspăt. Dar am revăzut Patul conjugal după aproape douăzeci de ani şi am avut aceeaşi senzaţie, ba mai mult, mi s-a părut şi de o îngrozitoare actualitate, de parcă societatea românească n-a învăţat nimic în două decenii, sau ar fi descoperit mecanismul „eternei reîntoarceri”! De altfel, filmul chiar sugerează asta, de vreme ce începe şi se termină cu aceleaşi secvenţe. Într-una din discuţiile cu spectatorii, Mircea Daneliuc spunea că filmele, ca şi cărţile, îmbătrînesc. Se prea poate, însă ale lui, cum am (re)văzut, nu par să treacă prin acest proces! M-am întrebat mereu de unde vin forţa, prospeţimea şi caracterul memorabil al filmelor lui Daneliuc. M-am întrebat şi în aceste zile. Sigur, regizorul, ca orice artist serios, ştie că filmul este naraţiune şi atunci născoceşte o poveste – Daneliuc fiind un realizator total, care îşi scrie scenariile cărora le dă viaţă, iar dacă nu găseşte actorul potrivit unui rol, îl mai şi joacă –, o poveste atractivă prin ceva: un personaj, o situaţie, amîndouă laolaltă. O poveste pe care, în general, „o spune” – mai puţin în Glissando – cu economie de mijloace, ca un minimalist. Dar asta nu cred că ajunge! Şi nu e minimalist! Mai e ceva, mereu mai este ceva, un lucru pe care nu-l ştiu decît cinci-şase regizori români de film de dinainte de 1989 – Ciulei, Pintilie, Daneliuc, Piţa, Veroiu… , un lucru pe care este posibil să-l fi descoperit nu doar datorită talentului lor uriaş, ci şi din pricina cenzurii! Există primul plan, acela al poveştii, mai mult sau mai puţin spectaculoase, dar există şi un plan secund, de profunzime, al sugestiei mai degrabă şi acela este planul care te pune pe gînduri. Realizatorii din „noul val”, care n-au trecut prin experienţa cenzurii ideologice, extrem de interesanţi de altfel, abia acum, unii dintre ei, încep să înveţe importanţa planului secund. Ca şi în cazul „valului” plecat din Reconstituirea şi Apa ca un bivol negru – documentar „de echipă” despre inundaţiile catastrofale de la începutul anilor 70 – din care au rămas 5 – 6 regizori din cîteva zeci, şi în „noul val” vremea va face o selecţie, vor rămîne cei care vor învăţa că filmul este o artă numai atunci cînd te-ai prins de imensa importanţă a planului doi, de rolul sugestiei. Aici se află întreaga magie care desparte filmul ca artă de filmul ca produs de larg consum. Scriam despre bătălia dusă de regizor pentru difuzarea parabolei anti-totalitare Glissando, dar n-a fost singura bătălie. Aproape toate filmele sale de pînă la Revoluţie – şi au fost şapte în paisprezece ani – au fost însoţite de cîte o bătălie, Daneliuc trebuind să joace şi rolul de perpetuu rebel – însă unul cu o cauză! –, un rol pe care şi l-a jucat bine, chiar dacă probabil nu şi l-a dorit cu orice chip. A trebuit să lupte pentru „scene” eliminate de cenzură la succesivele „vizionări” ale filmelor sale, să scrie memorii şi proteste.

După o tăcere de aproape patru ani – Iacob e difuzat în 1988, iar A 11-a poruncă în 1991 – părea că drumul s-a deschis complet. Dacă ne gîndim că a realizat zece filme în perioada post-revoluţionară, am putea crede că aşa este. Bun, asta dacă nu ar fi apărut cenzura economică în locul celei ideologice! Comparativ cu Nicolaescu, care primeşte şi două finanţări complete pe an de la CNC, Daneliuc se află în situaţia autorilor din „noul val”, primeşte rar şi doar finanţări parţiale, iar uneori dispar şi acestea pe la mijlocul drumului! Ambasadori, căutăm patrie e datat 1998 – 2003 nu din vreun capriciu al regizorului, ci pentru că prima finanţare a „dispărut” în timpul turnării filmului, iar lupta pentru obţinerea alteia, care să permită terminarea acestuia, a durat un cincinal!

Un prozator de o forţă greu de egalat

Pentru că urma să joc un oarece rol în evenimentele prilejuite de prezenţa lui Mircea Daneliuc la Iaşi, am revăzut cîteva din filmele sale pe care le aveam sau le-am putut procura repede. Între altele, am fost din nou bulversat de A 11-a poruncă, pe care nu-l mai văzusem de la apariţie. Dar surpriza mare a fost prozatorul. Nu reuşesc să-mi dau seama din ce motiv nu am citit pînă acum niciuna din cărţile lui Daneliuc, deşi din 1997 a publicat zece – şase de proză şi patru de teatru –, iar pe cineast îl iubeam atît de mult. Fiind programat să prezint romanul Cele ce plutescVariaţiuni pe tema unui scenariu, pandant al filmului omonim, am primit cu cîteva zile înainte cartea, pe care am citit-o „peste noapte”. Aproape n-am lăsat-o din mînă pînă n-am ajuns la capăt. Sigur, de la un artist care îşi scrie singur scenariile, nu mă aşteptam la o carte proastă – dar nici nu credeam că e atît de bună! Cînd aveam să văd şi filmul – de asemenea, excepţional –, aveam să constat pe deasupra că nu este o simplă transcriere a filmului, ci altceva, aproape cu totul altceva. În fapt, filmul şi cartea, în ciuda coincidenţei de nume, sînt opere autonome, fiecare de vîrf în genul său artistic. Aş spune că Daneliuc este un prozator „optzecist” – el însuşi se consideră un cineast „optzecist”! –, dar unul care, în ciuda debutului tîrziu, sau poate din pricina asta, s-a instalat direct pe podium. Romanul mi-a plăcut atît de mult încît am fost foarte fericit cînd autorul mi-a mai dăruit două anterioare – Strigoi fără ţară, 2001, şi Apa din cizme, 2005 – pe care abia aştept să le citesc.

Şi, de bună seamă, le voi căuta şi pe celelalte. În opinia mea, este destul de greu să excelezi şi într-un singur gen de artă. Dar să o faci în două genuri atît de diferite ca manieră de manifestare a creativităţii – singurul lucru comun fiind în fapt povestea, dar asta este comună şi vieţilor noastre, pînă la urmă! – chiar nu este la îndemîna oricui. Lui Mircea Daneliuc îi este. Eu sînt recunoscător Domnului pentru aceasta întîmplare. Şi sînt fericit că această vizită la Iaşi nu mi l-a adus doar pe marele cineast, dar mi l-a revelat şi pe excelentul scriitor. Să fie primit! Vestea proastă este că, măcar pe moment, regizorul nu doreşte să mai facă filme – te mai saturi şi de perpetua luptă cu Leviatanul. Vestea bună este că prozatorul scrie.

http://antonesei.timpul.ro/


Reclame