Vavila Popovici- Despre intelectuali

Comunismul a creat acel odios sistem al securității în anul 1948, principalul instrument al represiunii  împotriva poporului român. Modalităţile prin care s-a exercitat teroarea au fost multiple: arestări, anchete, torturi, condamnări, continuând cu teroarea psihologică – organizarea unei formidabile reţele de informatori, colaboratori, punerea la punct a unui diabolic sistem de diversiune şi dezinformare a maselor, ameninţări, şantaj şi încheind cu presiunile făcute asupra întregului aparat de stat, economic şi administrativ. Au fost întemniţați, ucişi în închisori şi lagăre de muncă sute de mii de deţinuţi politici, oameni de toate vârstele şi de toate categoriile sociale şi profesionale, printre care foarte mulți  intelectuali, așa-zisa „cremă a intelectualității românești”.

   Au avut loc persecuţii religioase, manifestate prin lichidarea fizică sau aruncarea în temniţă a preoţilor şi credincioşilor, interzicerea unor culte, închiderea sau dărâmarea lăcaşurilor de cult, precum și  propaganda ateistă, presiuni asupra clerului, infiltrarea în rândurile membrilor cultelor a unor agenţi ai Securităţii.

   Gheorghe Gheorghiu-Dej în 1959 exprima atitudinea regimului comunist faţă de intelectuali: „Trebuie să luăm intelectualitatea s-o educăm, s-o ajutăm să-şi revizuiască cunoştinţele, poziţiile, s-o transformăm cu încetul, cu răbdare. Iar cei care nu dovedesc ataşament faţă de noua societate, să fie aspru pedepsiţi.” „Cine sunt cu manifestări duşmănoase trebuie aduşi pe ring, boxaţi bine, făcuţi knock out şi eliminaţi”.

   Nicolae Ceaușescu nu uita să sublinieze în repetatele sale discursuri, că intelectualii, studenţii, funcţionarii erau „pături ce trăiesc din munca celorlalţi”.

   Revoluția Română din 1989 a constat dintr-o serie de proteste, lupte de stradă și demonstrații care au dus la sfârșitul regimului comunist din țara noastră și la căderea lui Nicolae Ceaușescu. România a fost singura țară din blocul estic care a trecut la democrație printr-o revoluție violentă, în care conducătorii comuniști au fost executați. Tinerii din toate orașele țării au ieşit pe atunci în stradă și au strigat „Libertate!”. Au fost mii de răniți și morți. După revoluție, tinerii rămași în viață păstrau speranța în sufletele lor. Abia ieșiți din matca universităților, își căutau un drum drept, dar care era greu de găsit. În 1990 și 1991 au fost șase mineriade, cea din 13-15 iunie 1990 din București fiind cea mai sângeroasă și mai brutală, când forțele de ordine, susținute de mineri, au intervenit folosind violența împotriva protestatarilor din Piața Universității și a populației civile. În acele zile ale mineriadelor, cei care li se păreau minerilor a fi intelectuali (după fizic sau îmbrăcăminte), au fost bătuți în plină stradă, unii amenințați chiar cu moartea. Mineriadele au făcut ca tinerii să-și vadă umbrit viitorul și pe mulți, aceste mineriade i-au „alungat” din țară. Încă o dată, prin plecarea tinerilor, țara a pierdut din forțele sale și s-a făcut loc parveniților de tot felul să acceadă la putere și să ocupe funcții în conducerea instituțiilor. Puținii intelectuali rămași au început să se lovească între ei, instigați de forțe „malefice”. Și la această dată ne găsim în aceeași situație, intelectualii sunt centrifugați spre marginea societății și provocați a se „duela” între ei; televiziunile aduc, de cele mai multe ori, în prim plan, oameni care nu fac cinste țării – pseudo – intelectuali -, aceștia manifestând o atitudine nonșalantă, lipsă de bun simț și decență, folosind un vocabular vulgar, în numele libertății de exprimare. În spaţiul politic s-a întronat ura și răzbunarea, mai nou otevizarea tulbură mințile poporului cu promisiuni mincinoase, provocând degringoladă, amenințând ordinea pentru care mai luptă unii politicieni bine intenționați.

  Faptic, în spitale medicii sunt bătuți de către pacienți, în școli profesorii sunt bătuți de elevi, în biserici se intră cu ranga, despre preoți, biserică și credință se scriu articole defăimătoare; unii intelectuali sunt criticați, „scuipați”, din nou auzindu-se neroada lozincă de după revoluție: „Noi muncim, un gândim!”, lozincă preluată din comunism și fluturată în timpul mineriadelor! Cum adică? Orice muncă include o gândire; nu poți executa o muncă fără să gândești, fără să-ți folosești mintea. Doar nu suntem nici roboți și nici slugi ai instinctelor! Și, de asemenea, orice om care gândește, poate trece la acțiune, la materializarea gândirii sale. Deci, orice om normal gândește și muncește. Cu cât se gândește mai mult la ceva, cu atât mai puternică este emoţia și creşte probabilitatea ca gândul să se materializeze. Este valabil pentru orice  îndeletnicire, fie a unei persoane cu studii superioare de specialitate, fie a unui  muncitor specializat. Apoi, fără a ne pune gândirea la contribuție, cum vom reuși să ținem pasul concurenței de la nivel european și internațional în toate domeniile? Cine va executa activități de inovare și în ce mod? Intelectualii, prin chiar definiţia termenului, sunt cei interesați de tot ce se poate adăuga cunoașterii lor, abordează problemele totdeauna din perspective noi. În Dicționarul explicativ al limbii române intelectualul este definit ca „Persoană care posedă o pregătire de specialitate temeinică și lucrează în domeniul artei, al științei, tehnicii etc.”.

   Constantin Noica demonstrează în „Jurnalul de idei”, că „a gândi înseamnă a spune că asta nu e asta, iar actul de a spune că asta nu e asta – argumentat desigur – spre deosebire de animal pentru care asta e asta, dă gândirea și astfel începutul logicului”. Filozoful Nae Ionescu în „Cursuri de Metafizică” explică cuvântul „gândit”: atunci când cineva gândește un lucru înseamnă că are un conținut de conștiință; dar a gândi un lucru, nu înseamnă că el este și cunoscut: „Eu pot să gândesc un lucru fără să-l cunosc. A cunoaște un lucru înseamnă ceva mai mult, înseamnă întâi de a-l deosebi de tot ceea ce este altfel decât el, dar în același timp înseamnă a-l analiza și în ceea ce este el ca atare. Trebuie să-i aplic cele două operațiuni fundamentale carteziene: claritatea și distincția.” Ca o concluzie, nu trebuie făcută confuzia între a gândi și a cunoaște, dar pentru ca ceva să fie cunoscut, trebuie mai întâi gândit.

   Prostimea, mahalagii (fiindcă, Doamne, societatea este pestriță!), ies în față și ponegresc și defăimează personalitățile culturale ale țării, tot în numele așa zisei democrații. Oare se poate progresa în acest fel? Se pare că se repetă greșeala din comunism, se încearcă distrugerea intelectualității românești! Și pe atunci ca și acum, intelectualii, au fost și sunt considerați „dușmani ai poporului”. Vrem să ne întoarcem în vremurile „de tristă amintire” și să înlocuim din nou oamenii de valoare cu pregătire și nivel ridicat de conștiință, cu oameni fără pregătire specială și cultură? Eu una cred, (sigur că părerea mea prea puțin contează, vorba aceea: înainte nu puteai spune adevărul, acum îl poți spune, dar nu interesează pe nimeni!), că oamenii de valoare ar trebui căutați, găsiți și respectați. Lor trebuie să li se acorde încrederea maximă, fiindcă nu degeaba au învățat ani de zile în școli (cei care au făcut-o din dragoste!), nu degeaba au muncit cu profesionalism și dăruire în viață, nu degeaba au iubit oamenii cu care au venit în contact, nu degeaba au încercat să aducă picul de umanism printre oameni vindecându-i de boli și scăpându-i de moarte,  instruindu-le copiii în școli, scoțând frumosul în evidență prin diferite forme ale meseriilor, artei sau ale scrisului. De la cine să cerem mai mult decât de la acești oameni instruiți, dăruiți umanității nu pentru a-și realiza un trai material excelent, ci pentru a excela în trăiri sufletești? Sunt convinsă că atâta timp cât vor exista astfel de oameni cu dăruire, responsabili pentru ceea ce se întâmplă în țară – pentru că eşti cu atât mai responsabil cu cât înţelegi mai mult – se va putea realiza progresul.

   Un teolog, doctor în științe, semna un articol despre intelectuali și fără a da o denumire termenului de intelectual, arăta ce înțelege el prin denumirea de intelectual, începând să-i critice: „La ce sunt buni intelectualii? Evident că la nimic… bun. Într-o societate pe care nu o pot influența negativ (unicul lucru pe care s-ar pricepe să-l facă), intelectualii sunt niște inutilități costisitoare. De când s-a auto-inventat specia lor, nu au făcut mai nimic util pentru societate”. Frumos dar oferit intelectualilor din partea unui intelectual, dacă e vorba să-l definim după studii și diplome, nu? Într-adevăr, nu întotdeauna diplomele certifică intelectualul!

   Rodica Zafiu, profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universității din București,  într-un articol mai vechi, vorbind despre intelectualitate, dădea exemple de definiții ale intelectualului, din care am reținut: În Dicţionarul Enciclopedic „Cartea românească” din 1931, I.A. Candrea definește intelectualul  ca„persoană care şi-a cultivat mintea şi se serveşte numai de inteligenţă spre a judeca lucrurile”; dicţionarele franţuzeşti definesc intelectualul ca „individ care se apleacă asupra activităţilor intelectuale, spirituale, indiferent de nivelul de pregătire instituţională, în practică văzându-se ca fiind o persoană implicată în viaţa culturală şi politică”; dicţionarele din engleză definesc intelectualul ca „o persoană cu un intelect dezvoltat”. Mai precizează că în perioada comunistă definiţiile au fost înlocuite cu un sens marxist „în variantă pur administrativă intelectualitatea fiind o pătură socială iar intelectualul o persoană care a urmat studii superioare”. Adevărat, noi știm cum se obțineau diplomele de studii superioare în perioada comunistă și cea post-comunistă, când un absolvent de facultate nu știa uneori să facă o cerere, nu știa să scrie, sau să se exprime corect românește. Aceasta nu era și nici nu poate fi cu adevărat o intelectualitate, ci „un produs pe bandă rulantă”, cum bine spunea cineva.

  Scriitoarea Lucia McNeff, într-un articol „Despre luciditate și intelectualitate” precizează că a fi intelectual nu are nimic comun cu a avea o diplomă, o profesiune sau o specialitate, ci înseamnă, în primul rând, capacitatea unui individ de a fi lucid în ceea ce priveşte esenţialul, a ceea ce se întâmplă în jurul său, de a fi liber în gândurile, ideile, valorile, actele sale. „Nu foamea şi frigul ne va ucide, şi nici frica sau laşitatea, ci prostia…”mai spune dumneaei. Și Einstein era sigur de infinitatea prostiei omenești: „Două lucruri sunt infinite: universul și prostia, dar despre univers nu sunt așa de sigur.”

   În 2009 s-a mai auzit un glas spunând despre intelectuali: „Știu că termenii trebuie să includă cultură, știință de carte, rafinament, generozitate, noblețe înnăscută, umanism, umor, respect pentru valoare. Când te gândești la oameni cu astfel de calități, ți se pare și mai monstruoasă ura lumii românești împotriva intelectualilor și… filozofilor, o ură cu atât mai accentuată cu cât aceștia sunt din ce în ce mai puțini”. O definiție frumoasă și un adevăr trist!

   Adevăratul intelectual trebuie să fie un om echilibrat, tolerant, lipsit de orgoliu, cu principii clare și bine definite, în baza cărora acționează, conștient fiind de răspunderea pe care o are pentru viitorul țării. Unii sunt de părere că despre un om nu se poate spune că este intelectual în timpul vieţii lui, ci doar când și-a asumat datoria şi misiunea de intelectual până la capăt, deoarece timpurile în derularea lor au arătat, spre regretul nostru, că unii intelectuali au avut pe parcursul vremurilor atitudini neașteptate, care au mers de la acomodarea „călduță”, până la pactizarea totală cu regimuri totalitare, atitudini care nu pot fi scuzate. O minte sclipitoare, spunea că în viață trebuie să știi când poți să faci față unor situații și când este mai bine să nu te implici. De aici se poate deduce motivația tăcerii altor intelectuali, în anumite perioade, în care lipsa aplombului, a implicării a însemnat prudență, pe care unii au numit-o, pe nedrept poate, lașitate; prudență care însemna adevăratul curaj, pentru Euripide, marele dramaturg al Atenei.

   În prezent, societatea trebuie să le dea tinerilor intelectuali cecuri în alb, fiindcă nu cred că avem timp să așteptăm o viață! Numai intelectualii tineri, beneficiari ai calităților mai sus enumerate, cu energia și dragostea lor de țară, și ținând cont de înțelepciunea oamenilor mai în vârstă, pot salva România.

   Și nu orice fel de intelectual, ci intelectualul creștin care este prin excelenţă un om pentru alţii, intelectul său fiind un dar dumnezeiesc, o binecuvântare divină a celui îndrăgostit de cunoaștere, având menirea de a fi un „sacerdotum creationis” pentru realizarea armoniei în jurul său.

   Nichifor Crainic (1889-1972), gânditor creștin-ortodox, tânăr teolog fiind, simţise că secolul XX se îndepărta de Evanghelie, că aşa-zişii „oameni de cultură” nu mai voiau să audă de „viaţă intelectuală bisericească”. În 1913, Crainic afirma că un intelectual creştin „nu trebuie să scape niciodată prilejul de a pune faţă în faţă lucrurile cele vechi ale credinţei cu cele noi ale civilizaţiei, de a privi prin prisma religiunii toată complexitatea acestei civilizaţii şi de a scoate în relief cuvântul Evangheliei, clarificând astfel spiritele şi introducând în viaţa modernă curentul viu şi înviorător al credinţei şi moralei”.

   Dumitru Stăniloae (1903-1993) observase și el că intelectualitatea română s-a îndepărtat de credinţa poporului: „Trebuie să sfârşim cu aceasta, trebuie să avem o altă intelectualitate. Trebuie să ne apropiem de spiritualitatea neamului nostru”.

   Ne aflăm într-o perioadă grea pentru țară și rolul, în primul rând al intelectualilor, este să-și concentreze toate forțele pentru ieșirea cu bine din această perioadă, să se angajeze în politică, să dea dovadă de demnitate, de viziune clară, fiindcă așa cum spunea, după câte îmi amintesc, Jean-Jacques Rousseau, destinul fiecărui om înseamnă politică. Extrapolând, putem spune că destinul fiecărui popor înseamnă politică… bună sau greșită!

(vavila.wordpress.com)

Reclame