„Cultura e preferabilă politicii, iar dragostea, culturii“. Interviu cu Liviu Antonesei

E cel mai la indemina sa spun in primul rind ca CV-ul domnului Liviu Antonesei este impresionant, ca as avea nevoie de citeva pagini bune pentru a putea surprinde toate etapele esentiale din cariera sa. In anii ’80, era deja un personaj cunoscut in lumea culturala ieseana, devenind foarte cunoscut in toamna lui 1989, cind Liviu Antonesei s-a numarat printre semnatarii apelului initiat de catre Dan Petrescu impotriva realegerii lui Ceausescu la cel de-al XIV-lea congres. Au urmat, in primii ani postdecembristi, CFSN-ul, Alianta Civica, PAC-ul si PNL-ul. In acest moment este demisionar din politica de zi cu zi, dar si din Uniunea Scriitorilor. Pentru a nu se desparti definitiv de politica, isi scrie in fiecare saptamina editorialul pe site-ul personal http://www.antonesei.as.ro.
Cit despre literatura, a publicat in 1999, la Editura Axa, Aparitia Eonei si celelalte poeme de dragoste culese din Arborele Gnozei, iar in 2000, eseul Despre dragoste. Anatomia unui sentiment, la Editura Ars Longa. Interviul cu Liviu Antonesei este semnificativ pentru destinul intelectualilor romani, de-a lungul ultimelor doua decenii, pentru felul in care mirajul si necesitatea implicarii in politica s-au intersectat cu mirajul si necesitatea de a avea drept „ocupatie“ cultura.

„Am o vocatie bine conturata a prieteniei“

Ati fost extrem de prezent in viata culturala si politica romaneasca in diverse momente importante, chiar istorice. Ati avut si aveti multi prieteni. De ce va caracterizati drept „un singuratic cordial“?

Pentru ca, in realitate, cel mai mult imi place sa stau singur, fie in casa, sa ascult muzica, sa citesc si sa scriu, sa navighez pe net ori sa corespondez prin e-mail in cele mai indeparate colturi ale lumii, fie pe o plaja pustie, cu o carte in mina, pe care s-o las pe nisip si sa ma duc in apa cind ma incalzesc prea tare, fie, de ce nu?, sa ma plimb printr-un parc, padure sau prin munti. Asta nu prea se poate, traitor fiind intr-o aglomeratie urbana in expansiune – in expansiune de cind am ajuns aici, prin 1961, sosit dintr-un sat din apropiere, unde parintii mei avusesera in grija un dispensar medical. Am ramas cu un fel de nostalgie, poate nu rurala neaparat, pentru ca-mi plac facilitatile orasului, arhitectura mai elaborata, mentalitatea urbana, cita este, ci mai degraba o nostalgie a naturii. Alte orase imi plac chiar mai mult din acest punct de vedere, pentru ca te poti ascunde in multime. Aici ma cunoaste prea multa lume si ma trezesc adesea oprit pe strada ca sa ascult necazuri, probleme, reclamatii etc. Oamenii nu-si dau seama ca am iesit dintr-un anume fel de joc public, ori ma recunosc de la televizor, au speranta secreta ca eu pot trage niste sfori, daca nu cumva imi exploateaza calitatile de bun ascultator, ca sa se descarce intr-un fel de psihoterapie la botul calului. 

Ceea ce faceam adesea si pe cind eram demnitar, mai ales la audientele saptaminale sau in vizitele prin comune. Pe de alta parte, am o vocatie bine conturata a prieteniei – nu cred sa existe vreun prieten care sa poata sustine ca i-as fi facut vreo magarie vreodata –, care nu exclude ceea ce am spus mai inainte. E foarte placut, uneori, sa stai de vorba cu citiva prieteni intr-o incapere, intr-o cafenea, plimbindu-te pe strada, schimbind opinii si amintiri. Imi plac intilnirile in grupuri mici, ca sa zic asa. Poate din acest motiv viata m-a pedepsit uneori, punindu-ma in situatia de a conduce institutii cu sute de salariati, organizatii cu mii de membri – si, Doamne, atit de diferiti – ori manifestatii publice cu zeci de mii de participanti, pe care trebuia sa-i tii sub control din cauza provocatorilor ori pur si simplu a entuziasmului de multime care adesea poate fi extrem de periculos. Nu regret asta, a fost oricum o experienta foarte interesanta, si pentru psiholog si pentru scriitorul care sint. Cred ca am mii de pagini dintr-un „jurnal de administrator“.

V-ati indreptat spre domeniul educatiei din iubire, dupa cum singur marturisiti. La inceputul carierei, in intervalul 1976-1978, ati lucrat ca terapeut. Ati mai recidivat vreodata, in afara audientelor?

Institutional nu, insa cum am multi prieteni artisti, cum s-a intimplat sa fiu indragostit de persoane din acelasi mediu, s-a mai intimplat si sa fac psihoterapie. Pe un poet (ori un pictor) il mai apuca disperarea, cade in depresie, vrea sa se sinucida – pe bune ori putin histrionic – si atunci, ce faci? Dai o mina de ajutor, il ajuti sa depaseasca momentul. Uneori, nu reusesti, si atunci se intimpla sa-l cari in spate la urgente pentru spalaturi stomacale ori mai stiu eu ce. Am un prieten foarte bun, cu care, din pacate, ma vad foarte rar – desi e scriitor si locuieste aici –, pe care reusesc sa-l vad mai ales in asemenea imprejurari. Nu ma pling, insa. In toamna lui 1989, cind eram eu in mare dificultate cu regimul, a fost cel mai constant in proximitatea mea, chiar daca era amenintat cu moartea ori cu „accidentele“ ce i s-ar fi putut intimpla fiului sau. E datoria mea sa fiu prin preajma cind are nevoie? Cam e. Altfel, la ce ar fi buna prietenia? Sa ne laudam reciproc cartile, sa ne imbatam si sa ne plingem pe umeri, sa discutam despre fotbal?

Usa de lemn putred, cenusiu

Exista oameni care tin cu orice pret sa ajunga in capitala si altii care resping ideea. Ati avut, fara indoiala, momente in care ati fi putut sa va stabiliti in Bucuresti. De ce ati preferat sa ramineti in Iasi?

E adevarat ca, in 1976, cind am terminat facultatea, existau pe lista de repartitii patru posturi in Bucuresti, unul la Spitalul Coltea si vreo sapte la Timisoara. In schimb, nu exista nici unul in Iasi. Am ales un post la Gura Humorului, cel mai apropiat oras de Iasi in afara de Vaslui, dar de acolo nu puteai pleca, pentru ca judetele slab dezvoltate nu acordau negatia necesara. Gindul meu era sa ma intorc la Iasi pentru ca iubesc orasul acesta. N-am apucat sa lucrez la Gura Humorului, pentru ca sistemul PCR a functionat. O colega cu medie mai mica decit mine avea relatii suspuse si, pentru a putea reveni ea in Iasi, tovarasul Ion Iliescu, atunci prim-secretar, a facut printr-un hocus-pocus binevenit sa apara sase posturi in Iasi, asa ca ne-am intors toti cei care aveam mediile superioare colegei noastre. Acum, slava Domnului, e la Paris, publica acolo carti, ceea ce inseamna ca, daca te descurcai in socialism, te descurci si in capitalism! 

Intr-un fel, e valabil si pentru mine, nu? Poate in alt fel! De altfel, dupa 1990, puteam merge din nou in Bucuresti, am si condus provizoriu Romania ca navetist vreo luna, dar am preferat sa ramin aici, pentru ca imi place orasul meu. In acelasi an, am avut oferte si mai bune, pentru ca Romania era la moda, precum Münchenul ori Parisul, dar, din pacate, mie mi se face dor de casa atunci cind lipsesc mai mult si, oricit mi-ar placea sa calatoresc, sa vad lumea, ma bucura intotdeauna reintoarcerile. Am un fel de ciudatenie – cind sint in strainatate, cam in a cincea zi, imi apare in fata ochilor usa de lemn putred, cenusiu, a magaziei de lemne din copilarie. Or, usa aceea, casa aceea cu totul nu mai exista de la cutremurul din 1977! Daca-s in tara undeva, in vacanta, nu patesc acelasi lucru. O fi forma paradoxala in care se manifesta patriotismul meu – local, desigur! Asta nu inseamna ca nu am anumite nostalgii, reverii, legate de viata in alte orase. Nu e vorba de Bucuresti, unde, sincer, nu cred ca as putea trai mai mult de doua-trei saptamini, desi imi place sa fac vizite de citeva zile acolo de cite ori am ocazia. Dar ma exaspereaza aglomeratia de Fanar a orasului, mai ales vara, cind te omoara si caldura iesita din asfalt, si odorile de tot felul. 

Deci, nu in Bucuresti mi-ar placea sa traiesc, ci la Paris, Viena sau Cracovia – sotia mea crede ca si Praga mi-ar fi pe plac, dar n-am ajuns acolo. Ca sa fiu clar – am spus sa traiesc, nu sa muncesc. Adica, sa am o bursa/pensie/renta, sa citesc, sa scriu, sa ma plimb, sa stau prin cafenele ori cluburi cu muzica. La Cracovia, am intrat in zeci de asemenea cluburi, situate de obicei la subsol, fiecare cu muzica sa, sa fie pentru toate gusturile, cu preturi modice si cu presa, chiar internationala, la indemina. La noi, nu exista asa ceva. Nici la Iasi, nici in Bucuresti. Pacat. O sa-mi spuneti ca si acele orase sint aglomerate – asa e, numai ca sint si foarte cosmopolite, iar aglomeratia mi s-a parut, cum sa zic?, mai relaxata. Oricum, nu trebuia nici sa-mi pazesc buzunarele, nici sa fac loc unor zdrahoni carora nu le ajunge nici strada, daramite trotuarul, nici sa-mi feresc urechile de o limba groaznic de stilcita, de nefiresc accentuata. Unii spun „tiganizata“, dar eu nu-s rasist, nici nu cred ca trebuie sa punem toate relele in fundul tiganilor. Avem si noi talentele noastre, nu?

„De rusine si din disperare, nu din curaj“

Ati fost, in septembrie 1989, unul dintre semnatarii apelului lui Dan Petrescu impotriva realegerii lui Ceausescu. Cum priviti acum, dupa atitia ani, propria disidenta?

Cu oarecare nostalgie! Eram, totusi, foarte putini cei care „injuram“ regimul. Acum, slava Domnului, sintem legiune, ceea ce pentru comunitate e chiar foarte bine, desi nu e si foarte eficient. Lasind gluma, cu toate ca nu era doar gluma, cred ca am facut ceea ce trebuia facut atunci si nu pot decit sa regret ca aceasta opozitie deschisa nu s-a intimplat mai devreme si ca nu am fost mai multi. Poate ca altfel ar fi mers in Romania dupa revolutie. Dupa ce ca am avut cel mai stupid partid comunist, fara vreo umbra de factiune reformista, am avut si cea mai putin semnificativa dizidenta/opozitie. Am facut distinctia pentru ca nici Dan Petrescu, nici eu, nici ceilalti din „grupul de la Iasi“ nu eram membri de partid, deci nu de dizidenta poate fi vorba, desi confuzia s-a inradacinat, ci de noncoformism, uneori opozitie. Dinescu, Desliu, chiar Goma mai inainte au fost dizidenti, spre lauda lor, pentru ca „aia“ puteau fi mai duri cu un membru de partid „defectat“ decit cu un ne-membru, nu? Iar daca ma gindesc la gesturile mele, imi reconfirm mereu ca le-am facut de rusine si din disperare, nu din curaj ori din vreun calcul inteligent. Mi-era pur si simplu rusine de mine sa tac din gura asistind la dezastrul multilateral dezvoltat, aveam si o fiica, si ma gindeam: ce o sa-i spun daca ma intreaba mai tirziu despre lasitatea mea? Pe deasupra, imi dau seama ca, daca nu reactionam, ar fi trebuit pur si simplu sa ma sinucid. Daca faceam asta, ratam tranzitia! si nu era pacat? Oricum ar merge, tranzitiile sint cu adevarat interesante, nu perioadele de stagnare ori cele de prosperitate stabila. Mai ales pentru oamenii care detesta plictiseala, cum se intimpla sa fiu. In vechiul regim, imi vindecam cit puteam plictiseala, teama de plictiseala, oroarea, prin lectura, scris, muzica ori palavrageala cu prietenii despre care am mai vorbit. Ce Dumnezeu m-as face daca tranzitia s-ar termina in cursul vietii mele? M-as mai putea intoarce complet la aceste leacuri? Ar mai fi ele suficiente? Nu stiu! 

Ati cunoscut din interior CFSN-ul, Alianta Civica, PAC-ul si PNL-ul. Acum vorbiti mai mult despre un poet care prefera sa traiasca in afara cetatii, decit in interiorul ei. Credeti ca politica a fost o capcana sau o fata morgana pentru intelectualii romani?

Cred ca intelectualii aveau la fel de mult dreptul sa faca politica precum activistii, securistii, nici macar reciclati, fetele de la Apaca, inginerii de la ape si specialistii in fluide. Mai cred ca, daca lucrurile nu au mers si nu merg chiar mai prost decit au mers si merg e si meritul lor. Iar, daca merg mai prost decit ar fi trebuit e si vina lor. Asta e. Ei sint, in fond, ca si politicienii, reprezentativi pentru comunitatea in care s-au nascut si functioneaza. Prin urmare, nu i-am condamnat, din acest punct de vedere, nici pe cei care s-au „angajat“ de partea opusa a baricadei in raport cu situarea mea. Am insa oroare de cei care au facut politica spunind ca sint apolitici in timp ce-si rodeau pingelele pe la Cotroceni, unii, precum presedintele Academiei Romane – o splendida forma fara fond, pentru ca veni vorba, specializata tot mai mult in plagiate –, chiar sub toate mandatele. Pentru ca una este sa-ti asumi deschis o pozitie politica, chiar eronata, si cu totul altceva sa faci politica de sub fustele puturoase ale unui demagogic apolitism. E un caz. Insa, din pacate, la un inventar sumar, vom gasi mii de asemenea intelectuali apolitici. Acum, insa, inca o data slava Cerului, partidul a inteles ca nu are intelectuali de valoare in rindurile sale si a plecat cu sacul la racolat. In sfirsit, poate ca apoliticii nostri isi vor pune in acord fondul si forma, chiar fundul si forma!, si vor scapa de schizoidie.

Sinteti foarte critic la adresa propriei persoane. De ce folositi cuvinte atit de dure ca „politruc democrat“?

Nu cred ca sint prea dur. In general, cred ca ma impac destul de bine cu mine, nu resimt prea mari fisuri interioare, iar cind le simt, trec si eu la autoanaliza si autoterapie – ca sa n-o rup complet cu meseria mea originara! Prin respectiva formula, am vrut mai degraba sa ma autoironizez putin, ca sa nu mi se urce prea tare la cap, dar sa ironizez si conditia politicianului de tranzitie, nici cal, nici magar, chiar daca eu n-am fost neaparat unul foarte tipic. E fascinant acest proces, extrem de lent si de dificil, prin care incearca sa se nasca o clasa politica la noi, acest amestec de fosti activisti si securisti, politicieni „istorici“ de a saptea mina – ca elita a fost distrusa – aparuti in prim-plan, de marginalizati ai vechiului regim, adesea marginalizati pentru ca erau pur si simplu prosti, nu anticomunisti, dar si de oameni de treaba, vrednici de toata stima. Din acest amalgam, din acest amestec de gunoi, mucegai si putine flori, se va naste cindva si aici o clasa politica. Procesul, pentru istoricul prezentului, pentru sociolog, mi se pare fabulos. E regretabil ca nu-l supune cineva la modul cel mai serios analizei. Ori poate o face si nu stiu eu. Daca as avea un institut de cercetare la dispozitie, asta mi-ar placea sa fac. Imi place, de pilda, ce fac cei de la Institutul de istorie recenta, Marius Oprea si colegii sai, dar nu au ajuns inca in prezentul fierbinte, ei sapa la baza aisbergului – si e foarte bine! Trebuie sa aflam de unde vine tot ceea ce se petrece la noi, cu noi.

Interviu realizat de Svetlana CÂRSTEAN

www.observatorcultural.ro

Reclame