Confesiuni româneşti din Arizona

Daniel Lucescu – Automobilist în Phoenix, Arizona

Departe de casa, undeva prin desertul Arizonei, l-am întâlnit pe Daniel, omul căruia in Romania ii plăceau automobilele. La începutul dialogului, atunci când am rostit Bistrița, faţa i se umpluse de o liniște sufleteasca si, fără a-l întreba prea multe, debitul cuvintelor sale devenise parca de neoprit…

“Bistrița este orașul de care m-am îndrăgostit la prima vedere si asta se întâmpla prin 1985, in contextul unei vizite făcute împreuna cu alți prieteni din orașul meu natal Rădăuţi, din Bucovina. Încă de pe atunci, o bistrițeanca blonda mi-a atras atenția astfel ca după un an de „naveta” la Bistrița m-am căsătorit. Întemeierea unei familii a însemnat pentru mine prima etapa din imigrarea spre vest. Venit la Bistrița gata școlit, as putea spune ca acesta a fost unul din furturile de inteligenta practicate de „vest”. Daca liceul l-am terminat in Suceava, pentru a urma cursurile unui institut de învăţământ superior am mers in Muntenia, la Pitești, de unde am plecat cu o diploma de subinginer specializat in automobile. După revoluția din decembrie 1989, mi-am găsit locul in întreprinderea privata „a producerii” de șoferi amatori, de unde mi se trage si „faima” sau „celebritatea” printre bistrițeni.

In urma acțiunii oarecum conspirative a Simonei, soția mea, in 2003 am „câștigat” la loteria vizelor dreptul de a imigra legal in America. Amândoi eram de acord ca numai sub forma legala sa plecam din tara si astfel aplicasem pentru aceasta 13 ani la rând.

Am aterizat in desertul statului Arizona, in oaza unde locuiesc șase milioane de suflete, inclusiv noi, numita Phoenix. Aceasta a fost a doua etapa a imigrării mele spre vest si ultima, pentru ca daca mai merg spre vest ajung înapoi de unde am plecat. Am trăit cel puțin o experiență similara in timpul celor doua etape de imigrare.

In Bistrița după „o leacă” de conversație cu o persoana necunoscuta, eram confruntat cu întrebarea: „De unde ești?” Deşi nu vorbesc „moldovenește” sau româneşte cu accent de prin nordul Moldovei, acel „o leacă” mă dădea de gol. Engleza cu accent de „accent” de care mă folosesc in comunicarea mea cu concetăţenii mei americani „americanii” mă confrunta cu aceeași întrebare „Where are you from?”. Si eu le răspund, bineînțeles in limba engleza, ca sunt din Phoenix.

Este adevărat, dar trebuie sa-i lămuresc totuși de unde sunt după repetarea întrebării cu o alta mimica a fetei lor. Din Romania, le răspund, după care cu o fata luminoasa îmi spun, bineînţeles cu accent, „Ooo! Nadia Comăneci!” si unii, mai putini au auzit si de ”Ceaușescu”.

Participând cinci zile pe săptămână la sistemul de transport local cu autobuzul, a oamenilor in aceasta vale a Phoenixului, am avut ocazia sa cunosc zilnic oameni cu tot felul de „accente” englezești, unii chiar cu vocabular foarte redus, dar toți fiind integrați intr-o societate tot mai diversa cum a devenit America azi.

Oricum, Dana, fiica noastră, a trecut foarte repede peste aceste mici inconveniente si după șase ani de la sosirea in Phoenix suntem mândrii ca a absolvit anul acesta cu „Summa Cum Laude” cursurile Universitarii Statului Arizona însa, temelia educației, o spun cu mândrie, a fost pusa in Bistrița, la Colegiul National „Liviu Rebreanu”.

Îmi amintesc cu plăcere de colegii cu care am colaborat in afacerea cu școala de șoferi. Îmi vine in minte tocmai „evenimentul” săptămânal, cu o încărcătura emoționala puternica, de examinare a candidaților la obținerea permisului de conducere, cu polițiștii de la politia rutiera pentru care am un deosebit respect.

Copiii dintr-unul din satele județului Bistriţa-Năsăud, care au sărutat exemplarul „Noului Testament” pe care era tipărit simbolul crucii, primit cu ocazia unei distribuiri organizate la o școala generala de către o asociație creștina din care făceam parte, sunt o amintire vie pentru mine.

Cu respect pot sa spun ca de când am ajuns sa aflu despre Bistriţeanul.ro si despre ce fac cei de acolo, îl frecventez aproape zilnic pentru ca am realizat ca sunt informații care mă ajuta sa fiu la curent cu evenimentele din județul Bistriţa-Năsăud.

Nu am mai vizitat Romania de când am plecat acum șase ani, însă probabil anul acesta o vom face. De cate ori întâlnim un bistrițean care tocmai a venit din Romania suntem curioși sa mai aflam noutăţi si apoi cred ca prin intermediul internetului si prietenilor noştri ramași in Bistrița ne ajuta sa fim la zi cu ultimile știri din sfera noastră mai restrânsa de interes.

Oricum, înțeleg ca s-au făcut schimbări majore, remarcabile si tot mai aproape de standardul casei europene din care facem parte. Plecarea din locurile unde ai trăit mai mulți ani si din tara in care te-ai născut, este ca o desrădăcinare urmata de procesul formarii de noi rădăcini in locul pe care ai ajuns sa trăieşti.

Cu timpul ești „legat” de glie, de-o casa, de școala copiilor, de nepoți si altele. Eșecul in acest proces care este oarecum nu fără dificultăţi, poate pe unii ii face sa se gândească la o întoarcere. Un motiv de a te întoarce, pentru mine ar fi atunci când ești separat de familia ta, adică in primul rând de partenerul tău de viața sau copiii tai care sunt dependenți de suportul emoțional, educațional si apoi cel material.

Cred ca cei care se afla in aceasta situație ar trebui să se gândească la o întoarcere cat mai urgenta la familia lor, daca nu exista șansa ca cel sau cei ramași acasă sa imigreze in scopul întregirii familiei lor.

Odată ce am trăit la Bistrița, evident ca locul de care m-am îndrăgostit la prima vedere nu se poate uita nicicând si astfel, prin împrejurarea oferita de Bistriţeanul.ro de a mă adresa prietenilor si nu numai, transmit salutari tuturor celor care mi-au fost cândva alături, iar cei care mi-au „fotografiat” imaginea care amintește ceva din persoana mea, le doresc multa sănătate, prosperitate si multa bucurie in inimile lor!”

Eduard KOHLEN

*

Simona Lucescu şi visul ei Arizonian

Blondă, cu părul zburlit cum îi place să spună atunci când vorbeşte despre sine, Simona Lucescu a fost timp de şase ani asistentă medicală la Spitalul Judeţean din Bistriţa, apoi a terminat Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj şi din 1996 a devenit profesoară de limba engleză şi germană la Colegiul Naţional „Liviu Rebreanu”. Mereu cu zâmbetul pe buze, Simona era un dascăl cu har. Era înconjurată mereu de elevi, fiindcă ştia cum să comunice cu ei. Se dăruia şcolii şi visa într-o Românie în care să se trăiască aşa cum ar trebui. S-a săturat să aştepte însă acea zi şi a ales să plece dincolo de Ocean, împreună cu familia, cu Dan, soţul ei, şi Dana, fiica lor care avea pe atunci 14 ani. După ce a aplicat de 13 ori pentru Loteria Vizelor, a câştigat în mai 2003, în 2 ianuarie 2004 a plecat din ţară, iar în 3 a pus piciorul pe pământul american. S-a stabilit în Arizona , mai exact în Glendale, lângă Phoenix, deşi iniţial se g ândise la California. Nu a ajutat-o la început nimeni, doar Dumnezeu şi încrederea în sine. Iniţial a lucrat ca secretară la un magazin de bijuterii ce aparţinea unor evrei polonezi şi se ocupa de corespondenţa firmei. Consideră că a avut noroc, mai ales că proprietara magazinului a angajat-o fiindcă semăna cu mama acesteia, care a fost profesoară de germană şi a murit în lagărul de la Auschwitz.

După şase luni, s-a angajat la spitalul din localitate cu ajutorul unei nemţoaice care a ajutat-o să se înscrie la un interviu pentru secţia de chirugie. Mărturiseşte zâmbind că atunci când a ajuns să lucreze la secţia de chirurgie, se uita ca m âţa în calendar, fiindcă totul era diferit de sistemul medical rom ânesc. De aceea a trebuit sa o ia de la capăt. I s-a recunoscut bachelor degree în germană şi engleză (asta ar însemna că i s-au recunoscut cei 4 ani de facultate din România şi faptul că e licenţiată în engleză şi germană) şi a dat un examen pentru a fi practitional nurse (cel mai mic nivel al unei asistente medicale din SUA). Apoi s-a înscris la Glendale Community College, a făcut încă 3 ani de şcoală, iar acum este registered nurse la secţia de chirurgie a Banner Hospital din Glendale. I-ar fi plăcut să luceze în învăţăm ânt, dar limbile străine nu sunt neapărat o garanţie a succesului în State, cel puţin nu germana, fiindcă a doua limbă ca importanţă este acolo spaniola.

Dan, soţul ei, subinginer în ţară, specialist în automobile, lucrează ca şofer de autobus la City Bus, iar Dana va absolvi în decembrie cusumma cum laude, la Arizona State University, trei specializări: economie, business şi limba germană. Recunoşte că nu a prea avut timp liber, fiind ocupată cu completarea studiilor, dar că atunci când a avut câteva zile libere a călătorit prin ţara de adopţie. Vede în fiecare zi moartea şi vrea să se bucure de ceea ce are.

Priveşte cu nostalgie spre Bistriţa, îşi aminteşte cu drag de trei profesori din şcoală: de Cici Cindrea şi Marianne Arcălean de la Liviu şi de dr. Grapini, de la Sanitar, profesorul ei de microbiologie (ştie că ar fi m ândru de ea dacă ar vedea-o acum). Iubeşte Bistriţa şi pe oamenii de aici şi mărturiseşte că a rămas bistriţeancă în adâncul sufletului. Nu s-a rupt total de aceste locuri, are o parte a familiei în oraş, citeşte presa online din judeţ şi din ţară, ţine legătura cu prietenii. Crede că rom ânii ar trebui sa aibă mai multă încredere în ei şi că n-ar trebui să-şi mai vorbească de rău ţara când sunt în străinătate, fiindcă reprezinţi România chiar dacă ai o altă cetăţenie (a auzit România ponegrită de români chiar în spitalul în care lucrează, a reacţionat şi a fost răsplătită cu aplauzele americanilor). Şi-a propus să vină în vara viitoare în România, să îşi vadă părinţii, fratele, nepoţii şi prietenii. Foştii elevi îi scriu că vor să o întâlnească atunci când va veni în şi se bucură că lumea nu a uitat-o: „Nu îmi vine să cred că nu m-au uitat; mi-a plăcut să fiu profă, îmi place şi ce fac acum. Cred că e important să faci cu drag ce faci. Ăsta e secretul: dacă faci curăţenie, fă-o perfect, dacă faci p âine, fă-o bună, dacă eşti profesor, învaţă-l pe elev, nu fii plictisit…”

Spune că îi e dor de oameni, de prieteni, dar nu de sistem. Îi place America, fiindcă este o ţară în care trăiesc atâtea naţii, dar trăiesc frumos împreună. Visul devine aici realitate.

Monica Ardelean