Anda Maria Neagoe- versuri

Decalogul unui om care vine şi pleacă

adu-ţi aminte că inima o poţi folosi drept tămâie

dacă te grăbesti şi-ţi crestezi obrazul cu dragostea

nu-i de glumit rănile ei sunt fier inroşit,

pe mâini străine sunt in primejdie de moarte

râul din nord miroase a ambră şi mosc

dar cel mai bine ar fi să preţuim ce ne-a dat Dumnezeu

de vrem neapărat o concluzie la unele chestiuni de morală,

in viată sunt unele boli de care nu scapi niciodată şi sfârşeşti la fel

fie din plictiseală fie din tumultul nestăvilit,

dragostea şi jocul de cărţi cu-aceste epidemii omeneşti

calmantele  işi arată stângăcia,

in viaţă să nu-ţi permiţi nici un moment de neatenţie

e sigur lovitura de graţie

clipele pot fi inşelătoare, şi adevărul inşelător

depinde de cine il scoate la lumină

perseverentă rămâne memoria afară şi pe intuneric totuna

plăteşte şi calculează avansul

nu trebuie să-ţi baţi capul cu mine, eu sunt cronicarul,

unele lucruri sunt adevărate altele trăite si celelalte

nu sunt incluse in cronică pentru că nu prea ne interesează

decât inima de ea dispunem in viaţă ea e voia Domnului

legile lor se cer a fi respectate

nu te opri din pricina vremii

după cum vezi dragostea e un terorism moral

depinde de imprejurări

intotdeauna se sprijină pe umărul stâng

nu uita alege visul dacă e nevoie sa-ţi inchipui ceva.

 

 

Demult fusesem lemn de corn,  azi am devenit cedru-padure

bucuria vine

preţ de-o clipă

nu trebuie pierdută din vedere

frumoasa dăruire

nebunie si durere

clipa de timp

sau timp de bucurie

in viaţa sterilă

ce murmură zelos: azi, mâine, şi asa mai departe….

genele vopsite –

lucruri învăluite-n brocarturi 

 

 

 Dupa o vreme, vânt de martie

 

 strada e bătută de vânt,picioare si roţi,

uneori imprecise, intoarse din drum

dinspre râu, adiere de martie

nimic exigent,

sunet asemenea paşilor

liniştea-n neliniştea vremurilor

vântul de martie

 ne ţine

 în mână

speranţa adunată în paşi,

în roţile ce nu incetează

a se juca

de-a drumul dus-întors

înţeleapta rutină

numai vântul de martie

după o vreme seamană

dor de ducă…

zdrobit,ascuns sub marşul

paşilor,al roţilor,

nu vă înduioşaţi

se repetă  mereu,

in fiecare primăvară,

nu-l dispreţuiţi

e-un exerciţiu

ce mascheaza o inimă

ieri, astăzi si mâine,

în fond,poate fi ascuns,

obicei lumesc

într-un mugur de salcie,

bătut de lumini

curată risipă…

Înger necesar

devine cântul dintâi…

uimit intreb despre

zborul din vis,

un pas măreţ

precum Dragostea,

acest cântec

care veghează-aşteptând…

om făcut din cuvinte,

cu patimă,

sortit sufletului din preajmă.

Inspiraţia e o vorbă…

Bacovia

poate fi

un poet,

un om

un complex anatomo-funcţional

o frunză

un capăt de nor

fiecare nuanţă de galben

un crescendo de ploaie monotonă

până  devine un tunet şi ceva în plus

Nu m-am îmbolnăvit de uitare

 

prin partile astea nu se stie nimic

vietile unora docile

zilele adunate in sertare

n-am sa le dau in vileag

nici o taina pana la urma

in capatul zilei

nu-mi place zapada

luna alearga in bezna

invinsii nu sunt invingatori

numai versurile pot fi schimbate

discursul nitel inversat

de Craciun nu e bine sa fii strain

pentru tine insuti

canta sangele adevar sau minciuna

nici nu e bine sa-ti permiti libertati

precum nu-mi place zapada

nu mi-a placut vreodata

renunt sa spun acest lucru

de Craciun e bine sa ai relatii normale cu lumea

altfel nimeni nu-si poate tine firea

si te trezesti in miezul zilei

ce sa faci

viata e grea

zapada a nimerit in inima,

nu m-am imbolnavit de uitare…

Septembrie dimineaţa

ploaia neadormită,

freamăt adunat în norul de deasupra capului,

o răsuflare

dacă eşti viaţă,

când aplecat în oglinda destinului

te-nfiori şi-asculţi,

împărtăşeşti

rădăcini

pe-un pământ

care-aşteaptă

dimineaţa…

gesturi

de care vom suferi

din noapte-n zori.

Stampă

nu poţi număra stelele din pricina norilor

din alte pricini nici măcar până la doi

te-opreşti in faţa blocului

tragi aer in piept

nu indrăzneşti să priveşti inapoi

ziua s-a indepărtat de tine

până aici e-o existenţă, de-aici incepe osteneala

ce rost ar avea atâta/altă pedanterie

toamna luminează,  se răsteşte furioasă la noi

cu glasul vântului ne aruncă

faţă in faţă cu obrajii roşii, strânşi in palme,

doar ceasul nu l-a oprit şi nu l-a dat inapoi

ne-a cuprins sufletele

 rănite, ofilite, lăsate baltă,

ingândurată că nu şi-a trăit viaţa

in brocart străveziu.

intre ţipătul dezertorului

 şi locul unde intâmpină rezistenţă

cu eleganţă

ne-a prins reveria

 

Reclame